Acum, după mai bine de un secol, evenimentele de la sfârşitul Primului Război Mondial par a fi aliniate într-o curgere logică, firească, într-un proces bine gândit anterior. Documentele şi mărturiile vremii ne arată, de fapt, momente de înălţător patriotism care se îmbină cu dezamăgirea şi disperarea, oameni de mare anvergură, care au prefigurat viitorul democrat al omenirii dar şi presiuni ca totul să rămână într-un trecut desuet, ce se dovedise deja a fi criminal.
Pentru România, este definiţia anului 1918, cu un tratat de pace ce se dorea înrobitor pe vecie dar care nu a rezistat decât câteva luni, nefiind, oricum, ratificat de rege, cu o eroică decizie a Basarabiei de a se uni cu România ce rezista la Iaşi, cu votul românilor din Bucovina de a se uni, de asemenea, cu Regatul şi, la 1 Decembrie, cu impresionanta adunare naţională de la Alba Iulia, în care 1228 de reprezentanţi oficiali ai Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului au votat unirea cu România. Sfârşitul anului aduce pacea şi intrarea în arenă a diplomaţiei.
Nu era, însă, sfârşitul istoriei, poate doar începutul ei. Dacă 1918 a fost anul războiului, 1919 promitea să fie anul păcii. Din primele zile, cei mai puternici oameni ai lumii s-au întâlnit la Paris, în pitoreşti localităţi din jurul său şi în palatele domeniului de la Versailles pentru a negocia pacea, sub toate aspectele ei. Situaţia Europei, deci şi a României, a căzut în sarcina unui careu format din Franţa, Marea Britanie, Italia şi Statele Unite ale Americii. Japonia a fost şi ea unul dintre puternicii negociatori dar s-a ocupat mai mult de problemele Extremului Orient.
Primul tratat de pace, cel cu Germania, a fost semnat la Versailles, a urmat cel cu Austria, încheiat la Saint-Germain, care recunoştea unirea Bucovinei cu România, semnat, însă, de delegaţia Bucureştiului cu o întârziere de fix trei luni. Între timp, se semnase, la Neuilly, tratatul de pace cu Bulgaria, care confirma frontierele din 1916, când România intrase în război. Se recunoştea, astfel, Cadrilaterul în componenţa României. Negocierile au continuat şi anul următor, 1920, cele mai complicate fiind cele cu Ungaria. Între timp, se petrecuse şi o experienţă comunistă în Ungaria, un guvern sovietic conducând ţara pentru 133 de zile. Regimul Bela Kun fusese înlăturat de intervenţia armatei române, aprobată de puterile câştigătoare ale Primului Război Mondial. De altfel, în martie 1918, trupele comuniste ungare atacaseră România şi Cehoslovacia, ţări vecine. Tratatul de pace cu Ungaria, semnat în iunie 1920, la Trianon, recunoştea decizia de la Alba Iulia, unirea Transilvaniei cu România.
A existat şi un tratat care a reconfirmat unirea Basarabiei cu România, votată la Chişinău, în martie 1918. Se numeşte chiar Tratatul de la Paris, şi a fost semnat la 28 iunie 1920, deci, acum un secol. A fost, practic, ultimul tratat de pace din seria celor semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris, la încheierea Primului Război Mondial. Dar nici atunci nu s-a încheiat istoria tumultosului început al secolului XX. Tratatul cu Turcia, semnat la Sèvres, în august 1920, a fost renegociat la Lausanne, trei ani mai târziu, pe un fond complicat, când Imperiul Otoman devenise Republica Turcia, condusă de Kemal Ataturk.
S-a înfiinţat şi Societatea Naţiunilor, sau Liga Naţiunilor, în formula englezească, Statele Unite nu au ratificat o serie de acorduri şi nici membră a acestei organizaţii nu a devenit. A urmat o perioadă de pace, o adevărată epocă de aur interbelică, scurtă, de cel mult două decenii, în care unii şi-au pregătit revanşa. Alţii consideră că Al Doilea Război Mondial nu a fost decât o continuare a primei conflagraţii, care a încercat să schimbe o serie de decizii ale Conferinţei de pace de la Paris. De fapt, a fost o nouă încercare a aceloraşi forţe negre, militariste, să pună stăpânire pe întreaga omenire, după un scenariu care eşuase încă din Primul Război Mondial.
