Radio România Internațional

Tag: mame minore

  • Căsătoriile forțate nu sunt o tradiție

    Căsătoriile forțate nu sunt o tradiție

    Fetele și femeile rome reprezintă unul dintre cele mai vulnerabile și mai neglijate grupuri din România. Adesea, prejudecățile autorităților și abuzurile neconsiderate ca atare din partea familiei le lasă fără protecție. Deși România continuă să fie țara din Uniunea Europeană cu cel mai mare număr de mame minore, instituțiile statului nu colectează centralizat date privind căsătoriile forțate. „Neavând date, problema nu este pe agendă. Neavând date, nu cunoaștem cauzele și nici care sunt prioritățile”, susține Măriuca-Oana Constantin, lector universitar la SNSPA, în cadrul campaniei de conștientizare realizate de E-Romnja — singurul ONG din România dedicat fetelor și femeilor rome.

     

    Carmina, o copilă de 10 ani, termina clasa a patra când a fost căsătorită cu un băiat de 14 ani, ca urmare a unui mariaj aranjat de părinți. Doi ani mai târziu, Carmina naște un copil și, deși autoritățile se autosesizează în privința cazului, dosarul ajunge să fie clasat sub justificări precum „victima a întreținut relații sexuale consimțite, aprobate de părinți” sau „tradiția romă încurajează astfel de relații”, fără să realizeze nicio cercetare asupra părinților.

     

    Povestea Carminei este doar una dintre cele 5 prezentate în cadrul campaniei “În numele tradiției?”, lansate de E-Romnja, care își propune să demonteze mitul conform căruia căsătoriile între copii sunt o chestiune ce privește exclusiv comunitățile rome, una din acele prejudecăți nocive care justifică fenomene de violență împotriva persoanelor vulnerabile. De unde știm că problema excede comunitatea romă? Pentru că datele demografice privind nașterile timpurii o confirmă, susține Cerasela Bănică, Secretar de Stat în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

     

    Întrebată de ce problema căsătoriilor forțate nu este una de interes pentru instituții, Roxana Oprea, expertă în egalitate de șanse la E-Romnja, răspunde:

    «E foarte simplu și evident, aș spune, pentru că e foarte mult rasism în instituții. Oamenii se raportează la fenomen ca la o practică culturală specifică doar comunității rome, iar realitatea stă diferit. Acest lucru nu îl spunem doar noi, asociația E-Romnja, ci o spun și alte instituții și organisme internaționale. Din acest motiv nu a constituit niciodată o prioritate pentru instituții și decidenți. Deci, în momentul în care nu e ceva care afectează populația generală, e privită ca o practică culturală și din cauza bias-urilor și a prejudecăților, nu intervii».

     

    Povestea Carminei, prezentată mai sus, este una din sutele de astfel de povești pe care nu le vom cunoaște niciodată. Una din multele care se întâmplă pentru că, adesea, privim în continuare copiii drept proprietatea părinților și nu îi recunoaștem ca indivizi ce au propriile drepturi și nevoi. În cazul căsătoriilor forțate, probabil cea mai mare greșeală a celor care vor să ajute (asistenți sociali, profesori, psihologi, personal al ONG-urilor, profesioniști în domeniul judiciar etc.) este că merg să discute cu părinții, considerând că problema poate și trebuie rezolvată în familie sau în comunitate. De fapt, cel mai adesea, părinții sunt abuzatorii. Roxana Oprea:

    «Tot ne ducem în zona asta de normalizare; în momentul în care tu, ca instituție, ca școală, ca Direcție Generală de Asistență Socială, vezi că se întâmplă lucrurile astea și nu intervii, atunci ce semnal transmiți părinților? Că e ok ce fac. Deci tu, practic, validezi abuzurile adulților asupra propriilor copii. E un cerc vicios și dacă nu vom consolida acest tip de abordare, în care renunțăm la a îndrepta degetul către comunitatea romă și a blama comunitatea romă, nu ne vom alinia standardelor internațIonale. Vom fi, în continuare, pe lista rușinoasă a țărilor care permit căsătoriile între copii».

     

    În Codul Penal există un vid legislativ privind căsătoria forțată, pe care legislația nu o privește ca un act criminal de sine stătător. În rarele situații când aceste cazuri ajung în instanță, ele sunt judecate ca infracțiuni sexuale. E-Romnja ridică o altă problemă cheie: folosirea de către autorități a termenului de „uniune consensuală” pentru a se referi la căsătoriile între două persoane, dintre care cel puțin una are mai puțin de 16 ani. NU i se poate cere consimțământul pentru căsătorie unei persoane minore cu vârsta sub 16 ani, se menționează în „Ghidul de intervenție pentru cazuri de căsătorii între copii/căsătorii forțate,” publicat la începutul anuluI.

    Tot Cerasela Bănică explică pentru RRI că dosarele de urmărire penală nu iau în considerare această lipsă de consimțământ, ci merg pe clasare în baza unor justificări precum „părinții sunt de acord”, „locuiau de mult timp împreună”, „au întreținut deja relații sexuale” sau „este un obicei al comunității rome”. Acest lucru lasă victima fără nicio apărare.

    Întrebată cum este privită campania de către autorități, Roxana Oprea răspunde:

    «Campania este privită cu interes, dar din ce prismă? Din prisma faptului că România este cumva obligată din punct de vedere legal să elimine această practică, fiind semnatara mai multor convenții internaționale privind prevenirea și combaterea violenței de gen. Avem directiva 1385 a Parlamentului European și a Consiliului, din 15 mai 2024, care spune că statele membre ale Uniunii Europene au la dispoziție o perioadă de 3 ani de la data intrării în vigoare a acesteia pentru a transpune dispozițiile în dreptul intern. Deci, cumva, este o presiune de la nivel european, ca și România să se alinieze acestor standarde internaționale. Mai avem și raportul Grevio, care este asumat de Guvernul României, care, la fel, îndeamnă statul să ia măsuri și să criminalizeze această practică».

     

    Roxana Oprea mai susține că această problemă nu este văzută ca una ce ține de violența de gen și, chiar dacă este privită astfel în anumite cazuri, atunci când violența are ca țintă o femeie romă, ea nu este considerată ca aparținând societății:

    «Cred că este atât de normalizată — pentru că, dacă vorbim despre violență ca fenomen general, ea este normalizată în toate comunitățile. Sunt rapoarte care spun că românii sunt toleranți față de agresiunile verbale, sexuale, că violul este justificat dacă femeia arată cumva provocator. Sunt motivări ale judecătoarelor și judecătorilor români, când spun că o copilă de 11 ani sau de 12 ani a ademenit un bărbat sau că și-a dat consimțământul pentru un viol».

     

    La presiunea Uniunii Europene, România are timp până în 2027 să ia măsuri împotriva acestui fenomen.

     

  • Mamele și gravidele minore din comunități rurale defavorizate

    Mamele și gravidele minore din comunități rurale defavorizate

    10% dintre
    nașterile din România provin de la mame adolescente, după cum 45% din naşterile din
    Uniunea Europeană în rândul fetelor cu vârste sub 15 ani provin din România,
    aflată pe primul loc la acest capitol. O spune organizaţia Salvaţi
    Copiii, care, într-un raport, arată care este, în egală măsură, legătura
    între nivelul de educaţie şi vârsta adolescentelor din comunități rurale
    defavorizate care devin mame.


    85% dintre
    mamele şi gravidele sub 18 ani nu mai merg la şcoală, majoritatea abandonând
    cursurile înainte de sarcină. Una din 10 recunoaște că nu a fost la şcoală niciodată,
    iar trei sferturi au renunţat la şcoală înainte de clasa a VIII-a.


    Îngrijorător
    este, apoi, că 4 din 10 gravide sau mame minore nu apelează la alte servicii
    medicale pe durata sarcinii în afara celor oferite de medicul de familie. O
    treime din viitoarele mame de vârstă mică spun că nu au făcut nicio analiză
    medicală, motivul principal fiind lipsa banilor – jumătate dintre familiile lor
    au un venit lunar sub o mie de lei, echivalentul a doar circa 200 de euro. Totodată,
    80% nu au utilizat nicio metodă contraceptivă, deoarece nu au avut informații.


    Statistica
    prezentată de Salvaţi Copiii mai arată că trei sferturi din mamele
    sau gravidele minore au rude sau cunoştinţe care au născut atunci când aveau
    mai puţin de 18 ani. Și o treime din ele însele sunt născute de mame minore.


    În Sălaj,
    de pildă, zeci de fete sunt sprijinite printr-un program iniţiat de un grup de
    lucru special constituit la nivel judeţean. Prin acest program, mamele minore
    beneficiază de servicii medicale, sociale şi educaţionale pentru a se putea
    integra în societate.

    Ne vorbește despre aceste mame Violeta Milaş, directorul
    Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sălaj:

    ʺMajoritatea provin din mediul rural, în care aceste tinere sau copii,
    aceste mame minore nu au documente de identitate, certificate de naştere,
    familiile sunt plecate… În momentul în care ajung la spital şi nasc, nu
    există certificat de naştere, nu există buletin. Înregistrarea copilului este o
    problemă. Educaţia şi cultura acestor familii este că e ceva normal să nască la
    această vârstă. A trebuit să le învăţăm lucruri elementare de igienă şi pe urmă
    să ajungă să reuşească să-şi crească proprii copii. În comunităţile unde există
    asistent social pregătit şi asistenţi medicali comunitari, acolo se văd
    rezultate, în sensul că sunt monitorizate, le învaţă anumite lucruri şi
    situaţia acestor mame este mai simplă.ʺ


    La București,
    la Ministerul Sănătății, acum un an a fost reînființată, după o foarte lungă
    absență, o structură care să se ocupe de sănătatea mamei și a copilului. Se
    lucrează, de asemenea, la înființarea a circa 200 de centre comunitare
    integrate la nivel național, plasate în zone locuite de populații vulnerabile,
    care să ofere atât servicii medicale, cât și sociale. Însă, ministrul Alexandru
    Rafila, confirmă: pentru ca gravidele și mamele minore să aibă acces la
    servicii medicale și sociale, autoritățile centrale trebuie să se bazeze pe un
    parteneriat cu cele locale.


    Tot ministrul
    Rafila consideră, însă, și că esențială este educația, iar numărul mamelor
    minore din România s-ar putea diminua doar dacă acestea ar merge la şcoală, iar
    educaţia pentru sănătate ar deveni o disciplină permanentă, care să facă parte
    din curriculă:

    ʺCred că problema principală este legată de
    accesul la educaţie şi, în secundar – dar nu neapărat pe locul doi ca
    importanță, ele derivă una din cealaltă – de accesul la educaţia pentru
    sănătate. Accesul la educația pentru sănătate este foarte important, este
    multidisciplinar, nu se referă exclusiv la educația sexuală, și ar trebui să
    evităm să rămânem cantonați exclusiv în această zonă, a educației sexuale. Avem
    un nou ministru la Educaţie şi sunt convins că o să putem să găsim o soluţie,
    astfel încât educaţia pentru sănătate să devină o disciplină permanentă,
    adaptată oricărei vârste, care să facă parte din curriculă. Dar nu putem să
    facem educaţie pentru sănătate, dacă aceşti copii nu merg la şcoală. E clar că
    problema este legată de un background cultural, ei aparţin de multe ori unor
    minorităţi, unor grupuri vulnerabile care în mod tradiţional se căsătoresc la
    vârste extrem de tinere şi, ca urmare, au copii.ʺ


    În iulie
    2022, în România a fost promulgată legea privind introducerea, începând cu
    clasa a VIII-a de gimnaziu, a unor ore de educație pentru sănătate, la care elevii
    pot lua parte cu aprobarea părinților. Și în viziunea consilierului
    prezidenţial Diana Păun, această educaţie pentru sănătate este prioritară,
    pentru că ea este filtrul prin care li se oferă generaţiilor prezente şi
    viitoare şansa unor alegeri informate și responsabile. Tot consilierul Diana
    Păun promite și alte schimbări:

    ʺÎn cadrul educaţiei pentru sănătate,
    educaţia sexuală reprezintă o componentă importantă care are potenţialul de a
    schimba aceste statistici cenuşii, ca să nu le spunem negre. În mediul rural şi
    în comunităţile izolate este cea mai mare nevoie de o reţea de medicină şcolară
    funcţională, de educaţie sexuală, de servicii de planning familial, iar Planul Național
    de Redresare și Reziliență a prioritizat acest lucru. Investiţia în dotarea şi
    reabilitarea cabinetelor de planning familial în regiuni vulnerabile, cu număr
    mare de sarcini în adolescenţă şi un număr mare de boli cu transmitere sexuală
    se regăseşte ca pilon important în PNRR pe sănătate şi va contribui la
    îmbunătăţiri considerabile.ʺ


    Nevoi sunt,
    în consecință, multe și pe multiple planuri! O reformă care să conducă la
    schimbări în profunzime trebuie să vizeze, de pildă, în plus, şi resursa umană
    din sănătate – număr necesar de profesionişti cu specializări adecvate și o
    distribuţie a lor geografică optimă. Trebuie colectate, totodată, informaţii şi
    elaborată o situaţie cât mai cuprinzătoare în domeniul sănătăţii mamei şi
    copilului din comunităţile izolate social şi neintegrate. Esențială este, de
    asemenea, comunicarea şi cooperarea dintre serviciile publice de asistenţă
    socială, serviciile medicale și instituţiile educaţionale. Toate aceste
    demersuri – și multe altele! – sunt esenţiale, în condiţiile în care este
    cunoscut, pe de o parte, faptul că graviditatea la vârste tinere presupune
    riscuri legate de sarcină mai mari, iar, pe de altă parte, maternitatea
    prematură le expune pe mamele tinere riscului de a abandona şcoala și de a
    intra în cercul vicios al sărăciei, cu efecte din generație în generație.



  • Mamele minore şi educaţia pentru sănătate

    Mamele minore şi educaţia pentru sănătate

    Faptul de a
    deveni părinte, unul dintre cele mai importante evenimente din viața unui om,
    ar trebui și este, de cele mai multe ori, un moment de bucurie. Reprezintă și o
    decizie care aduce schimbări pentru care ar trebui ca părinții să fie
    pregătiți. Nu este și cazul mamelor adolescente din România, țară aflată
    printre primele țări din UE la acest capitol. Conform Eurostat, în 2016, 14% din totalul copiilor născuţi de
    femeile aflate la prima naştere au avut mame cu vârsta mai mică de 20 de ani    .
    Iar în 2015, tot statisticile UE arătau că peste 350 din femeile care au născut
    atunci aveau între 10 și 14 ani, alte circa 12.800 mame fiind la vârsta de 15 până în 19 ani. În
    spatele acestor numere, se află vieți deturnate de la dezvoltarea lor firească,
    unele chiar marcate de oprobriul celor din jur. Cazurile copiilor care, la
    rândul lor, au copii au impresionat-o pe regizoarea Ozana Nicolau care a scris
    și regizat piesa de teatru Foreplay, plecând de la propriile reminiscențe.
    Ozana Nicolau: Spectacolul are un miez foarte personal. E
    vorba de copilăria mea din anii 90, petrecută într-un cartier mărginaș din
    București, unde am întâlnit multe cazuri de mame-adolescente. Am cunoscut și
    colege de școală, și vecine sau prietene din bloc în situația asta. Lucrurile
    se petreceau cam de fiecare dată așa: fetele rămâneau însărcinate, n-aveau
    curaj să le spună părinților, doar colegii sau prietenii știau… Mă refer la
    școala generală, clasele a VI-a, a VII-a și a VIII-a, din anii 1996 – 1998. La
    un moment dat, în clipa în care sarcina începea să devină vizibilă dispăreau
    ori de la școală, ori de la locul de joacă. Pot să presupun că soluția era ca
    ele să fie trimise la țară sau într-un orășel mai mic. Dar era o mare rușine și
    nu se putea ca la 13 sau 14 ani să fii însărcinată la școală ca să-ți continui
    studiile. Era inadmisibil


    Pe lângă abandonul școlar care blochează accesul femeilor
    la slujbe decente, mamele adolescente poartă și un stigmat social. Pentru
    conceperea spectacolului Foreplay, Ozana Nicolau a stat de vorbă cu peste 30 de
    fete rămase însărcinate. De la unele a aflat că
    anturajul consideră că ele au făcut o greșeală. În felul acesta, chiar mamele
    ajung să echivaleze copilul cu o greșeală. Ozana Nicolae: În loc să se bucure,
    totuși, de această experiență a maternității, ea ajunge un fel de povară.
    Oricum experiența de a deveni părinte e dificilă și plină de provocări. Când
    lucrul ăsta se întâmplă la 14 sau 15 ani, când nu ești definită ca persoană, tu
    trebuie să fii responsabilă pentru altcineva, deși tu nu știi să fii
    responsabilă nici pentru tine. Apare un conflict interior, iar peste asta, mai
    apare și societate care te arată cu degetul că ai făcut o greșeală enormă.


    Un alt fapt aflat
    de artiștii implicați în proiectul Foreplay este faptul că fenomenul
    mamelor-adolescente nu este legat strict de condiții economice defavorizate,
    incidența fiind răspândită în toate mediile sociale. Ozana Nicolau: Are mai degrabă legătură cu trecutul
    nostru. România poartă încă povara tabuului sexualității, ne este încă foarte
    greu să vorbim despre acest subiect. Educația sexuală nu prea are loc în școli,
    dar nici acasă. Asta e problema.


    Și totuși, din
    2004 în sistemul de învățământ public se predă un curs opțional intitulat
    Educație pentru Sănătate. Programele sunt disponibile pentru clasele I-XII,
    iar materia este predată în școli de către profesorii de
    biologie sau de către învățători, în urma unui program de formare dedicat.
    Printre cei care au asigurat acest tip de formare s-a numărat și organizația
    non-guvernamentală Tineri pentru tineri. Cursul porneşte cu noţiuni de igienă şi de protecţie a mediului ajungând
    până la cele de sănătate a reproducerii şi a familiei. Toate aceste noţiuni
    sunt predate în funcţie de vârsta copiilor, am aflat de la Adina Manea,
    directoarea Fundației Tineri pentru tineri. În anul școlar 2014-2015, din
    totalul populației școlare, aproximativ 6% au beneficiat de cursurile Educație
    pentru Sănătate. Câte școli din România au ales această disciplină opțională anul trecut, ne
    spune Adina Manea: Pentru anul școlar 2017 – 2018, din datele furnizate de MEN reiese că
    sunt peste 3500 de unități școlare la nivel național unde se predă acest
    opțional. Înseamnă 6% – 7% din numărul elevilor din sistemul preuniversitar.
    Este mult pentru un opțional, dar este puțin având în vedere nevoile pe care le
    au elevii din România de orice vârsta.


    Societatea civilă
    militează pentru un acces mai larg al populației la acest tip de educație, dar
    nu neapărat prin școală, căci o parte din tinerele care devin mame nu mai sunt
    încadrate în sistemul național de învățământ.Aici intervin alte aspecte precum rata părăsirii timpurii a
    școlii, de asemenea mare în România. Cu toate acestea, este nevoie de un acces
    universal la educația pentru sănătatea reproducerii, consideră Adina Manea: E vorba de 10% din totalul populației feminine. Este foarte mult pentru
    că sarcina la adolescență se asociază cu alte riscuri de sănătate asupra mamei
    și copilului. Într-un an școlar, în medie doar două tinere ajung să ducă
    sarcina la termen pe unitate școlară. Ceea ce e clar este că școala le ajută
    să-și termine studiile dacă ele vor. Nu mai există stigmatizarea asociată
    acestui fenomen, dar, în același timp, nu se discută pe subiectul ăsta. În
    cazul anturajului și al colegilor, lucrurile diferă de la un caz la altul. În
    cazurile întâlnite de noi, ca asociație, copiii sunt păstrați și crescuți în
    familie. Fiind noi lucrăm mult în licee, aici întâlnim adolescenți cu care au
    suficiente posibilități materiale ca să ajungă la acest nivel de educație și
    care au beneficiat de ajutorul familiei.


    Ajutorul familiei
    e foarte important după cum a constatat și regizoarea Ozana Nicolau: Dacă au norocul să fie într-o familie mai echilibrată emoțional care
    să înțeleagă prin ce trece fata respectivă și s-o sprijine emoțional, atunci
    lucrurile se aranjează cam în doi ani. Eu am cunoscut un caz din Vaslui cu o
    fată (mamă la rândul ei) care a terminat liceul și a luat bacalaureatul cu o
    notă foarte mare, a mers în continuare la facultate unde e și bursieră. Deci se
    poate, dacă familia o sprijină și partenerul e și el în apropiere.



    Piesa de teatru Foreplay a fost primită cu emoție de
    către public. Părinți care, inițial, au venit singuri la spectacol au
    prezentat, după aceea, spectacolul și altor părinți sau l-au revăzut însoțiți
    de copiii lor aflați la vârsta pubertății sau a adolescenței. Foreplay, de
    asemenea, va fi jucat în liceele din București și în școlile din împrejurimile
    orașelor mari.

  • Opţiuni feminine contemporane

    Opţiuni feminine contemporane

    Teoretic, o sarcină ar trebui să apară atunci când
    este dorită şi când părinţii sunt suficienţi de maturi pentru a se dedica creşterii
    unui copil. În practică, lucrurile stau altfel: în 2012, o statistică UNICEF
    arăta că în România, existau cele mai multe mame minore din Europa. În plus, un studiu realizat de Institutul Naţional de Statistică
    în perioada ianuarie 2012 – martie 2013, demonstra că dintr-un număr de 12.073
    de gravide cu vârste între 15 şi 19 ani, 7.547 au ales să întrerupă sarcina.
    Oricum, în ultimii ani, rata avorturilor din România este în continuă creştere,
    după cum atrag atenţii şi medicii specialişti. Doctoriţa Monica Cârstoiu, medic
    obstetrician la Spitalul Universitar din Bucureşti: Conform studiilor UNICEF, România a ocupat primul
    loc din Europa la numărul de naşteri în rândul minorelor. În medie, sunt 8500
    de astfel de naşteri pe an. Interesul nostru este ca avortul să nu mai rămână
    cea mai utilizată metodă de contracepţie pentru că teoretic, există
    posibilitatea de a a preveni o sarcină nedorită. Datele Organizaţiei Mondiale a
    Sănătăţii (OMS) au arătat că România are cea mai mare rată a avorturilor din
    Europa: 480 de avorturi la 1000 de născuţi-vii.


    Potrivit doctoriţei Cârstoiu şi colegilor ei de
    breaslă: Statisticile alarmante sunt confirmate de reticenţa femeilor din
    România de a merge periodic la ginecolog. Cauza principală a acestui dezinteres
    este lipsa educaţiei sexuale cu privire la importanţa controlului ginecologic.
    Nu doar educaţia cu privire la sănătatea reproducerii lipseşte, ci şi
    cunoştinţele cu privire la alegerile pe care o femeie modernă le poate face în
    legătură cu propriul ei corp, consideră reprezentanţi ai societăţii civile.
    Daniela Drăghici lucrează ca specialistă în advocacy pentru educaţie şi
    informare sexuală în cadrul Societăţii de Analize Feministe ANA: Există
    o mare problemă în următoarea privinţă: metoda şi capacitatea de a le informa
    pe femeile tinere, şi nu numai, despre dreptul lor la o alegere în cunoştinţă
    de cauză referitoare la sănătatea reproducerii. În 2003, statul român stătea destul de bine la acest
    capitol pentru că se făcuse un protocol de colaborare între ministerele
    sănătăţii, educaţiei şi tineretului şi guvernul României. Protocolul prevedea
    începerea unor cursuri privind sexualitatea încă din clasa a doua. Aceste
    cursuri urmau să fie predate de profesori pregătiţi special pentru acest
    domeniu. Aceste iniţiative nu au fost aplicate, mai ales că fundaţiile
    americane care puseseră fonduri la dispoziţie pentru acest lucru şi-au retras
    finanţările, odată cu aderarea României la UE.


