Radio România Internațional

Tag: malai

  • Turtă de mălai la ţest

    Turtă de mălai la ţest

    Făina de porumb sau mălaiul este folosită pentru a face mămăligă, extrem de populară în bucătăria românească. În mod frecvent, mămăliga este servită în combinaţie cu peşte prăjit, cu sarmale, cu ouă şi jumări, cu tocăniţă, cu ostropel de pui sau cu brânză şi smântână. Un preparat tradiţional este bulzul, făcut din straturi de mămăligă şi de brânză, la care se mai pot adăuga rondele de cârnaţi şi ou.

    Un preparat mai puţin întâlnit este turta de mălai cu mere. Avem nevoie de de un kg de mere şi de un kg de mălai, cantităţile punând fi adaptate la capacitatea tăvii în care se va coace această turtă. Curăţate de coajă şi de cotoare, merele sunt puse la fiert, după care sunt pasate şi transformate într-un piure. În acest piure adăugăm mălai până când obţinem o pastă ceva mai groasă, pe care o turnăm într-o tavă unsă cu unt sau în care am pus o foaie de copt. Ţinem tava în cuptor, la foc potrivit, circa jumătate de oră. După ce se răceşte puţin, turta se porţionează, putând fi servită imediat.

    Un preparat mai puţin răspândit este aşa-numita turtă de mălai la ţest, turtă care înlocuia pâinea în gospodăria tradiţională. Ţestul este un vas realizat din lut şi paie, ars ca oricare obiect de uz gospodăresc. Ţestul este prevăzut fie cu o toartă pentru a fi prins cu un lanţ atunci când se află deasupra vetrei, fie cu orificii prin care este trecută o vergea metalică care are acelaşi rol, de a ridica sau coborî ţestul pe vatra încinsă.

    În ţest pot fi coapte turte de mei sau de secară, precum şi pâinea din făină de grâu. Metoda de coacere în ţest a fost destul de răspândită în Balcani. În comparaţie cu cuptorul care are dimensiuni mari, ţestul are avantajul că se încinge mult mai repede, la ardere fiind folosite nu doar lemne, ci şi surcele şi resturi vegetale de la floarea soarelui, porumb sau chiar vegetaţie uscată, care să facă jar. Până când se încinge ţestul, este timp pentru prepararea aluatului.

    Se pune apă la fiert, care se toarnă peste mălaiul aflat într-un vas, cantitatea fiind stabilită în funcţie de mărimea ţestului. Se adaugă şi făină de grâu atât cât să se lege aluatul şi se frământă pe un blat de lemn, după care i se dă o formă aplatizată. Separat, se pregăteşte un amestec de făină de grău şi de apă. Acesta trebuie să fie moale pentru că trebuie întins pe turta de mălai. După aceea, turta este pusă între vatră şi ţest şi se lasă la copt. Pentru ca tura să nu se ardă, poate fi învelită în foi de varză sau, cu excepţia iernii, în foi de hrean sau de nuc. În general, această turtă de mălai la ţest este pregătită în localităţile din parte nordică a judeţului Mehedinţi.

  • Chisăliţă

    Chisăliţă


    În bucătăria românească există reţete având ca ingrediente fructele în stare proaspătă sau conservate. Din mere, gutui și prune, fructe care se găsesc din belșug în această perioadă în România, pot fi pregătite, nu numai deserturi, ci și mâncăruri. Este adevărat că unele mâncăruri au apărut nu pentru diversificare, ci din cauză că altceva nu prea se găsea. O astfel de mâncare este chisălița, un cuvânt care este folosit în limba română în expresia “a face chisăliță”, care înseamnă “a bate zdravăn pe cineva”. Chisăliță mai înseamnă un amestec din care nu se mai înțelege nimic.



