Radio România Internațional

Tag: Magdalena Balica

  • Este nevoie de educarea pentru cultură a elevilor?

    Este nevoie de educarea pentru cultură a elevilor?

    În ultimii ani se discută foarte des şi intens
    despre rolul educaţiei prin cultură şi pentru cultură, despre nevoia
    introducerii în programa şcolară a unor cursuri în acest sens.


    La nivel general, sistemul de educaţie din România
    a conţinut întotdeauna elemente de cultură. Iar noile programe pentru
    învăţământul primar şi gimnazial, coordonate de Institutul de Ştiinţe ale
    Educaţiei (ISE) în ultimii ani, vizează în mod specific capacitatea de a
    sensibiliza elevii la elementele de cultură şi la diferenţele culturale dintre
    diferitele identităţi culturale europene sau internaţionale, precizează dr
    Magdalena Balica, director adjunct al ISE. Elevii fac cunoştinţă cu elemente
    culturale la disciplinele tradiţionale – Limbă şi comunicare, elemente de artă
    plastică şi coregrafie, Educaţie muzicală, dar şi la Istorie, Geografie,
    Educaţie socială.


    Însă, un studiu publicat în 2016 de
    ISE, intitulat Arta în şcoală – concepte şi practici , evidenţiază semnalarea
    şi mediatizarea slabă a artei în aproape toate mediile. Atât la nivelul şcolii,
    cât şi al celorlalte instituţii publice, lipseşte o strategie de promovare a
    experienţelor pe care le creează educaţia artistică. Lipsa unui plan de
    dezvoltare care să urmărească în mod coerent această dimensiune, a educaţiei
    artistice, este resimţită şi de profesori, şi de decidenţi.


    Magdalena Balica: Este drept că dincolo
    de elementele care apar în programa şcolară, practica educaţională la nivelul
    şcolii poate să aducă un plus fundamental. Profesorul are la dispoziţie
    programa şi manualul şcolar, dar şcoala trăieşte într-o realitate socială şi
    culturală. Încurajăm iniţiativele pe care şi noi, ca Institut de Ştiinţe ale
    Educaţiei, am avut ocazia să le aflăm. Sunt şcoli care de ani de zile
    promovează diferite categorii de proiecte culturale la nivelul comunităţii în
    care trăiesc cu ajutorul artiştilor, cu ajutorul oamenilor de cultură de la
    nivel local. Cred că astfel de iniţiative pot fi promovate şi răspândite,
    astfel încât să devină o practică comună şi nu doar excepţii, cum sunt în acest
    moment. Ne bucurăm că în ultima perioadă apar tot mai multe ONG-uri care sunt
    deschise să colaboreze cu şcoala în domeniul cultural. Este un semn foarte bun,
    mai ales că şcoala nu poate face totul şi are nevoie de specialişti şi de
    oportunităţi care se oferă în comunitate. Eu cred că în acest moment suntem
    departe de a ajunge la o idee de generalizare a acestui tip de colaborări. Dar
    este un început promiţător, care ar putea fi promovat la nivel de sistem.


    Un exemplu în acest sens este cel al soţilor
    Adriana şi Virgil Scripcariu. Ea este istoric de artă, el este sculptor.
    Împreună, au creat o şcoală particulară în satul Piscu, judeşul Ilfov, pentru a
    compensa închiderea şcolii publice din sat. Adriana Scripcariu este şi autoare
    de manuale opţionale pe tema Patrimoniului cultural: În prezent, suntem la
    capătul unui proiect prin care am creat un caiet educaţional despre patrimoniul
    UNESCO din România. Acesta va fi implementat în câteva şcoli chiar începând cu
    acest an şcolar şi va fi propus pentru disciplina opţională la gimnaziu pentru
    anul şcolar următor în mai multe instituţii. Sperăm să fie bine primit, pentru
    că în această perioadă tocmai asta se cere de la profesorii de gimnaziu, să
    aducă un opţional interdisciplinar, pe care să-l lucreze cu copiii. Proiectele
    noastre continuă, atât pe zona de creare de materiale de carte despre
    patrimoniul cultural pe înţelesul tuturor, cât şi pe aceea de organizare de
    workshopuri, de popularizare în şcoli a preocupărilor legate de patrimoniul
    cultural.