    În cadrul acestui program, desfiinţat acum,
    se elaborase chiar un manual de educaţie sexuală care fusese aprobat de toate
    ministerele implicate în acel protocol. Manualul fusese redactat pe baza unei
    programe elaborate prin colaborarea cu organizaţii non-guvernamentale
    specializate. Totul fusese gândit pentru ca orele de educaţie pentru sănătatea
    în familie – conform titulaturii oficiale – să se desfăşoare ţinând cont şi de
    sensibilităţile celor implicaţi, consideră Daniela Drăghici: Dacă
    lucrurile ar fi continuat încet, încet, totul s-ar fi petrecut gradat pentru ca
    nici părinţii, nici copiii să nu se sperie. În plus, ar fi trebuit să se
    folosească foarte bine reţeaua de medici de planificare familială. Tot prin
    finanţare externă au fost pregătiţi medici generalişti pentru a deveni medici
    de planificare familială. Ei sunt tobă de carte, dar din păcate nu sunt
    folosiţi.


    Printre aceşti medici se află şi doctoriţa Iuliana
    Balteş, directoarea adjunctă al unui complex medical unde se află şi un cabinet
    de planificare familială, unul dintre puţinele funcţionale rămase, finanţat de
    către Primăria sectorului 1. Cu ea am stat de vorbă despre consecinţele lipsei
    de informaţii privind sănătatea reproducerii: Acum câţiva ani
    aveam pus la punct un întreg program de planificare familială şi lucrurile
    mergeau foarte bine, scăzând chiar rata avorturilor. Din nefericire acum ne
    confruntăm iar cu o creştere a numărului de avorturi şi a numărului de sarcini
    nedorite la adolescente. Un program naţional bine structurat de planificare
    familială ar costa mult mai puţin decât tratarea tuturor consecinţelor legate
    fie de o sarcină nedorită, fie de un avort.


    Potrivit doctoriţei Iuliana Balteş, la începutul
    planificării familiale în România existau aproape 240 de cabinete de
    planificare familială în ţară. Numărul a scăzut, însă, timp, iar azi, în
    Bucureşti, au rămas doar vreo 4-5. Dar
    nici aici nu vin foarte multe femei, aflăm de la Iuliana Balteş. De ce? Pentru că nu au de unde să obţină informaţia corectă. De obicei
    se informează una pe alta şi aşa ajung la cabinet. În al doilea rând, prin acel
    program naţional încheiat acum câţiva ani, aveam posibilitatea de a distribui
    gratuit anumite tipuri de contraceptive în primul rând pentru elevi şi
    studenţi, grup care se afla în risc prin imposibilitatea financiară de a-şi
    procura contraceptive eficient. Din păcate, guvernul a uitat de acel program,
    iar acum nu mai putem ajuta pe nimeni prin distribuirea gratuită de
    contraceptive. Atunci când nu am mai putut distribui aceste
    contraceptive gratuite adresabilitatea femeilor a scăzut. În mod uimitor, două
    treimi din femeile care se adresau cabinetului de planificare familială erau de
    la ţară. Erau utilizatoare consecvente, corecte şi aveam un număr foarte mare
    de femei care veneau la cabinet, fiindcă puteam să le oferim ceva gratuit.



    Prin urmare, specialiştii recomandă reluarea colaborării dintre
    autorităţile statului, minister şi organizaţii non-guvernamentale în vederea
    reluării programelor de informare cu privire la sănătate reproducerii.