Cu toţii
cunoaştem – fie din propria experienţă şcolară, profesională sau parentală, fie
din auzite – că unii dintre copiii cu rezultate mai slabe la învăţătură sunt
consideraţi leneşi. Sau neatenţi. Sau dezinteresaţi. Aceasta ar fi abordarea
tradiţională. Însă de când au fost clar definite şi diagnosticate tulburările
specifice de învăţare, abordarea aceasta a început să se modifice şi prin
România. Una dintre cele mai cunoscute deficienţe de felul acesta este
dislexia. Dificultate de citire şi scriere, care se manifestă ca disgrafie sau
discalculie, ea nu are leac. Cei afectaţi de dislexie nu pot decât să sper că,
prin exerciţiu constant, condiţia lor se poate ameliora. Lingvista Roxana Din,
specializată în terapia cu copiii dislexici, descrie manifestările acestei
tulburări la cei mici: Ei utilizează emisfera dreaptă a creierului mai
mult decât pe cea stângă. Aşa că ei nu învaţă să citească pe calea obişnuită a
copiilor tipici. Primele semne apar când cei mici încep să înveţe să scrie şi
să citească, deci pe la nivelul claselor 0 şi I. Citesc invers. De pildă, pe
un îl citesc nu. Pe m’ îl citesc n şi viceversa. Încurcă p cu b.
Mulţi dintre ei au şi un deficit de atenţie. Există şi teorii care susţin că
dislexicii au şi probleme de memorie, drept pentru care uneori au şi probleme
la matematică.
Dislexia nu este însoţită,
însă, de un retard intelectual. Dimpotrivă, dintre persoanele diagnosticate cu
dislexie, multe sunt creative şi au un coeficient de inteligenţă peste medie.
De aceea, este recomandată diagnosticarea cât mai timpurie, din primii ani de
grădiniţă sau de şcoală, tocmai pentru ca, pe lângă amelioarea condiţiei,
aceşti copii să-şi poată valorifica potenţialul. Mirela Niţu este mama unui
băiat de clasa a cincea, diagnosticat cu dislexie încă din clasa a doua. Iată
ce ne împărteşte Mirela din experienţa ei: În clasa a doua, învăţătoarea ne-a recomandat să mergem la logoped şi
acolo am început practic terapia pentru disgrafie, pentru că el încurca
literele în scris. N-avea probleme de vorbire şi până atunci nici nu ne-am pus
că ar fi vreo problemă. La concursurile de la grădiniţă şi de la şcoală el
luase mereu punctaje maxime. De-abia în clasa a doua când au început dictările
mai lungi şi temele mai complicate, am observat că se repetau anumite greşeli.”
După diagnostic, a urmat şi terapia care a dat,
încet-încet, roade. Mirela Niţu: Are încă tendinţa să se
joace mai mult şi să evite situaţiile mai grele cum ar fi temele. Încă mai face
greşeli în momentul în care e mai obosit sau nu se concentrează suficient de
mult. Cu toate acestea, are note bune pentru că la şcoală este atent şi
participă la ore, nu are probleme la situaţia şcolară, per ansamblu. Dar
greşeli la scris probabil că va mai face.”
Băiatul Mirelei face o
dată pe săptămână terapie individuală şi o dată, terapie de grup cu alţi copii
dislexici. E un efort constant atât pentru el, cât şi pentru părinţi, dar care
merită făcut. Mirela Niţu: Este,
într-adevăr, un efort în plus şi pentru copil, şi pentru părinte. E vorba de
mersul la activităţi şi la terapie. În plus, teme de acasă durează mai mult
decât în cazul altor copii. Tot timpul trebuie să lucrăm suplimentar. Tot
timpul te gândeşti la ce metode de învăţare să mai apelezi. Ca părinte, trebuie
să ai multă răbdare şi tot timpul să-l susţii. Noi sperăm că o să fie bine şi că îşi va atinge potenţialul maxim şi va
reuşi să ajungă un adult aşa cum îşi doreşte el.”
În privinţa încrederii în sine, trebuie
lucrat mult, căci etichetele puse de ceilalţi lasă amprente adânci. Lingvista
terapeută Roxana Din ne detaliază: ”De
multe ori, trebuie să lucrăm pe încrederea în sine pentru că ei, fiind de multe
ori consideraţi leneşi, trebuie să trăiască cu această stigmă. Uneori, aşa sunt
priviţi şi de către colegi. Prin urmare, copiii dislexici au nevoie să fie
încurajaţi şi să se simtă ascultaţi şi înţeleşi.”
Roxana Din şi
Mirela Niţu s-au întâlnit în cadrul centrului EDULIER, unul dintre foarte
puţinele centre din ţară dedicate terapiei copiilor dislexici.Anul trecut, când l-a deschis, directoarea
Cristiana Ionescu a constatat că, în ţară, nu a găsit expertiza necesară
dotării unui asemenea centru, aşa că a apelat la specialiştii străini.
Cristiana Ionescu: Am
început să-i întrebăm pe specialiştii din Norvegia şi din Marea Britanie. Toţi
ne-au spus că ne pot arăta principiile terapiei, dar trebuie adaptată pentru
limba română. După un an de muncă, pe 7 aprilie 2016, am deschis primul nostru
centru şi de atunci lucrăm la kiturile de învăţare şi de terapie în limba
română şi pe matematică pentru copiii care au disgrafie şi discalculie.
Încercăm că facem o echipă la care să participe părintele, copilul şi
terapeutul şi cadrele didactice. Noi ne-am gândit să aducem experţi în
lingvistică clinică, logopezi, psihoterapeuţi. Căutările au fost intense, a
fost greu nu doar pentru că ne doream nişte specialişti cunoscători ai
dislexie, dar căutam şi nişte oameni care să nu se teamă de proiecte care sparg
gheaţa, care sunt la început.
În prezent, la EDULIER,
vin aproximativ 20 de copii pe zi. Ce fac acolo, aflăm tot de la Cristiana
Ionescu: Ei urmează fie terapie educaţională, fie terapie
asistată de animale, fie lucrează în sala digitală unde pe peretele digital
interactiv, ei învaţă să se autoevalueze şi să se corecteze singuri. La fel de
mult acordăm atenţie şi psihoterapiei. Cu cât evaluăm mai devreme copilul, cu
cât suntem mai atenţi la semnele pe care copilul nostru începe să ni le
transmită, îl putem ajuta. Astfel, discrepanţele dintre el şi ceilalţi copii
dispar mai repede.
Şi tot aici se pot
reuni şi părinţii copiilor dislexici, în grupuri de suport, pentru a-şi
împărtăşi din experienţa lor.