    În documentele din secolul al 18-lea, în regiunile locuite de români se făcea referire la un fel de mâncare apărut din cauza sărăciei sau a rechizițiilor de alimente din timpul războaielor. Având o denumire asemănătoare în limba bulgară și apropiată în poloneză și în rusă, chisălița era făcută în spațiul românesc din fructe proaspete, iar în perioada toamnei în special din prune. Fructele erau puse la fiert, după care fiertura era turnată peste bucăți de pâine sau peste bucăți de mămăligă, adăugându-se, în cazul mămăligii, ceapă călită.



    Tot chisăliță se numește și desertul pregătit, în mod similar, din prune dulci. În acest caz, se scot sâmburii, iar prunele sunt tăiate în bucăți care se pun la fiert în apă, eventual cu puțin zahăr în cazul în care fructele nu sunt dulci. Acest compot poate fi îngroșat cu puțină făină care se toarnă în vasul în care fierb prunele. Se lasă câteva minute până se îngroașă, apoi este turnată în castroane sau căni și lăsată să se răcească, după care poate fi servită. Există și o variantă în care, după ce au fiert, prunele sunt trecute printr-o sită pentru a nu lăsa să treacă pielițele. Acest piure este lăsat la fiert încă 15 minute, adăugându-se fie făină, fie mălai pentru a se îngroșa. În alte perioade ale anului, chisălița se făcea din prune afumate.







  • Chisăliţă

    Chisăliţă


    În bucătăria românească există reţete având ca ingrediente fructele în stare proaspătă sau conservate. Din mere, gutui și prune, fructe care se găsesc din belșug în această perioadă în România, pot fi pregătite, nu numai deserturi, ci și mâncăruri. Este adevărat că unele mâncăruri au apărut nu pentru diversificare, ci din cauză că altceva nu prea se găsea. O astfel de mâncare este chisălița, un cuvânt care este folosit în limba română în expresia “a face chisăliță”, care înseamnă “a bate zdravăn pe cineva”. Chisăliță mai înseamnă un amestec din care nu se mai înțelege nimic.



    În documentele din secolul al 18-lea, în regiunile locuite de români se făcea referire la un fel de mâncare apărut din cauza sărăciei sau a rechizițiilor de alimente din timpul războaielor. Având o denumire asemănătoare în limba bulgară și apropiată în poloneză și în rusă, chisălița era făcută în spațiul românesc din fructe proaspete, iar în perioada toamnei în special din prune. Fructele erau puse la fiert, după care fiertura era turnată peste bucăți de pâine sau peste bucăți de mămăligă, adăugându-se, în cazul mămăligii, ceapă călită.



    Tot chisăliță se numește și desertul pregătit, în mod similar, din prune dulci. În acest caz, se scot sâmburii, iar prunele sunt tăiate în bucăți care se pun la fiert în apă, eventual cu puțin zahăr în cazul în care fructele nu sunt dulci. Acest compot poate fi îngroșat cu puțină făină care se toarnă în vasul în care fierb prunele. Se lasă câteva minute până se îngroașă, apoi este turnată în castroane sau căni și lăsată să se răcească, după care poate fi servită. Există și o variantă în care, după ce au fiert, prunele sunt trecute printr-o sită pentru a nu lăsa să treacă pielițele. Acest piure este lăsat la fiert încă 15 minute, adăugându-se fie făină, fie mălai pentru a se îngroșa. În alte perioade ale anului, chisălița se făcea din prune afumate.







  • Usturoiul în … mâncăruri

    Usturoiul în … mâncăruri

    Sărbătoarea Sf. Andrei marchează
    începutul iernii, iar în tradiţia populară noaptea dinaintea acesteia este
    asociată cu apariţia unor spirite rele care
    trebuie evitate. Pentru a fi protejaţi de acestea, oamenii se ungeau cu usturoi
    şi pe corp sau pe frunte, pe piept, pe spate şi pe la încheieturi.

    De Sf.
    Andrei, usturoiul are doar un rol apotropaic, nefiind folosit pentru preparate
    tradiţionale acestei sărbători. Există însă aşa-numita turtă de Indrei, făcută odinioară de
    fetele care doreau să-şi vadă ursitul. Turta era făcută din făină, apă şi sare,
    iar fata care mânca această turtă nedospită urma să îl vadă în vis pe viitorul
    soţ.


