Numeroase arhive din lume sunt încă pe suport analogic iar magnetofonul este echipamentul căruia i se datorează această moștenire uriașă și inestimabilă. Invenție a primelor decenii ale secolului XX, magnetofonul cu bobină cu fir de oțel este primul în istoria radiodifuziunii folosit la înregistrarea vocilor.
Dar primul magnetofon cu bandă magnetică, produs de concernul german AEG și folosit prima dată în 1935, va fi momentul de început pentru câteva generații de echipamente cu bandă magnetică care vor domina piața audio în a doua jumătate a secolului XX.
Radio România a ținut pasul cu vremurile sale, iar dotarea tehnicienilor și a jurnaliștilor cu magnetofoane pentru a-și face meseria a fost prioritară.
O istorie tehnică a Radioului românesc cuprinde în paginile sale magnetofoane de cea mai înaltă performanță. Și multe povești încă nescrise au magnetofonul ca erou.
Inginerul Ilie Drăgan, care a ocupat funcția de director tehnic, a fost intervievat în anul 2000 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română.
El s-a angajat la Radio România în anul 1958 și a fost șef al serivicului Transmisiuni care exploata echipamentele tehnice.
”Mi-aduc aminte că realizam transmisii cu nişte utilaje pe tuburi electronice, noi le spuneam CN, şi pentru a putea avea şi o alimentare de rezervă foloseam nişte baterii de 110 Volţi, aşa-zise <cărămizi.>
Erau, ca volum, cât două cărămizi puse una peste alta. Şi când plecam în deplasare, dotarea cu autoturisme speciale nu era la nivelul care există astăzi, puneam aceste cărămizi, care erau în număr de două, într-o geantă.
Mai luam un magnetofon care avea de multe ori peste 35 de kilograme, care mergea cu bandă de hârtie, şi noi plecam cu trenul undeva în provincie să facem înregistrări.
În condiţiile în care se realizau înregistrări din domeniul agriculturii, redactorii și tehnicienii trebuia să meargă pe câmp, la locul de realizare a produselor agricole, nu exista energie electrică la fața locului şi serviciul Transmisii era dotat cu două sau trei grupuri electrogene pe care la băgam în maşină.
Ajungeam la locul înregistrării, le alimentam cu benzină, le dădeam drumul, alimentam magnetofoanele şi astfel se făceau înregistrările în acele timpuri.”
În dotarea sa cu magnetofoane, în istoria Radio România au existat patru perioade.
Prima a fost cea a războiului și a anilor 1950 când erau folosite încă magnetofoanele cu bobină cu fir de oțel. De la începutul anilor 1950 generația magnetofoanelor cu bandă magnetică va înlocui magnetofoanele cu bobină cu fir de oțel.
A doua perioadă a fost a anilor 1960 și prima jumătate a anilor 1970 când magnetofoanele trebuia cumpărate de la CAER, asocierea economică a statelor socialiste. În convenţia CAER, Ungaria era desemnată să producă echipamente de acest fel.
A treia perioadă a fost cea de deschidere spre Occident, între 1975 și 1985. Magnetofoanele occidentale erau net superioare calitativ și ca preț, iar Radio România a achizționat tehnologie de la producători din Vest.
A patra perioadă a fost reîntoarcerea la achiziții din blocul socialist, după 1985.
Ilie Drăgan: ”Ungaria era cea consemnată în tratatele CAER să producă, numai ungurii aveau dreptul să producă magnetofoane şi pupitre. După aceea, şi-au propus şi nemţii o variantă de magnetofoane, iar în Cehoslovacia se produceau care de reportaj. Am achiziţionat şi noi nişte care de reportaj pe autobuze Škoda, dar ele erau dotate cu pupitre ungureşti şi cu magnetofoane ungureşti.
Ulterior, cehii au reuşit la Bratislava să înlocuiască pupitrele ungureşti cu pupitrele realizate de Tesla Bratislava. Aşa că, în 1989, când Radio România a cumpărat un car de reportaj care se găseşte în momentul de faţă în exploatare, erau cu pupitre ceheşti, dar cu magnetofoane ungureşti.”
Ilie Drăgan își aducea aminte de evoluția magnetofoanelor din Radio România așa cum le-a întâlnit el într-o lungă carieră, de 42 de ani, de inginer electronist: de la magnetofoanele care foloseau bandă de hârtie și până la reportofoanele portabile de umăr.
”Erau nişte magnetofoane foarte grele. Ele au fost scoase din exploatare, aveau vreo 35 de kilograme, trebuia doi oameni să care un magnetofon ca să se ducă undeva la o înregistrare. Era un chin. Când te gândeşti că acum un redactor ia ceva pe care-l ţine într-o jumătate de palmă şi face nişte înregistrări de calitate.
După aceste magnetofoane au apărut unele Philips Junior care erau cât o geantă diplomat puţintel mai mare, avea şi el vreo 16 kilograme.
În orice caz, era incomparabil cu cel de 35 de kilograme. Şi toate înregistrările se făceau în condiţii în care redactorul nu putea să se deplaseze singur şi trebuia totdeauna să ia cu el un tehnician.
Magnetofoanele portabile Uher au apărut ulterior.”
Magnetofoanele sunt astăzi piese de muzeu și încă stârnesc curiozități și atracția celor pasionați de istoria științei și tehnologiei.
La Radio România, magnetofonul este încă prezent și coexistă cu noile generații de echipamente digitale.
