De 21 de ani, se desfăşoară la Arad
Festivalul Internaţional de Teatru Clasic. Organizat, bineînţeles, de Teatrul
Clasic Ioan Slavici, este singurul festival de gen din România. Ediţia de anul
acesta s-a aflat sub egida unui aparent paradox: o creaţie este clasică
atunci când este modernă, un motto propus de selecţionerul Maria
Zărnescu. Cum textul contemporan prezintă din ce în ce mai mult interes în
special pentru tinerii creatori, am încercat să aflăm de la organizatori şi
participanţii la festival care mai este locul teatrului clasic în spaţiul
artistic românesc.
Teatrul clasic, în aceste momente în care ofensiva noului este
atât de puternică, este singura modalitate de a oferi un punct de echilibru
extraordinar de important, pentru ca teatrul să nu fie invadat până la urmă de
social şi de politic în totalitate. Eu am trăit perioada asta, în care actorul
era obligatoriu cetăţean, în care aspectul social era cel mai important, iar
aspectul politic era definitoriu. Se ajunsese ca, din cele cinci premiere pe
care le scotea Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, era obligatoriu ca cel
puţin trei să fie româneşti, dintre care, iarăşi, cel puţin două să fie cu
probleme politice de actualitate. Şi totuşi, în acea perioadă, prin nu ştiu ce
mici supape, ţâşnea câte un spectacol adevărat de teatru clasic, care nu are
culoare, nu are social, nu are politic, are omenesc. Şi acest omenesc este
întotdeauna general valabil. Iată, deci, cât de important e teatrul clasic,
care defineşte şi realcătuieşte pe scenă, în chip artistic, omul. În toate
durerile sau în toate momentele lui comice. Este opinia lui Constantin
Cojocaru, cunoscut actor român, în vârstă de 70 de ani, care a venit la
festivalul arădean cu spectacolul Raţa sălbatică, de Ibsen, montat de Peter
Kerek în această toamnă la Teatrul Bulandra din Bucureşti.
Liviu Pintileasa are 38 de ani,
este actor la Teatrul Maria Filotti din Brăila şi a venit la Festivalul de
Teatru Clasic Arad cu spectacolul Platonov. Cunoscut şi pentru rolurile din
filme şi din spectacolele din zona independentă, Liviu Pintileasa vorbeşte cu
la fel de mare bucurie, ca şi mult mai vârstnicul său coleg, despre textul
clasic şi despre teatrul clasic: Cred că a fost o perioadă în
care textele contemporane erau oarecum la modă, dar eu simt că de vreo câţiva
ani lumea se întoarce spre textele clasice. O dovadă este că, până şi în
spaţiile independente, unde, de obicei, lumea caută texte contemporane, s-a
revenit la texte clasice. Un bun exemplu sunt chiar eu, pentru că, pe lângă
faptul că sunt angajat la Brăila unde, iată, s-a montat text clasic şi se va
mai monta, în Bucureşti, de exemplu la Unteatru (teatru independent),
majoritatea textelor sunt texte clasice şi, spre bucuria noastră, avem
spectatori pentru teatru clasic.
Opinia oarecum generală este că,
cel puţin în România, regizorii tineri preferă textele contemporane, în vreme
ce regizorii consacraţi au un apetit special pentru textul clasic. Alexandru
Mâzgăreanu face parte din categoria creatorilor tineri, dar, între montările
sale, spectacolele pe text clasic ocupă un loc egal cu piesele contemporane. La
festivalul de la Arad, Alexandru Mâzgăreanu a fost invitat cu spectacolul
Vicleniile lui Scapino, de Moliere, pus în scenă la Teatrul Tineretului din
Piatra Neamţ: Am încercat să spun o poveste despre nişte
tineri care vor să iubească, care se îndrăgostesc, care luptă pentru iubirea
lor şi care nu vor să ţină cont de reguli. Un spectacol despre nişte tineri
nonconformişti. Acesta a fost lucrul de la care am plecat cu construcţia
spectacolului. Nu aş zice că am un apetit special pentru dramaturgia clasică.
Mă atrag textele cu teme importante, teme mari, cu conflicte majore. Poate că
acesta ar fi un motiv pentru care aş înclina uneori mai mult spre texte din
zona clasică.
Datorită dragostei unor artişti
pentru piesele clasice şi a preferinţei unei mari părţi a publicului pentru marile
texte, Festivalul Internaţional de Teatru Clasic Arad a reuşit în această
toamnă să ajungă la a 21-a ediţie. Bogdan Costea, directorul Teatrului Ioan
Slavici, organizatorul festivalului, este mai reţinut, însă, când vine vorba
despre viitorul teatrului clasic: Pot să afirm cu sinceritate
că astăzi este destul de greu să alcătuieşti o selecţie având la bază texte de
teatru clasic. Nu cred că festivalul de teatru clasic, teatrul clasic, textul
clasic va muri definitiv, dar el se va afla într-o perioadă în care lucrurile
vor deveni puţin mai sensibile. Cred că va fi din ce în ce mai greu ca
regizorii tineri să-şi probeze talentul sau expresia regizorală într-o
întâlnire cu textul clasic.
Criticul Maria Zărnescu,
selecţionerul ediţiei din acest an a festivalului de la Arad, îl contrazice
oarecum pe directorul teatrului gazdă şi este de părere că există în continuare
o căutare a dramaturgiei clasice: Ceea ce mă bucură este
faptul că foarte mulţi dintre regizorii mai tineri sau nu atât de tineri îşi
dau seama că este nevoie de noi traduceri. Mai ales pe zona venind din Moliere,
din clasicismul francez… acolo chiar se simte nevoia de traduceri noi. A doua
necesitate pe care am resimţit-o la mulţi este aceea de a combina, pentru
victoria spectaculosului, artele. Sigur, nu vreau să spun că orice spectacol ar
trebui să devină muzical, dar această combinaţie şi un sincretism al artelor se
cere din ce în ce mai mult, pentru că publicul nu mai poate fi atent, ca în
secolul 17 sau 18, exclusiv la text – iar dacă vorbim şi de o traducere veche,
cu atât mai greu -, ci are nevoie şi de alţi stimuli. Nu cred că teatrul clasic
îşi va pierde vreodată vigoarea, atâta timp cât creatorii de astăzi vor şti
să-l facă modern.