    De Sf. Andrei se mai consumă covaşa, o
    băutură fermentată, preparată din mălai şi făină. Are un gust dulce-acrişor şi,
    conform obiceiului, era împărţită vecinilor în străchini sau în oale de lut, cu
    speranţa ca vacile celui care dăruia covaşa să dea mult lapte, iar acest lapte
    să fie gras.


    Usturoiul este folosit în gastronomia
    românească în prepararea multor mâncăruri, precum ostropelul de pui sau
    friptura de porc la ceaun. În această ediţie vă prezentăm o reţetă care are o
    răspândire cel puţin balcanică. Este o mâncare din peşte afumat pe care o putem
    savura în special în Delta Dunării şi se numeşte scordolea, fiind întâlnită
    atât în bucătăria grecească, cât şi în cea turcească. Mai mult decât atât,
    echivalentul elen al acestui preparat poartă un nume apropiat – skordo – ceea ce
    în traducere înseamnă usturoi.


    Avem nevoie de un kg de cartofi, de un
    kg de peşte file afumat, de ulei sau de lapte, unt, nuci, usturoi, piper şi
    frunze de ţelină. Pentru a-i transforma în piure, cartofii trebuie curăţaţi şi
    tăiaţi în cubuleţe, însă în Delta Dunării se obişnuieşte ca peştele şi
    cartofii, în coajă, să fie puşi la fiert laolaltă. Deoarece peştele afumat este
    şi sărat, în piure nu se mai adaugă sare. Dacă nu au fiert separat, cartofii
    trebuie scoşi din oală ceva mai devreme decât peştele pentru a nu se sfărâma.

    În continuare se pregăteşte piureul de cartofi în care se pune puţină zeamă din
    oala în care a fiert peştele şi se adaugă câteva nuci pisate, mujdei de
    usturoi, piper după gust şi cîteva frunze tocate de ţelină. Amestecăm cu puţin ulei
    de măsline sau lapte până când obţinem un piure cremos. În Delta Dunării se
    obişnuieşte ca bucăţile de peştele afumat să fie aşezate pe un platou, iar
    deasupra acestora se întinde un strat uniform de piure. Există însă şi varianta
    în care peştele este tăiat în bucăţi mici, care sunt amestecate cu piureul de
    cartofi. Indiferent de modul de prezentare, este recomandat ca scordoleaua să
    fie servită cu un pahar de vin alb demisec, bine răcit. Poftă bună!

  • Usturoiul în … mâncăruri

    Usturoiul în … mâncăruri

    Sărbătoarea Sf. Andrei marchează
    începutul iernii, iar în tradiţia populară noaptea dinaintea acesteia este
    asociată cu apariţia unor spirite rele care
    trebuie evitate. Pentru a fi protejaţi de acestea, oamenii se ungeau cu usturoi
    şi pe corp sau pe frunte, pe piept, pe spate şi pe la încheieturi.

    De Sf.
    Andrei, usturoiul are doar un rol apotropaic, nefiind folosit pentru preparate
    tradiţionale acestei sărbători. Există însă aşa-numita turtă de Indrei, făcută odinioară de
    fetele care doreau să-şi vadă ursitul. Turta era făcută din făină, apă şi sare,
    iar fata care mânca această turtă nedospită urma să îl vadă în vis pe viitorul
    soţ.


    De Sf. Andrei se mai consumă covaşa, o
    băutură fermentată, preparată din mălai şi făină. Are un gust dulce-acrişor şi,
    conform obiceiului, era împărţită vecinilor în străchini sau în oale de lut, cu
    speranţa ca vacile celui care dăruia covaşa să dea mult lapte, iar acest lapte
    să fie gras.


    Usturoiul este folosit în gastronomia
    românească în prepararea multor mâncăruri, precum ostropelul de pui sau
    friptura de porc la ceaun. În această ediţie vă prezentăm o reţetă care are o
    răspândire cel puţin balcanică. Este o mâncare din peşte afumat pe care o putem
    savura în special în Delta Dunării şi se numeşte scordolea, fiind întâlnită
    atât în bucătăria grecească, cât şi în cea turcească. Mai mult decât atât,
    echivalentul elen al acestui preparat poartă un nume apropiat – skordo – ceea ce
    în traducere înseamnă usturoi.


