În literatura română interbelică, Hortensia Papadat-Bengescu s-a impus ca
una dintre primele şi cele mai importante voci ale reînnoirii romanului
românesc. Iar faptul că drumul cel nou era deschis de către o femeie a dus la
canonizarea şi detaşarea ei de restul scriitoarelor din acea vreme, destul de
numeroase şi valoroase la rândul lor. Aşa se face că multă vreme în manualele
şcolare şi chiar în mentalul public, Hortensia Papadat-Bengescu părea singura
scriitoare din interbelic demnă de a fi păstrată în memoria literară. Nimic mai
fals, mai ales că Hortensia a şi împărtăşit, până la momentul debutului, soarta
obişnuită a femeilor din epocă. Născută în 1876 într-o familie înstărită care
mai dăduse şi alţi scriitori, ea s-a măritat la doar 20 de ani cu magistratul Nicolae
Papadat pe care va fi nevoită
să-l urmeze în toate transferurile tipice profesiei dintr-un oraș în altul. În
urma căsătoriei, s-au născut mai mulţi copii, viitoarea autoarea dedicându-se mulţi
ani în întregime gospodăriei şi familiei. Povestea ei este acum continuată de criticul literar Paul Cernat.
Hortensia e un caz al literaturii române, fără îndoială. Ea
a avut un parcurs biografic care a fost marcat de lipsa de voință a părinților
ei de a o lăsa să studieze în străinătate, în Franța. Ea s-a răzbunat
căsătorindu-se cu acel magistrat, Nicolae Papadat, care avea puțină înțelegere
pentru literatură și care i-a făcut în vreun fel viața un calvar. Sigur, împreună
cu el a avut cinci copii. Omul era un tip decent, dar, pentru cea care va
deveni scriitoarea Hortensia Papadat Bengescu, această căsnicie nu a fost ceea
ce și-ar fi dorit. A trebuit să aștepte până la aproape 40 de ani pentru a
debuta. La început a făcut-o sub alt nume, cu sprijinul unei prietene
scriitoare din cercul revistei Viața Românească de la Iași. E vorba de
Constanța Marino-Moscu. Ea a intermediat publicarea la revista condusă de
criticul literar și prozatorul Garabet Ibrăileanu. Ibrăileanu va deveni foarte
repede un mentor al ei. Este, de fapt, primul ei patron spiritual. Hortensia a
avut acest complex, probabil, al lipsei studiilor superioare, și-a căutat un
mentor și l-a găsit întâi în persoana lui Ibrăileanu, mai târziu în Eugen
Lovinescu.
Fiindcă Garabet Ibrăileanu şi E. Lovinescu reprezentau grupări literare cu ideologii
opuse – primul conservatoare, al doilea modernizatoare -, apropierea Hortensiei
Papadat-Bengescu de cenaclul Sburătorul a fost considerată o trădare de către
cei de la Viaţa Românească. Adevărul era că Lovinescu încuraja modernizarea şi
sincronizarea culturii române la acea occidentală, iar această înclinare
corespundea dorinţelor scriitoarelor. Colaborarea cu Sburătorul începută în
1919, s-a permanentizat odată cu mutarea scriitoarei la Bucureşti în 1933. Sub
îndrumarea lui Lovinescu, de altfel, Hortensia Papadat-Bengescu a scris cele
mai bune şi cunoscute romane ale ei reunite în aşa-numitul ciclu al familiei
Hallipa. Paul Cernat revine la microfon.
A mai fost un moment foarte important care și-a pus
amprenta asupra scrisului Hortensiei. E vorba de experiența din Primul Război
Mondial, când a fost, între altele, soră de caritate și când a luat contact cu
oroarea morții, a distrugerii, a corpurilor Hăcuite de război, distruse de
epidemii. Poate și de acolo, deși nu doar de acolo, evident, se trage acea
obsesie a maladivului, a bolii pe care o întâlnim în marile ei romane din anii
1920 și 1930, cele îndatorate atmosferei cenaclului Sburătorul al lui
Lovinescu. Poate și asta să fi contat în obiectivarea Hortensiei, ca să-l citez
pe Lovinescu, în întoarcerea privirii de la abisurile interiorității feminine
către social, către lumea reală, exterioară. Iar ceea ce se va concretiza în
ciclul familie Hallipa în anii 1920-1930, este o frescă psihosocială a României
acelor ani. Este și o ecografie, o radiogramă a unei umanități bolnave, a unei
umanități descompuse de o vitalitate, totuși, paradoxală în morbidețea ei.
Aceste romane îi
vor asigura Hortensiei Papadat-Bengescu o poziţie lângă marii romancieri din interbelic,
dar şi, până recent, un loc în manualele şcolare de liceu. Importanţa câştigată
de scriitoare în epocă şi după aceea este explicată tot de criticul literar
Paul Cernat.
Hortensia a debutat foarte târziu. A debutat
când era o doamnă, o femeie cu copii mari. Deja copii crescuseră. Deci de-abia atunci când
copiii au crescut a putut să își permită luxul de a debuta în literatură. Probabil
că Nicolae Papadat nu ar fi acceptat să se întâmple asta mai demult. Ar fi
considerat o frivolitate insuportabilă această activitate, chiar periculoasă
din punct de vedere moral. Dar faptul că Hortensia a debutat târziu i-a dat o
prestanță de mare doamnă, nu neaparat în cenaclul lui Ibrăileanu, doar în
cenaclul lui Lovinescu. În epocă s-a vorbit despre masculinizarea Hortensiei și
nu doar critica feministă vorbea despre faptul că identitatea ei ar fi fost
masculinizată. Sigur, lucrurile se pot
discuta, pentru că nu e chiar așa. Adică nu s-a lăsat chiar așa de modelată cum
a părut. A știut să își cultive propria personalitate, care a impus în cele din
urmă tuturor prin masivitatea construcției, prin complexitate, prin mizele mari
ale jocului literar pe care l-a practicat.
Nu ezit să o situez pe
Hortensia în proximitatea Virginiei Woolf ca valoare literară fără să aibă o
capacitate teoretică, eseistică, așa cum cum era cazul Virginiei Woolf. Din
păcate însă, faptul că ea a fost valorizată și canonizată ca excepția feminină
de către niște autorități ale criticii precum Lovinescu și Ibrăileanu, a pus
oarecum în umbră alte scriitoare. Sau le-a plasat destul de riscant și uneori
chiar incorect în trena ei, în descendența ei, ca niște discipole sau autoare
aflate în siajul Hortensiei. Dar este un pic nedrept faptul că personalitatea
realmente importantă a Hortensiei a făcut ca aceste autoare să fie renegate de
critica, în special masculină într-un fel de minorat care nu se justifică la o
lectură fără prejudecăți.
Hortensia Papadat-Bengescu a murit în martie 1955 în timpul primului
deceniu al regimului comunist, retrasă şi uitată atât de public, cât şi de
critica literară care pe atunci era aservită realismului socialism. Recuperarea
ei se va face, însă, mai târziu.