    Profesorii simt nevoia să li se ofere
    un suport adecvat pentru iniţierea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor
    artistice, punând o presiune în plus pe artiştii sau operatorii culturali care
    vin cu o ofertă educaţională, cărora le cer formare, potrivit aceluiaşi studiu
    ISE.


    Adriana Scripcariu: Trebuie să ştii să
    alegi ceea ce prezinţi copiilor. Şi aici este un punct nevralgic, pentru că
    generaţia de la catedră a fost ea însăşi lipsită de acest tip de educaţie
    pentru patrimoniu cultural şi sensibilitate culturală. Şi atunci, este greu ca
    ei să poată oferi cu discernământ aceste informaţii şi această deschidere
    copiilor pe care îi formează. Dar avem speranţă că, prin munca noastră şi-a
    colegilor noştri din muzee, de la alte ONG-uri, lucrurile devin puţin mai
    accesibile. Ne dorim mult ca munca noastră să conteze pentru generaţiile care
    vor urma.


    Existenţa acestei colaborări între şcoală, ONG-uri
    şi alte instituţii publice de cultură este esenţială. Dar sunt şi obstacole în
    această colaborare. Magdalena Balica: Ceea ce ne lipseşte, de fapt, este un
    context în care această colaborare să poată să fie valorizată. Şi cea mai mare
    problemă pe care şcolile şi cadrele didactice, dar şi operatorii culturali ne-o
    semnalează este aceea a resurselor insuficiente. Este, probabil, nevoie să
    gândim politici care să sprijine mai mult această colaborare între actorii
    culturali şi şcoală, astfel încât să vorbim despre o intervenţie coerentă. Ce este clar este că şcoala nu poate face
    totul şi nu poate face singură lucruri care ţin de implicarea elevilor în
    comunitate, în viaţa socială, inclusiv din perspectivă culturală.



    Încheiem cu o concluzie a cercetării ISE: O observaţie importantă, relevantă în mai
    multe planuri de dezvoltare a educaţiei pe termen scurt, mediu şi lung, se
    referă la importanţa educaţiei artistice şi culturale în discursul public:
    educaţia pentru valorile artistice şi culturale nu poate fi făcută dacă, la
    toate nivelurile de intervenţie ale instituţiilor publice, nu se manifestă clar
    voinţa/capacitatea de a le promova.

  • Homeschooling – Fernunterricht in Rumänien

    Homeschooling – Fernunterricht in Rumänien

    Es gibt rechtliche Vorschriften, die den Fernunterricht regeln, die von denen in Anspruch genommen werden, die ihre Kinder zuhause erziehen möchten. Ein Kind kann sich bei einer Schirmschule im Ausland einschreiben lassen, wo der Hausunterricht oder der Fernunterricht für die Grund- und Hauptschule sowie für das Gymnasium gesetzlich erlaubt ist. Aus welchen Gründen manche Eltern diese Möglichkeit in Erwägung ziehen, erfahren wir von Magdalena Balica, Expertin beim Institut für Erziehungswissenschaften.



    Es herrscht in letzter Zeit ein gro‎ßes Interesse für einen solchen Ansatz. Das kommt besonders als Reaktion der Eltern, die mit dem aktuellen Bildungssystem unzufrieden sind. Eine Entscheidung auf Systemebene zu treffen, um das Recht auf Homeschooling zu gewähren ist ein empfindliches Thema. Ich denke, dass alle Eltern, die ihre Kinder zuhause behalten und dabei auch anständig unterrichten lassen wollen, eine gro‎ße Verantwortung übernehmen.“




    Ein Vater, der diese Verantwortung übernommen hat, ist Gabriel Curcubet, ein presbyterianischer Pfarrer in der ostsiebenbürgischen Stadt Odorheiu Secuiesc, der all seine Kinder zuhause erziehen lie‎ß. Das älteste ist 18, das jüngste 13 Jahre alt. Warum hat er sich fürs Homeschooling entschieden? Gabriel Curcubet:



    Ich als presbyterischer Priester denke sowohl aus christlicher als auch aus sozialer Perspektive. Ich denke darüber nach, was ein Kind von der Gesellschaft erhält und wie es sich in der Gesellschaft verhalten soll. Zuhause erlernen Kinder gewisse soziale Sitten oder ethische Grundsätze besser. Diese können ihnen in der Schule nicht beigebracht werden. Wir haben etliche Lehrmethoden umgesetzt. Das älteste Kind haben wir allein unterrichtet. Wir haben es an einer Schule in den USA eingeschrieben und wir waren seine Lehrer bis zur sechsten Klasse. Danach haben wir es bei einer ungarischen Schule einschreiben lassen, die den Fernunterricht ermöglichte. Dort hat er via Skype an den Klassenstunden teilgenommen. Er hat sich allein für SAT und TOEFL vorbereitet. Er hatte sehr gute Ergebnisse und nun versucht er sich an einer ausländischen Universität einzuschreiben. Die anderen Kinder sind bei einer Schule in den USA eingeschrieben. Grö‎ßtenteils machen wir gemeinsam Unterricht, doch wir unterrichten nicht alle Fächer. Es gibt auch Computerprogramme, die sie unterstützen. Es gibt Fächer, in denen sie allein lernen können.“




    Wenn es so viele Lehrmöglichkeiten im Falle des Hausunterrichts gibt, dann ist es selbstverständlich, dass die Prüfverfahren auch andere als im üblichen Bildungssystem sind. Gabriel Curcubet:



    Die Prüfungen in den Familien, die Hausunterricht betreiben, unterscheiden sich beträchtlich von jenen in den öffentlichen Schulen. Im öffentlichen System bekommt das Kind eine Note. Wenn er etwas nicht wei‎ß, dann bekommt er eine niedrigere Note, aber der Unterricht geht weiter. Bei uns ist das nicht so. Die Kinder müssen die betreffende Lektion lernen. Es gibt genügend Zeit, damit sie den Stoff erlernen können. Z.B. Erdkunde für Fünfklässler kann ein Kind, das zuhause unterrichtet wird, vollständig in einer Woche lernen. Es gibt einen Riesenunterschied zwischen Schul- und Hausunterricht. In der Schule kann die Aufmerksamkeit eines Kindes abgelenkt werden. Oder man verliert Zeit mit dem Hin- und Rückweg. Zuhause kann ein Kind eine Viertelstunde vor dem Frühstück mehr lernen als ein Kind in der Schule in einer ganzen Stunde.“




    Ist aber ein Kind, das zuhause erzogen wird, nicht von seinen gleichaltrigen Kumpanen isoliert? Das fragen sich die Skeptiker. Nein, antwortet Gabriel Curcubet und begründet das durch das Volontariat, an dem sich seine Kinder beteiligen und durch die Mannschaftsportarten, die sie treiben. Dennoch meinen Bildungsexperten, dass die Interaktion der Kinder mit anderen Kindern in ihrem Alter nicht nur für das Spielen oder für die Sozialisierung sondern auch für den Lernprozess von Vorteil sind. Magdalena Balica vom Institut für Erziehungswissenschaften:



    Ich glaube, dass wir zurzeit über riesige Ressourcen verfügen. Dank der neuen Technologien ist die Schule nicht mehr etwas, das ein Totalwissen erfordert. Ich denke nicht, dass ein Kind, das nicht zur Schule geht, Chancen hat, sein ganzes Potential auszuschöpfen. Ich denke, dass der Lernprozess auch wichtige soziale Komponenten hat. Z.B. zeigen jüngste Theorien, dass ein Kind im Lernprozess sein maximales Potential erreichen kann, wenn er allein lernt. Wenn er aber in der Gesellschaft Gleichaltriger ist, dass findet ein Sprung statt. Dieser wird als ‚Bereich der proximalen Entwicklung‘ bezeichnet. Was passiert eigentlich? Das Kind erhält die Chance, dass sein eigenes Verständnis einer Sache mit dem Verstädnis anderer konfrontiert wird. Das führt zu Überlegungen, die au‎ßerordentliche Sprünge im Lernprozess veranlassen.“




    Abgesehen von den Einzelfällen meint Magdalena Balica, dass Rumänien für eine solche Art von Unterricht nicht bereit sei. Denn hierzulande gibt es sowieso einen hohen Anteil an Kindern, die die Schule anbbrechen.



    Wenn man von heute auf morgen ein Gesetz zur Regelung des Homeschoolings erlassen würde, würde das ein gro‎ßer Nachteil sein. Denn die Eltern von benachteiligten Kindern könnten das als Vorwand benutzen und ihre Kinder nicht mehr zur Schule schicken. Ein derartiges Risiko können wir nicht eingehen. Im Gegenteil benötigen diese Sozialschichten eine Unterstützung, um ihre Kinder in die Schule zu bringen. Darüber hinaus verfügen die Länder, die solche Gesetze haben, über ausgetüftelte Prüfsysteme der Kinder. In Rumänien muss man noch daran arbeiten. In Zukunft könnte der Hausunterricht funktionieren, aber wir müssen wissen, wie man neue Technologien verwendet. Und dabei schneidet Rumänien auch nicht besonders gut ab.“




    Wie dem auch sei, haben sich rund 200-300 Familien an die Organisation von Gabriel Curcubet, den Verband Home Schooling Rumänien“, gewandt. Diese wollen ihre Kinder zuhause unterrichten lassen. Es würde sogar mehr Interessenten geben, sagt Curcubet. Die Verhandlungen diesbezüglich mit dem Bildungsministerium, um ein Gesetz in diesem Bereich zu erarbeiten, blieben vorerst ohne Erfolg.

  • Educaţia la domiciliu

    Educaţia la domiciliu

    Educaţia la domiciliu sau homeschooling, o variantă permisă legal în alte state, este practicată şi în România, deşi legea învăţământului nu a legiferat-o în mod expres. Există, însă, portiţe legale, similare mai degrabă învăţământului la distanţă. Copilul poate fi înscris la o şcoală-umbrelă din străinătate, dintr-o ţară unde educaţia la domiciliu e legiferată sau unde învăţământul la distanţă e permis pentru clasele primare, gimnaziale şi liceale. Care sunt motivele pentru care unii părinţi fac această opţiune pentru copiii lor, aflăm de la Magdalena Balica, expertă în cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei.”



    Există, în ultima vreme, un interes pentru o astfel de abordare, mai ales, ca o reacţie a părinţilor nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă în sistemul educaţional. A lua o decizie la nivel de sistem pentru a oferi dreptul la homeschooling este un subiect delicat. Eu cred că orice părinte care decide să-şi ţină copilul acasă, propunându-şi în acelaşi timp să-i ofere un mediu educaţional propice, îşi asumă o mare responsabilitate.”



    Unul din părinţii care şi-au asumat această responsabilitate este Gabriel Curcubet, pastor prezbiterian din Odorheiu-Secuiesc, tatăl a patru copii, toţi educaţi la domiciliu, de la cel mare care va împlini 18 ani până la cel mic de 13 ani. De ce a optat pentru homeschooling?



    Gabriel Curcubet: Eu, ca pastor prezbiterian, gândesc şi din perspective creştine şi sociale. Mă gândesc şi la ce primeşte copilul în societate precum şi la modul în care trebuie să se poarte în societate. Acasă copilul îşi însuşeşte mai bine anumite maniere sociale sau principii etice pe care la o şcoală publică nu are cum să le deprindă. Noi am pus în practică mai multe metode de învăţare. Pe cel mai mare l-am învăţat numai noi. L-am înscris într-o şcoală din SUA şi l-am învăţat numai noi până în clasa a şasea. După aceea, l-am înscris la o şcoală din Ungaria care permitea învăţământul la distanţă şi unde lua parte la anumite lecţii prin Skype. S-a pregătit şi singur pentru SAT şi TOEFL. A luat rezultate foarte bine şi acum încearcă să se înscrie la o universitatea din străinătate. Ceilalţi copii sunt înscrişi la o şcoală din SUA şi, în mare parte, tot noi îi învăţăm, dar nu le predăm chiar toate materiile. Există şi programe pe calculator care-i ajută. Sunt materii la care pot să înveţe chiar şi singuri.”



    Dacă modalităţile de predare sunt diferite în cazul educaţiei la domiciliu, atunci este firesc ca şi modalităţile de testare să fie altfel faţă de cele utilizate în învăţământul instituţionalizat. Gabriel Curcubet: Testarea în familiile care practică educaţia la domiciliu diferă foarte mult de şcolile publice. Acolo totul e centrat pe note, dacă un copil nu ştie ceva, atunci el primeşte o notă mai mică, dar predarea continuă. Noi nu facem aşa. Copiii trebuie să înveţe lecţia respectivă. Timp este destul ca să înveţe o materie. De pildă, geografia de clasa a cincea poate fi studiată completă şi într-o săptămână de un copil educat acasă. Este o diferenţă mare între a învăţa acasă şi a învăţa la şcoală. La şcoală, atenţia lor poate fi distrasă. Sau se pierde timp cu drumul până la şcoală. Acasă, într-un sfert de oră înainte de micul-dejun, un copil poate să înveţe mai multe decât învaţă într-o oră la şcoală.”



    Dar un copil educat acasă nu cumva este un copil izolat de cei de vârsta lui, se pot întreba unii sceptici? Nu, răspunde Gabriel Curcubet, şi aduce drept dovadă activităţile de voluntariat la care participă copiii lui şi sporturile de echipă pe care le practică. Totuşi, experţii în educaţie consideră că interacţiunea copiilor cu cei de vârsta lor nu este propice doar jocului sau socializării, ci chiar procesului de învăţare. Magdalena Balica de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei.



    Eu cred că în momentul de faţă, având în vedere resursele imense pe care le avem la dispoziţie cu ajutorul noilor tehnologii, şcoala nu mai are acest apanaj al deţinerii cunoaşterii totale. Nu cred că un copil care nu merge la şcoală n-ar avea suficiente şanse să ajungă şi să-şi atingă potenţialul maxim. Dar cred că învăţarea are şi componente sociale importante. De pildă, teoriile recente arată că un copil faţă în faţă cu un obiect al învăţării poate să-şi atingă potenţialul maxim învăţând singur. Dar, în momentul în care poate interacţiona, în procesul de învăţare, cu un co-vârstnic, are loc un salt care se numeşte zona proximei dezvoltări”. De fapt ce se întâmplă? Copilul are şansa ca propria lui înţelegere asupra lucrului respectiv să fie confruntată cu modul de înţelegere al altei persoane. Compararea şi raportarea propriei tale înţelegeri la înţelegerea celorlalţi reprezintă un moment de reflecţie care produce salturi extraordinare în învăţare.”



    Trecând de la cazurile individuale la legiferarea acestei alternative educaţionale, Magdalena Balica consideră că România nu ar fi pregătită pentru această decizie, având în vedere rata deja mare de abandon şcolar de la noi.



    A da, peste noapte, o lege care să permită oricui şi oricum homeschooling-ul ar fi o mare pierdere pentru că aceşti părinţi aflaţi în situaţii dificile ar putea-o interpreta ca pe o scuză, în plus, pentru a nu-şi trimite copiii la şcoală. Nu ne putem asuma un asemenea risc. Dimpotrivă, aceste categorii sociale au nevoie de sprijin pentru a-şi trimite copii la şcoală. Mai este şi o altă chestiune. Ţările care au legiferat această opţiune au sisteme de evaluare a cunoştinţelor copiilor foarte bine puse la punct, sisteme de recunoaştere a abilităţilor diferite ale copiilor. În România încă mai este de lucrat la sistemul prin care se recunosc competenţele fiecărui copil la o anumită vârstă. Probabil că, în viitor, opţiunea homeschooling-ului va funcţiona atâta vreme cât vom şti să folosim noile tehnologii. Şi din această perspectivă România nu stă foarte bine în prezent.”



    Cu toate acestea, Gabriel Curcubet, prin organizaţia pe care o reprezintă, denumită Asociaţia Home Schooling România”, a intrat în legătură cu un număr de aproximativ 200-300 de familii care practică educaţia la domiciliu. Doritori ar fi chiar mai mulţi, spune el. Dar negocierile cu reprezentanţii Ministerului Educaţie, pentru legalizarea acestei alternative în România, nu au avut prea mult succes până acum.