Radio România Internațional

Tag: mancaruri romanesti

  • Aperitive şi mâncăruri din vinete

    Aperitive şi mâncăruri din vinete

    Pe lângă roşii şi ardei, vinetele sunt nelipsite din alimenţia românilor, sub formă de salată, recomandată în zilele toride sau în mâncăruri mai mult sau mai puţin sofisticate în perioada toamnei. Istoria vinetelor a început să fie scrisă în jurul anului 800 înainte de Hristos, când ele erau cultivate în India. Ele s-au răspândit apoi în China şi în Orientul mijlociu, unde au intrat în bucătăria arabă şi cea turcească.



    În Europa occidentală, vinetele au pătruns datorită arabilor, în timp ce în partea estică a continentului ele au devenit populare datorită otomanilor, fiind apreciate ca legume începând din secolul al 15-lea. Dacă în Spania există preparate din venete precum “Firigolla, în România întâlnim musacaua, care provine din turcă (musakka). Acelaşi cuvânt îl găsim şi în limbile popoarelor din Balcani, ceea ce arată cât de mult s-a răspândit această mâncare de vinete.



    Pentru salată, trebuie alese vinete de mărime potrivită şi cu o formă regulată pentru a fi mai uşor de copt pe plită sau la jar. Trebuie să fie şi proaspete, adică să aibă o culoare închisă, şi lucioase pentru că, dacă sunt îmbătrânite, pot deveni amare. Bine spălate şi şterse de apă, vinetele se pun pe plită şi rotite periodic pentru a se coace uniform.



    După ce au fost luate de pe plită şi curăţate de coajă, vinetele trebuie lăsate la scurs pe un fund de lemn înclinat sau într-o strecurătoare. Mărunțite cu ajutorul unui tocător sau al unui mixer, vinetele sunt amestecate cu puţin ulei şi cu ceapă tocată mărunt, transformându-se într-o pastă Această salată de vinete toarnă într-un bol, se decorează cu felii de roşii şi se lasă la frigider, înainte de a fi servită.



    Vinetele coapte pot fi amestecate şi cu pastă din dovlecei fierţi. Există şi o altă variantă de salată, de a amesteca pasta de vinete coapte cu maioneză şi cu mujdei de usturoi. De asemenea, vinetele astfel preparate pot fi folosite ca umplutură pentru alte legume, precum roşiile sau ardeii graşi. Aceste legume umplute cu salată de vinete pot fi servite ca aperitive.



    Există şi varianta de a umple vinetele cu alte legume, O mâncare întâlnită în spaţiul românesc sub numele de “imam bayaldî, care provine din turcă şi care s-ar traduce prin “imamul a leşinat, poate de plăcere după ce a gustat această mâncare sau din cauza banilor cheltuiţi pe uleiul de măsline folosit. Avem nevoie de două vinete mari, de câteva cepe, de jumătate de kg de roşii, de o căpăţână de usturoi, de 2…3 ardei graşi, de 2 morcovi şi de o ţelină, de un ardei iute, de o legătură de pătrunjel verde şi de ulei de măsline.


  • Aperitive şi mâncăruri din vinete

    Aperitive şi mâncăruri din vinete

    Pe lângă roşii şi ardei, vinetele sunt nelipsite din alimenţia românilor, sub formă de salată, recomandată în zilele toride sau în mâncăruri mai mult sau mai puţin sofisticate în perioada toamnei. Istoria vinetelor a început să fie scrisă în jurul anului 800 înainte de Hristos, când ele erau cultivate în India. Ele s-au răspândit apoi în China şi în Orientul mijlociu, unde au intrat în bucătăria arabă şi cea turcească.



    În Europa occidentală, vinetele au pătruns datorită arabilor, în timp ce în partea estică a continentului ele au devenit populare datorită otomanilor, fiind apreciate ca legume începând din secolul al 15-lea. Dacă în Spania există preparate din venete precum “Firigolla, în România întâlnim musacaua, care provine din turcă (musakka). Acelaşi cuvânt îl găsim şi în limbile popoarelor din Balcani, ceea ce arată cât de mult s-a răspândit această mâncare de vinete.



    Pentru salată, trebuie alese vinete de mărime potrivită şi cu o formă regulată pentru a fi mai uşor de copt pe plită sau la jar. Trebuie să fie şi proaspete, adică să aibă o culoare închisă, şi lucioase pentru că, dacă sunt îmbătrânite, pot deveni amare. Bine spălate şi şterse de apă, vinetele se pun pe plită şi rotite periodic pentru a se coace uniform.



    După ce au fost luate de pe plită şi curăţate de coajă, vinetele trebuie lăsate la scurs pe un fund de lemn înclinat sau într-o strecurătoare. Mărunțite cu ajutorul unui tocător sau al unui mixer, vinetele sunt amestecate cu puţin ulei şi cu ceapă tocată mărunt, transformându-se într-o pastă Această salată de vinete toarnă într-un bol, se decorează cu felii de roşii şi se lasă la frigider, înainte de a fi servită.



    Vinetele coapte pot fi amestecate şi cu pastă din dovlecei fierţi. Există şi o altă variantă de salată, de a amesteca pasta de vinete coapte cu maioneză şi cu mujdei de usturoi. De asemenea, vinetele astfel preparate pot fi folosite ca umplutură pentru alte legume, precum roşiile sau ardeii graşi. Aceste legume umplute cu salată de vinete pot fi servite ca aperitive.



    Există şi varianta de a umple vinetele cu alte legume, O mâncare întâlnită în spaţiul românesc sub numele de “imam bayaldî, care provine din turcă şi care s-ar traduce prin “imamul a leşinat, poate de plăcere după ce a gustat această mâncare sau din cauza banilor cheltuiţi pe uleiul de măsline folosit. Avem nevoie de două vinete mari, de câteva cepe, de jumătate de kg de roşii, de o căpăţână de usturoi, de 2…3 ardei graşi, de 2 morcovi şi de o ţelină, de un ardei iute, de o legătură de pătrunjel verde şi de ulei de măsline.


  • Mâncăruri din Muntenia

    Mâncăruri din Muntenia


    Provinciile istorice românești au, în bună parte, aceleași preparate și mâncăruri, însă există și diferențe date de condițiile istorice diferite. Aflată în Evul Mediu sub suzeranitatea Imperiului otoman, Muntenia a preluat de la turci și, uneori, a adaptat unele preparate gastronomice. Muntenia, după cum este denumită în prezent, Valahia sau Ţara Românească, după cum era menţionată în perioada Evului Mediu, şi-a construit o cultură gastronomică influenţată la început de bucătăria orientală și grecească, iar în secolul al 19-lea de bucătăria franceză, italiană și chiar germană. În documente sau în opere literare sunt menționate petrecerile date de domnitorii Munteniei în onoarea oaspeţilor străini, caracterizate printr-o abundenţă a preparatelor, uneori cu 60 de feluri de mâncare.



    Şi boierii ofereau astfel de ospeţe, de obicei de Crăciun, Bobotează şi Paşte. La mesele boiereşti de altădată se folosea carnea de oaie, porc şi pasăre, cea de vită în general fiind evitată deoarece se considera că este un animal folosit la muncă. Această percepție s-a schimbat pe măsura ce tot mai mulți tineri se duceau la studii în vestul Europei și reveneau în țară nu numai cu vestimentație occidentală, dar și cu obiceiuri gastronomice care au dus la creșterea influenței bucătăriei franceze, italiene și germane asupra preparatelor gătite în bucătăriile domnești și boierești din Muntenia.



    Ciorbele, acrite cu borş, sunt bogate în legume, folosindu-se îndeosebi carne de pasăre şi de vacă. Des întâlnită este şi ciorba de perişoare, dreasă cu smântână. Cu astfel de ciorbe îşi începeau ziua boierii de altădată, care se trezeau târziu şi care, evident, nu serveau micul dejun. Astfel de ciorbe, bine acrite, sunt pregătite și sunt servite în mod tradițional și în prezent, în ziua următoare unei petreceri care a ținut până în zori. Un alt preparat tradițional din Muntenia este piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc, fiind remarcat de călătorii străini și menționat în scrierile lor, la fel ca și fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Există și multe preparate care, deși au răspândire la nivel național, poartă o denumire de origine, iar unul dintre acestea este friptura musceleană de vită. Muscelul este zona deluroasă din nord-vestul Munteniei, aflată între Câmpia Română și Carpații Meridionali, cu multe livezi și cu fânețe care au asigurat mereu bune condiții pentru creșterea oilor și a vitelor. Pentru friptura musceleană avem nevoie de un kg de pulpă de vită, de 3 cepe de mărime potrivită, de 3 morcovi, de puțină supă de oase, de ulei, piper și sare.



    Carnea trebuie curățată de pielițe, feliată, după care se bate cu ciocanul de șnițele. Bucățile de carne, condimentate cu piper negru măcinat și date cu sare după gust, se pun într-un vas uns cu puțin ulei, iar între felii se întind straturi de ceapă tăiată solzișori și de morcovi tăiați rondele. Se toarnă și supa de oase, atât cât să acopere carnea, iar în continuare cităm indicațiile din rețeta recuperată dintr-un vechi caiet: “grijindu-ne să stropim friptura cu o parte din grăsime deasupra. Se dă la cuptor încins și odată ce s-a evaporat o parte de lichid, se adaugă zeama de oase sau apă, lăsându-se în cuptorul cu foc moale două ore.”


  • Mâncăruri din Muntenia

    Mâncăruri din Muntenia


    Provinciile istorice românești au, în bună parte, aceleași preparate și mâncăruri, însă există și diferențe date de condițiile istorice diferite. Aflată în Evul Mediu sub suzeranitatea Imperiului otoman, Muntenia a preluat de la turci și, uneori, a adaptat unele preparate gastronomice. Muntenia, după cum este denumită în prezent, Valahia sau Ţara Românească, după cum era menţionată în perioada Evului Mediu, şi-a construit o cultură gastronomică influenţată la început de bucătăria orientală și grecească, iar în secolul al 19-lea de bucătăria franceză, italiană și chiar germană. În documente sau în opere literare sunt menționate petrecerile date de domnitorii Munteniei în onoarea oaspeţilor străini, caracterizate printr-o abundenţă a preparatelor, uneori cu 60 de feluri de mâncare.



    Şi boierii ofereau astfel de ospeţe, de obicei de Crăciun, Bobotează şi Paşte. La mesele boiereşti de altădată se folosea carnea de oaie, porc şi pasăre, cea de vită în general fiind evitată deoarece se considera că este un animal folosit la muncă. Această percepție s-a schimbat pe măsura ce tot mai mulți tineri se duceau la studii în vestul Europei și reveneau în țară nu numai cu vestimentație occidentală, dar și cu obiceiuri gastronomice care au dus la creșterea influenței bucătăriei franceze, italiene și germane asupra preparatelor gătite în bucătăriile domnești și boierești din Muntenia.



    Ciorbele, acrite cu borş, sunt bogate în legume, folosindu-se îndeosebi carne de pasăre şi de vacă. Des întâlnită este şi ciorba de perişoare, dreasă cu smântână. Cu astfel de ciorbe îşi începeau ziua boierii de altădată, care se trezeau târziu şi care, evident, nu serveau micul dejun. Astfel de ciorbe, bine acrite, sunt pregătite și sunt servite în mod tradițional și în prezent, în ziua următoare unei petreceri care a ținut până în zori. Un alt preparat tradițional din Muntenia este piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc, fiind remarcat de călătorii străini și menționat în scrierile lor, la fel ca și fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Există și multe preparate care, deși au răspândire la nivel național, poartă o denumire de origine, iar unul dintre acestea este friptura musceleană de vită. Muscelul este zona deluroasă din nord-vestul Munteniei, aflată între Câmpia Română și Carpații Meridionali, cu multe livezi și cu fânețe care au asigurat mereu bune condiții pentru creșterea oilor și a vitelor. Pentru friptura musceleană avem nevoie de un kg de pulpă de vită, de 3 cepe de mărime potrivită, de 3 morcovi, de puțină supă de oase, de ulei, piper și sare.



    Carnea trebuie curățată de pielițe, feliată, după care se bate cu ciocanul de șnițele. Bucățile de carne, condimentate cu piper negru măcinat și date cu sare după gust, se pun într-un vas uns cu puțin ulei, iar între felii se întind straturi de ceapă tăiată solzișori și de morcovi tăiați rondele. Se toarnă și supa de oase, atât cât să acopere carnea, iar în continuare cităm indicațiile din rețeta recuperată dintr-un vechi caiet: “grijindu-ne să stropim friptura cu o parte din grăsime deasupra. Se dă la cuptor încins și odată ce s-a evaporat o parte de lichid, se adaugă zeama de oase sau apă, lăsându-se în cuptorul cu foc moale două ore.”


  • Plăcintă dobrogeană pentru Anul Nou pe rit vechi

    Plăcintă dobrogeană pentru Anul Nou pe rit vechi

    La sfîrşitul săptămânii trecute, comunităţile de
    ruşi lipoveni, ucrainieni şi sârbi din România au sărbătorit Anul Nou. Fiecare
    comunitate respectă tradiţiile, inclusiv cele gastronomice, care uneori poartă
    şi influenţa bucătăriei româneşti. Unul dintre preparatele tradiţionale care
    ajung pe masa de Anul Nou este plăcinta care, uneori, poartă denumirea de
    origine.


    Este cazul plăcintei dobrogene care, aşa cum s-a
    întâmplat în decembrie anul trecut cu Scrumbia de Dunăre afumată, ar putea
    primi aprobarea
    Comisiei Europene pentru a deveni produs cu indicație geografică protejată.
    Plăcinta dobrogeană poate fi
    făcută cu umplutură de brânză dulce sau de brânză sărată, cu foile dispuse în
    straturi sau răsucite în jurul umpluturii sau, pur şi simplu, cu foile de aluat
    cu umplutura deasupra, încreţite cu mâna, ca atunci când mototolim o coală de
    hârtie. Avem nevoie de cel puţin jumătate de kg de brânză dulce sau sărată şi,
    cum această reţetă provine din lumea crescătorilor de oi, se foloseşte
    preponderent brânză şi iaurt de oaie. Mai avem nevoie de 6 ouă şi, desigur, de
    foi subţiri de plăcintă.

    De menţionat este faptul că plăcinta dobrogeană este
    coaptă întotdeauna într-o tavă rotundă, iar dacă utilizăm un cuptor tradiţional
    din lut, atunci poate atinge perfecţiunea. Amestecăm jumătate de kilogram de
    brânză dulce sau sărată cu trei ouă. Umplutura se pune pe foaia de aluat, unsă
    cu puţin ulei, apoi se rulează asemenea ştrudelului, iar sulurile de plăcintă
    sunt puse apoi cap la cap în tavă. Aşezarea în tavă se face în spirală. Se
    introduce tava în cuptor pentru circa un sfert de oră, cât să înceapă să se
    rumenească, după care se toarnă deasupra jumătate de kg de iaurt gros,
    amestecat cu 3 ouă. Se lasă tava în cuptor încă vreo 20 de minute, după care
    plăcinta poate fi servită imediat.


    În comunitatea ruşilor lipoveni din comuna
    Sarichioi, judeţul Tulcea, plăcinta cu brânză dulce este pregătită pentru Anul
    Nou şi pentru hramul Sf. Vasile pe stil vechi. Tot cu această ocazie se mai
    pregăteşte ciorbă de văcuţă, friptură de porc sau de vită la cuptor, alături de
    sarmale de varză cu carne de porc şi de o plăcintă specifică, făcută nu cu foi
    de aluat, ci cu tăiţei sau cu fidea. În continuare, modul de preparare! Se
    fierb tăiței, se răcesc şi se amestecă cu lapte, un ou și zahăr.

    Se încinge
    bine o tigaie cu ulei și după ce se încinge, se răstoarnă acest amestec care
    trebuie să fie ca o compoziție de clătite, nici prea subțire, nici prea groasă,
    se mai bat trei ouă care se toarnă deasupra acestui amestec și apoi se bagă în
    cuptor pentru circa 20 de minute. După ce este scoasă din cuptor, tava este
    lăsată să se răcească şi se porţionează. Este un desert specific Crăciunului,
    dar şi pentru Anul Nou.

  • Plăcintă dobrogeană pentru Anul Nou pe rit vechi

    Plăcintă dobrogeană pentru Anul Nou pe rit vechi

    La sfîrşitul săptămânii trecute, comunităţile de
    ruşi lipoveni, ucrainieni şi sârbi din România au sărbătorit Anul Nou. Fiecare
    comunitate respectă tradiţiile, inclusiv cele gastronomice, care uneori poartă
    şi influenţa bucătăriei româneşti. Unul dintre preparatele tradiţionale care
    ajung pe masa de Anul Nou este plăcinta care, uneori, poartă denumirea de
    origine.


    Este cazul plăcintei dobrogene care, aşa cum s-a
    întâmplat în decembrie anul trecut cu Scrumbia de Dunăre afumată, ar putea
    primi aprobarea
    Comisiei Europene pentru a deveni produs cu indicație geografică protejată.
    Plăcinta dobrogeană poate fi
    făcută cu umplutură de brânză dulce sau de brânză sărată, cu foile dispuse în
    straturi sau răsucite în jurul umpluturii sau, pur şi simplu, cu foile de aluat
    cu umplutura deasupra, încreţite cu mâna, ca atunci când mototolim o coală de
    hârtie. Avem nevoie de cel puţin jumătate de kg de brânză dulce sau sărată şi,
    cum această reţetă provine din lumea crescătorilor de oi, se foloseşte
    preponderent brânză şi iaurt de oaie. Mai avem nevoie de 6 ouă şi, desigur, de
    foi subţiri de plăcintă.

    De menţionat este faptul că plăcinta dobrogeană este
    coaptă întotdeauna într-o tavă rotundă, iar dacă utilizăm un cuptor tradiţional
    din lut, atunci poate atinge perfecţiunea. Amestecăm jumătate de kilogram de
    brânză dulce sau sărată cu trei ouă. Umplutura se pune pe foaia de aluat, unsă
    cu puţin ulei, apoi se rulează asemenea ştrudelului, iar sulurile de plăcintă
    sunt puse apoi cap la cap în tavă. Aşezarea în tavă se face în spirală. Se
    introduce tava în cuptor pentru circa un sfert de oră, cât să înceapă să se
    rumenească, după care se toarnă deasupra jumătate de kg de iaurt gros,
    amestecat cu 3 ouă. Se lasă tava în cuptor încă vreo 20 de minute, după care
    plăcinta poate fi servită imediat.


    În comunitatea ruşilor lipoveni din comuna
    Sarichioi, judeţul Tulcea, plăcinta cu brânză dulce este pregătită pentru Anul
    Nou şi pentru hramul Sf. Vasile pe stil vechi. Tot cu această ocazie se mai
    pregăteşte ciorbă de văcuţă, friptură de porc sau de vită la cuptor, alături de
    sarmale de varză cu carne de porc şi de o plăcintă specifică, făcută nu cu foi
    de aluat, ci cu tăiţei sau cu fidea. În continuare, modul de preparare! Se
    fierb tăiței, se răcesc şi se amestecă cu lapte, un ou și zahăr.

    Se încinge
    bine o tigaie cu ulei și după ce se încinge, se răstoarnă acest amestec care
    trebuie să fie ca o compoziție de clătite, nici prea subțire, nici prea groasă,
    se mai bat trei ouă care se toarnă deasupra acestui amestec și apoi se bagă în
    cuptor pentru circa 20 de minute. După ce este scoasă din cuptor, tava este
    lăsată să se răcească şi se porţionează. Este un desert specific Crăciunului,
    dar şi pentru Anul Nou.