Radio România Internațional

Tag: Marcel Iancu

  • Marcel Iancu’s modernist Bucharest

    Marcel Iancu’s modernist Bucharest

    The Romanian artist of Jewish descent, Marcel Iancu, was part of the group of artists who in 1916, at the Voltaire cabaret in Zurich, launched the avant-garde Dada movement. Born in Bucharest in 1895, Marcel Iancu studied architecture in Switzerland, but within Dadaism he was more active as a fine artist. He illustrated articles in Contimporanul magazine, but Marcel Iancus true passion was architecture, obviously modernist, in keeping with his reformist principles. Thanks to this passion, lots of modernist houses were built in the interwar Bucharest, adding to the eclectic charm of the capital of Romania. Architect Ana-Maria Zahariade tells us more about Marcel Iancu and his influence on Bucharest.



    “He returned to Romania filled with the avant-garde spirit, of the Dada movement in particular, which had a very special vitality, a huge vitality, a corrosive vitality, sometimes even humorous. So he came back and presented himself to Romanian society, trying to imbue it with that spirit of modernity. Its beginning of the century, in fact in the first quarter of the century, and the desire for renewal, the renewal movement after the First World War in Romanian society was very strong. Everything was dominated by the personality of Marcel Iancu, and I believe we can talk about a modern Bucharest back then thanks to him. Marcel Iancu was the missionary of modernism in Romania. It is a period when, in fact, architectural modernism was very much in its infancy.”



    In Bucharest, Marcel Iancu did architecture for a living. He also kept illustrating articles in the Contimporanul magazine, which was not an architecture magazine, but did use to reflect the modern trends in architecture, which Marcel Iancu would very fast implement. Ana-Maria Zahariade:



    “As soon as he returned to the country, he set up a firm together with his brother, Iuliu, who was also an architect. Hes always Marcels shadow character. Neither he nor Marcel got their license in Switzerland. They graduated from the architecture school there, but without getting their degree. When they came to the country, they founded this workshop where they worked together on many projects. Many times they signed Marcel Iuliu Iancu as if they were one and the same person and in fact, we dont really know what each ones role was. It is most likely that Marcel contributed with new ideas, composition solutions, the creative part, while Iuliu was mostly focused on the technical part. It is certain that they worked together on many projects, though not all of them. The firm had a problem though, as neither of them had a degree, therefore they could not draw up the necessary documentation for the projects to get authorized. So, they used a friend to sign them, and that happened until 1934, when Marcel Iancu joined the artchitects corp, based on his experience as a designer.



    In the 1920s, few Bucharest customers would appreciate modernist architecture, so for a long time Marcel Iancu received orders in general from friends and family acquaintances, people who in the vast majority belonged to the middle or above middle class. Many of them were Jews, so the buildings designed by Iancu are grouped either in the area of ​​the old Jewish neighborhood of Bucharest, or in the northern part, by the boulevard, where luxury villas were being built. The vast majority were private orders, and Marcel Iancu did not work on any public project. Ana-Maria Zahariade:



    “To him, the first modernist house was the one known as Villa Fuchs, which appeared in several magazines. What is interesting is that he used a rather banal type of construction. Talking about Villa Fuchs, he once recalled: “I built it for a wine merchant, who had read foreign art magazines and who probably liked the new type of architecture. So, he said to me that he had one million lei and a plot of land and he would give them to me, to build whatever I wanted, but modernist”. But that modernism was completely atypical. Then, in 1929, we dont know how it happened, but he was commissioned to build the Youth Pool, which obviously is a totally different thing. Actually, those years were rather rich in projects, for villas and small apartment buildings in particular. The latter was extremely popular in modernizing Bucharest, and was very much used in interwar Bucharest. The second building built by Marcel Iancu that was not a housing building was the Popper Sanatorium, which was and extremely modern thing back then.”



    Marcel Iancu had an effervescent personality and in 20 years of activity he worked a lot. The capital itself, reluctant at first, started accepting an ever-increasing number of modernist buildings, although many of them, as Iancu believed, where not created out of a genuine vanguard drive and did not fully observe the modernist canon. He would say: ” never believed in the value of popularized ideas, that get devoid of any virulence, get barren. In this world of new art, where values are yet unclassified, the errors are grotesque. Those who are exploiting modernity today must explore the entire chain of evolution”.



    Ana-Maria Zahariade tells us what happened next:


    “His revolt was understandable. Adding to that was probably the fact that the political situation was increasingly difficult for the Jewish architects. Im, not sure, but he talked about anti-Semitism and how it eventually forced him to take his family and emigrate. He worked in administration there, and its quite strange. I dont know if he couldnt work there as an architect, because other had come before him. What we know is that he worked in administration and that he saved Jaffa from being demolished. A paradoxical life.”



    Marcel Iancu left Romania for good in 1941 and went to Palestine. There, after the establishment of the State of Israel, he asserted himself as a teacher and a prominent figure of Israels cultural life and in 1967, he received the Israeli State Prize. He died in 1984 in Haifa. (MI)

  • Tristan Tzara la Cabaretul Voltaire

    Tristan Tzara la Cabaretul Voltaire

    Reportaj realizat la Cabaretul
    Voltaire din Zurich, local de noapte înființat în 1916 unde o serie de artiști avangardiști
    realizează prestaţii muzicale, literare
    sau artistice şi propun sugestii şi idei
    noi. Printre aceștia se numără poetul german Hugo Ball, artistul plastic Jean
    Arp dar și românii Marcel Iancu, Arthur Segal și Tristan Tzara. Ei sunt
    fondatorii curentului DaDa.


  • Bucureştiul modernist al lui Marcel Iancu

    Bucureştiul modernist al lui Marcel Iancu

    Din grupul de artiști care în 1916, la cabaretul Voltaire
    din Zurich, lansau mișcarea avangardistă Dada, făcea parte și românul de
    origine evreiească Marcel Iancu. