Tag: manuscris

  • Biblioteca Polirom, 25 de ani de existenţă

    Biblioteca Polirom, 25 de ani de existenţă

    În 2023, Biblioteca
    Polirom, una dintre cele mai importante colecții de literatură universală din
    România, împlinește un sfert de veac. Păstorită inițial de criticul literar și
    scriitorul Bodgan Alexandru Stănescu și, ulterior, din 2019, de traducătorul
    Dan Croitoru, colecția face parte din portofoliul uneia dintre cele mai
    importante edituri post-comuniste : Polirom. De la înființare și până azi,
    Polirom publică volume de literatură română contemporană, istorie, științe
    umaniste, religie și literatură universală chiar prin intermediul Bibliotecii
    Polirom, colecția cu cele mai mari vânzări, de altfel. Unul dintre scriitori
    cei mai apreciați și vânduți este J.D.Salinger, al cărui fiu, Matt Salinger,
    s-a și aflat recent la București pentru a aniversa cei 25 de ani de existență Bibliotecii
    Polirom. Cu acest prilej, coordonatorul colecției a vorbit despre importanța scriitorului
    american în portofoliul editurii.

    Dan Croitoru: Unul dintre
    pilonii pe care s-a clădit Biblioteca Polirom în acest sfert de veac, este
    scriitorul american J.D. Salinger, celebru în toată lumea, a publicat în
    milioane de exemplare. J.D. Salinger este autorul a patru cărți traduse în
    limba română și apărute în colecția Biblioteca Polirom : romanul De veghe
    în lanul de secară, traducere de Cristian Ionescu. Este vorba de o nouă
    traducere pe care am publicat-o în anul 2005. Au urmat Franny și Zooey,
    traducere de Mihaela Dumitrescu, Nouă povestiri, traducere de Marcel
    Corniș-Pop și Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour, o
    prezentare, traducere de Antoaneta Ralian.


    Actor
    și producător de film, Matt Salinger este din 2010, de la moartea tatălui său,
    legatarul testamentar al lui J.D. Salinger, în continuare la fel de celebru
    datorită operei sale și auto-izolării, încă inexplicabilă pentru o parte a cititorilor.
    Fiul său îi respectă, de asemenea, decizia de a respinge faima, făcându-și în
    același timp datoria de a-i promova şi acum scrierile. Cum îl citește fiul pe
    tată, atât ca scriitor, cât și ca părinte, ne spune chiar Matt Salinger.

    Cred că tatăl meu a scris despre ce este mai
    bun în om: despre capacitatea noastră de a iubi, de a găsi frumusețea, despre
    dorința de autenticitate și libertate. Acestea sunt temele centrale ale operei
    sale și ele sunt importante pentru toată lumea, așa că nu mă surprinde deloc că
    scrierile lui încă ating sufletele oamenilor. Mi-ar părea foarte rău pentru
    omenire, dacă lucrurile ar sta altfel. Avea foarte mult umor și asta nu poate
    mira pe nimeni, fiindcă simțul său al umorului transpare din opera sa. Era de
    un umor nebun, era mereu distractiv să fii în preajma lui, întotdeauna asculta
    cu atenție tot ce-i spuneam și nu cred că toți tații fac asta. Dar eu știam că,
    dacă-i pun o întrebare, voi primi un răspuns bine gândit. Și asta e, poate,
    ceva ce se întâlnește rar, așa că am știut mereu că sunt norocos că-i tatăl
    meu.


    Manuscrisele rămase
    nepublicate și la care J.D.Salinger a lucrat până la finalul vieții sunt,
    momentan, îngrijite de Matt Salinger, urmând a fi publicate cândva, în viitorul
    apropiat. Iar traducerea românească va apărea, probabil, tot în cadrul
    Bibliotecii Polirom.


  • Cenacluri literare bucureștene din trecut

    Cenacluri literare bucureștene din trecut

    Pentru evoluția
    literaturii, cenaclurile sunt esențiale, iar literatura română n-a dus lipsă de
    ele, mai ales în perioada modernizării sale și a sincronizării sale cu cea din
    Occident. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la
    instalarea comunismului, cultura română a fost marcată de câteva mari cenacluri
    literare dintre care s-au detașat Junimea, înființat în 1863 la Iași de un grup
    de intelectuali implicați și civic, și politic, în frunte cu Titu Maiorescu, și
    Sburătorul, condus de la București de profesorul și criticul literar
    E. Lovinescu, cenaclu responsabil de sincronizarea literaturii române de
    atunci la curentele contemporane. Pe lângă ele, funcționau însă multe altele,
    unele organizate de aristocrați cu înclinații artistice, altele de artiști
    boemi, mai sărmani. Iar cele din București, erau conectate la pulsul orașului,
    transformând casele și străzile unde se organizau în locuri legendare, aproape
    mitologice ale capitalei.


    Recentul volum intitulat Povești cu cenacluri vechi
    din București și scris de Victoria Dragu-Dimitriu trasează biografia acestor
    locuri încărcate de atmosfera discuțiilor literare și artistice de odinioară.
    De asemenea, cartea reconfigurează și o geografie literară parțial pierdută în
    realitate, căci unele clădiri istorice au fost dărâmate din nevoia disperată a
    unui regim dictatorial de a șterge cât mai multe din urmele trecutului. Un
    exemplu este și casa lui Titu Maiorescu, din central capitalei, unde, la
    sfârșitul secolului XIX, au mai apucat să aibă loc câteva ședințe ale
    cenaclului Junimea și unde Mihai Eminescu a reușit să citească o primă versiune
    a poemului său Luceafărul. În schimb, nu chiar în centru, ci pe una din
    străzile destul de apropiate, care a supraviețuit până azi, păstrându-și în
    mare parte aspectul istoric, există în continuare vila unde se ținea cenaclul
    Zoe Mandrea. Strada unde e situată e binecunoscută bucureștenilor, căci tot
    acolo se află și sediul actual al radiodifuziunii publice: e vorba de actuala
    stradă General Berthelot care și-a modificat de mai multe ori numele, așa cum
    și casa locuită odinioară de boieroaica Zoe Mandrea și-a tot schimbat proprietarii,
    azi găzduind… o secție de poliție.


    Dar ce se întâmpla în acel cenaclu în
    ultimii ani ai secolului al XIX-lea, ne povestește Victoria Dragu-Dimitriu:

    Poate că ei nu i-au spus
    niciodată cenaclu, căci era, de fapt, un salon, un salon literar. Strada pe
    vremea aceea se chema strada Fântânii. Cei care veneau la salonul Zoiei Mandrea
    veneau pe Strada Fântânii și nu venea puțină lume, și nu numai persoane din
    aristocrația românească sau din intelectualitatea aflată pe poziții sociale
    foarte înalte, ci și scriitori remarcabili. Răsfățați cenaclului erau Barbu
    Ștefănescu-Delavrancea și Alexandru Vlahuță, Dar mai venea și Eminescu,
    altădată, poate mai des, și a venit și Titu Maiorescu împreună cu familia. Se
    perinda multă lume nobilă.



    În prima parte a secolului XX, avangarda literară
    avea, de asemenea, cenaclurile ei unele mai non-conformiste decât altele,
    organizate chiar pe străzile Bucureștiului, în apropierea liceului Lazăr, de
    pildă, unde a studiat Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, bizarul autor cunoscut sub
    pseudonimul Urmuz. Când era elev de liceu, împreună cu gașca sa de colegi
    non-conformiști, acostau trecătorii din preajma liceului lor sau puțin mai
    departe, pe cheiul Dâmboviței, traversând chiar râul spre fostul cartier
    Uranus.

    Ce spuneau bucureștenii despre acest cenaclu improvizat, aflăm tot de
    la Victoria Dragu-Dimitriu: Nu toată lumea era fericită să fie abordată
    pe stradă cu o rugăminte făcută cu o voce foarte gravă:

    Vreți să știți că, de
    fapt, literele românești nu au murit și că există tineri care continuă să
    lucreze? Și dacă persoana atacată era mai sensibilă și se opera, avea parte,
    poate, chiar de poemul acela care l-a făcut celebru pe Urmuz, Cică niște
    cronicari, sau de alte fragmente de proză care erau încercări în drum spre
    proza aceea pe care ne-a lăsat-o moștenire Urmuz. Cel care povestește acest
    episod este nu numai martor, ci și participant. Este vorba de actorul George
    Ciprian care a fost și autor dramatic cu piesa aceea foarte mult jucată Omul
    cu mârțoaga. Pentru noi, însă, acum esențială e Capul de rățoi, o altă piesă
    în care această aventură nebunească de adolescenți este pur și simplu suită pe
    scenă. Iar Ciprian povestește, în cartea sa memorii de data asta, nu în Capul
    de rățoi, că ultima reprezentație a fost dată chiar în cancelaria directorului
    de liceu unde cei câțiva trei-patru băieți, însoțiți și de alți colegi de
    clasă, au executat un dans în jurul directorului rămas uluit. Însă, fiind vorba
    de elevi atât de buni, erau dinainte iertați.

    Nici
    casele unde s-au ținut cele mai multe dintre ședințele Sburătorului nu mai
    există. A rezistat, însă, apartamentul din Bulevardul Elisabeta, vizavi de
    sediul Facultății de drept, unde E.Lovinescu s-a mutat cu puțin timp înainte să
    moară în vara anului 1943. O parte din tragedia petrecută între zidurile
    acestui apartament, după instalarea comunismului, ne este povestită acum tot de
    către Victoria Dragu-Dimitriu:

    Aici e vorba de o poveste eroică. Este
    povestea soției lui Lovinescu, fostei soții, de fapt, Ecaterina Bălăcioiu
    Lovinescu care rămâne în această casă moștenită de fiica lor, Monica, după ce
    în 1943, Eugen Lovinescu moare în vară. Monica Lovinescu, după cum știm, pleacă
    la Paris în 1946, în condiții foarte grele și foarte dramatice, iar doamna
    aceasta extraordinară, mama ei, doamna profesoară de franceză Ecaterina
    Bălăcioiu rămâne în această casă încercând să continue ședințele de cenaclu pe
    care Monica Lovinescu, cât am mai stat în țară le-a condus ea ajutată de mai
    multă lume bineînțeles Dar, după ce Monica pleacă, mama ei continuă cenaclul
    încă șase sau șapte ședințe despre care am aflat pentru întâia oară din
    scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu către fiica ei Monica. Aceste scrisori au
    apărut în două volume care ne aduc în literatura română pur și simplu o nouă și
    mare scriitoare de o forță sufletească extraordinară, o scriitoare care nu
    vroia să facă literatură și nici nu știa că face literatură în sinceritatea ei
    teribilă de a descrie ce se întâmplă în țara asta și dorul cumplit după fiică.
    Cartea este absolut formidabilă și, datorită ei, ne-am pomenit cu o mare
    scriitoare. Datorită scrisorilor către Monica Lovinescu ale Ecaterinei
    Bălăcioiu avem o această a treia mare Lovinescu în literatura română.


    Deși
    n-a putut să resusciteze cenaclul, fosta soție a lui E. Lovinescu a reușit să
    salveze câteva dintre manuscrisele criticului literar, condamnate la distrugere
    de către autoritățile comuniste care, de altfel, în cele din urmă au
    naționalizat apartamentul și au aruncat-o în închisoare pe femeia trecută deja
    de 70 de ani.



  • Tăcerea  manuscriselor

    Tăcerea manuscriselor

    În biblioteca Mânăstirii Sinaia odihnesc tăcute,
    neștiute de lumea dedată la lectura pe
    computer – manuscrise, tablouri și amintiri din secolul al -XVI-lea, din veacul fondării lăcașlui de
    către Șerban Cantacuzino ori din epoca
    șederii aici a familiei regale, înaintea ridicării Peleșului.


  • Despre manuscrise pierdute, cu scriitorul Bogdan Suceavă

    Despre manuscrise pierdute, cu scriitorul Bogdan Suceavă

    De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a
    manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut
    revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Cît de tragică e
    pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a
    scris alte opere de o valoare inestimabilă? Sunt câteva dintre întrebările pe
    care scriitorul şi matematicianul Bogdan Suceavă le lansează în noul său volum
    apărut la editura Polirom, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute. În seara de 22 decembrie 1989, în momentul
    izbucnirii Revoluţiei, Bogdan Suceavă, pe atunci student la Facultatea de
    Matematică din Bucureşti, a văzut cum Biblioteca Centrală Universitară ardea.
    În miezul Bucureştilor, fără ca nimeni să poată face ceva. Au circulat multe
    zvonuri. Nu cunosc cauza, dar îmi aduc aminte că mă gândeam: deci aşa ard
    bibliotecile. Aşa trebuie că a ars şi Biblioteca din Alexandria, notează
    Bogdan, şi acesta pare să fie unul din momentele declanşatoare pentru volumul
    apărut la sfârşitul anului trecut. Profesor în cadru Departamentului de
    Matematică de la California State University, Fullerton, autor a treisprezece
    volume de proză şi a mai multor volume de istorie a matematicii, Bogdan Suceavă
    ne-a spus că o trecere în revistă a celor mai importante lacune livreşti i s-a
    părut mai necesară ca oricând. Mi s-a părut că
    este o carte necesară, în primul rând pentru clarificarea imaginii mele despre
    literatură şi despre rostul romanului în ziua de astăzi. În fond, ne putem
    întreba de ce mai citim, de ce mai scriem roman. Dacă viitorul ne va rezerva o
    lume în care nu vom mai citi aşa ceva? Este cumva o perioadă de stingere a unor
    genuri literare şi de reducere a interesului pentru valorile clasice ale
    literaturii? Şi mi s-a părut că răspunsul scurt este nu, eu cred că se va citi
    mai departe. Cred că întotdeauna vom putea găsi o categorie de poveşti, o
    categorie de romane care vor fi necesare şi în viitor, aşa cum au fost necesare
    dintotdeauna. Şi m-am gândit că cele mai necesare cărţi sunt acelea care ne
    ajută să reconstruim scene din trecut, momente care ni se par relevante pentru
    actualitatea noastră. Umplerea unor astfel de momente-episoade obscure din
    trecut cu o poveste bine scrise mi se pare absolut utilă şi mi se pare că este
    vorba de o utilitate aparte a culturii. Şi nu cred că aşa ceva poate fi
    înlocuit prin mesaje în reţelele de socializare sau de videoclipuri. Sunt anumite
    lucruri pur literare iar reconstruirea trecutului, a unor pagini importante din
    trecut mi se pare o garanţie a viabilităţii romanului ca gen.


    Odată
    ce cartea e pierdută, poate că cea mai fericită întorsătură a situaţiei ar
    putea fi soarta părţii a doua a Poeticii lui Aristotel, adică un alt autor,
    precum Umberto Eco, să inventeze o poveste peste ruinele absenţei. Nu neapărat
    cartea iniţială, pe care o admitem ca pierdută pentru totdeauna, ci speculaţia
    asupra contextului dispariţiei sale. Asta poate să devină roman scrie Bogdan
    Suceavă. Cu Numele
    Trandafirului am avut noroc, l-am citit la şaptesprezece ani, şi mi-am dat
    seama devreme că este ceva foarte important acolo. Dar a mai fost un moment
    important, momentul în care am pregătit un curs de istoria matematicii şi când
    am încercat să întocmesc o listă a lucrurilor pe care le-aş preda la curs. Aşa
    am descoperit că din perioada antică lipsesc foarte multe cărţi importante. De
    exemplu, am să descoperit că un volum scris de Cicero care i-a plăcut foarte
    mult Sfântului Augustin şi care a însemnat foarte mult pentru devenirea
    tânărului Augustin a dispărut. Şi asta la un moment dat începe să te doară la
    un nivel foarte personal. Şi ajungi să vrei să vezi ce s-a întâmplat cu memoria
    umanităţii. Dar am realizat asta foarte târziu. Cred că trebuie să fii bătrân
    ca să apreciezi aceste pierderi la adevărata lor importanţă. Am realizat asta
    în ultimii doi ani.


    Bogdan Suceavă
    a ales să plece în Statele Unite pentru că şi-a dorit să studieze matematica avându-l
    ca îndrumător pe un renumit specialist chinez, pe care îl menţionează şi în
    volumul recent lansat, Istoria
    lacunelor. Despre manuscrise pierdute. A obţinut titlul de doctor în
    matematică în 2002, la Michigan State University, iar acum predă la California
    State University. Cu toate acestea, s-a întors mereu la literatură. Mi se pare că literatura ne face mai întregi. Cel puţin eu am nevoie de
    literatură şi cred că dacă aş face doar demersuri de natură tehnică ar fi prea
    puţin. Ca un fel de sărăcire, de reducere a ta. Au fost ani în care n-am scris.
    În perioada 1996-1999 a trebuit să mă pregătesc pentru nişte examene dure la
    matematică. A fost foarte greu, foarte
    dur, nu am scris nimic vreme de trei ani. Unul dintre cele mai dificile examene
    a fost în mai 1999, aveam 28 de ani şi mă suspectam că nu mai reuşeam să reţin
    şi cu trei zile înainte de examenul acela am reînceput să scriu. A fost ca un
    moment de eliberare, am simţit că dacă nu revin cumva la literatură nu voi
    reuşi să trec examenul. A fost un moment de eliberare necesară. Avem nevoie să
    fim întregi şi pentru a fi întregi avem nevoie de literatură.



    Premiul CopyRo, în
    2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii, Premiul
    pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o
    poveste şi Premiul I al Reţelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit
    pentru tine sunt câteva din distincţiile care răsplătesc activitatea literară
    a lui Bogdan Suceavă.