    Avem nevoie de un kg de cartofi, de un
    kg de peşte file afumat, de ulei sau de lapte, unt, nuci, usturoi, piper şi
    frunze de ţelină. Pentru a-i transforma în piure, cartofii trebuie curăţaţi şi
    tăiaţi în cubuleţe, însă în Delta Dunării se obişnuieşte ca peştele şi
    cartofii, în coajă, să fie puşi la fiert laolaltă. Deoarece peştele afumat este
    şi sărat, în piure nu se mai adaugă sare. Dacă nu au fiert separat, cartofii
    trebuie scoşi din oală ceva mai devreme decât peştele pentru a nu se sfărâma.

    În continuare se pregăteşte piureul de cartofi în care se pune puţină zeamă din
    oala în care a fiert peştele şi se adaugă câteva nuci pisate, mujdei de
    usturoi, piper după gust şi cîteva frunze tocate de ţelină. Amestecăm cu puţin ulei
    de măsline sau lapte până când obţinem un piure cremos. În Delta Dunării se
    obişnuieşte ca bucăţile de peştele afumat să fie aşezate pe un platou, iar
    deasupra acestora se întinde un strat uniform de piure. Există însă şi varianta
    în care peştele este tăiat în bucăţi mici, care sunt amestecate cu piureul de
    cartofi. Indiferent de modul de prezentare, este recomandat ca scordoleaua să
    fie servită cu un pahar de vin alb demisec, bine răcit. Poftă bună!

  • Bulz

    Bulz

    Bulzul este un preparat tradiţional al oierilor, însă, în timp, a fost preluat şi diversificat ca reţetă, ajungând sub diferite denumiri şi în meniurile unor restaurante din România. Există mai multe tipuri de bulz, cu diferite denumiri, cu sau fără cârnaţi, cu sau fără ou, în straturi sau sub forma unor găluşti de dimensiuni mai mari. Am întâlnit inclusiv denumirea de “bulz dacic”, însă, cu siguranţă, dacii nu puteau avea aşa ceva deoarece porumbul din care se obţine mălaiul a fost adus în Europa după descoperirea Americii, la sfârşitul secolului al 15-lea. Pe lângă faptul că figurează în meniul restaurantelor, bulzul a intrat şi în Cartea Recordurilor – Guiness Book, după ce, în anul 2008, locuitorii din comuna Turia, judeţul Covasna au reuşit să facă un bulz sub formă de ruladă, lung de 150 de metri şi 32 de centimetri. Acest bulz a fost întins pe mese de aceeaşi înălţime şi aliniate pe şosea. Pentru acel bulz au fost utilizate circa 150 de kg de brânză de oaie şi 400 de kg de mălai. Pentru pregătirea mămăligii au fost folosite nu mai puţin de 15 ceaune de 50 de litri, vase aduse de ciobani de la stânile din jur.



    Bulzul obişnuit, în straturi, este uşor de preparat. Avem nevoie de un kg de mălai şi de jumătate de kg de brânză de burduf. Turnăm apă într-o oală sau într-un ceaun, adăugăm puţină sare şi apoi mălai şi fierbem la foc mic până când obţinem o mămăligă mai tare. Lăsăm mămăliga să se răcească puţin, după care luăm o parte din ea şi întindem un strat subţire, într-o cratiţă. Peste acesta, aşternem un strat de brânză de burduf, după care întindem un alt strat de mămăligă. Brânza de burduf poate fi amestecată cu mărar sau cu frunze tocate de pătrunjel. Între straturile de brânzăşi mămăligă putem adăuga rondele de cârnaţi sau bucăţi mici de şuncă. Înainte de a introduce cratiţa la cuptor, putem sparge câteva ouă pe care le punem deasupra ultimului strat de mămăligă. După jumătate de oră la foc potrivit, scoatem vasul din cuptor, porţionăm bulzul şi îl servim imediat. În mod asemănător, bulzul poate fi pus în vase de dimensiuni mai mici, putând fi servit direct în vasul în care a fost pregătit.



    Bulzul poate fi pregătit direct pe jar, el fiind numit “bulz ciobănesc”. Se face o mămăligă mai vârtoasă pe care o porţionăm şi din care modelăm bulgări în mijlocul cărora putem brânză de burduf. Nu trebuie pusă prea multă brânză deoarece aceasta se va topi, iar bulzul se va deforma. Aceşti bulgări de mămăligă pot fi puşi direct pe jar unde se vor coace şi unde vor prinde coajă. Această variantă de bulz poate fi pregătită şi în cuptor, bulgării de mămăligă fiind aşezaţi într-o tavă.


  • Bulz

    Bulz

    Bulzul este un preparat tradiţional al oierilor, însă, în timp, a fost preluat şi diversificat ca reţetă, ajungând sub diferite denumiri şi în meniurile unor restaurante din România. Există mai multe tipuri de bulz, cu diferite denumiri, cu sau fără cârnaţi, cu sau fără ou, în straturi sau sub forma unor găluşti de dimensiuni mai mari. Am întâlnit inclusiv denumirea de “bulz dacic”, însă, cu siguranţă, dacii nu puteau avea aşa ceva deoarece porumbul din care se obţine mălaiul a fost adus în Europa după descoperirea Americii, la sfârşitul secolului al 15-lea. Pe lângă faptul că figurează în meniul restaurantelor, bulzul a intrat şi în Cartea Recordurilor – Guiness Book, după ce, în anul 2008, locuitorii din comuna Turia, judeţul Covasna au reuşit să facă un bulz sub formă de ruladă, lung de 150 de metri şi 32 de centimetri. Acest bulz a fost întins pe mese de aceeaşi înălţime şi aliniate pe şosea. Pentru acel bulz au fost utilizate circa 150 de kg de brânză de oaie şi 400 de kg de mălai. Pentru pregătirea mămăligii au fost folosite nu mai puţin de 15 ceaune de 50 de litri, vase aduse de ciobani de la stânile din jur.



    Bulzul obişnuit, în straturi, este uşor de preparat. Avem nevoie de un kg de mălai şi de jumătate de kg de brânză de burduf. Turnăm apă într-o oală sau într-un ceaun, adăugăm puţină sare şi apoi mălai şi fierbem la foc mic până când obţinem o mămăligă mai tare. Lăsăm mămăliga să se răcească puţin, după care luăm o parte din ea şi întindem un strat subţire, într-o cratiţă. Peste acesta, aşternem un strat de brânză de burduf, după care întindem un alt strat de mămăligă. Brânza de burduf poate fi amestecată cu mărar sau cu frunze tocate de pătrunjel. Între straturile de brânzăşi mămăligă putem adăuga rondele de cârnaţi sau bucăţi mici de şuncă. Înainte de a introduce cratiţa la cuptor, putem sparge câteva ouă pe care le punem deasupra ultimului strat de mămăligă. După jumătate de oră la foc potrivit, scoatem vasul din cuptor, porţionăm bulzul şi îl servim imediat. În mod asemănător, bulzul poate fi pus în vase de dimensiuni mai mici, putând fi servit direct în vasul în care a fost pregătit.



    Bulzul poate fi pregătit direct pe jar, el fiind numit “bulz ciobănesc”. Se face o mămăligă mai vârtoasă pe care o porţionăm şi din care modelăm bulgări în mijlocul cărora putem brânză de burduf. Nu trebuie pusă prea multă brânză deoarece aceasta se va topi, iar bulzul se va deforma. Aceşti bulgări de mămăligă pot fi puşi direct pe jar unde se vor coace şi unde vor prinde coajă. Această variantă de bulz poate fi pregătită şi în cuptor, bulgării de mămăligă fiind aşezaţi într-o tavă.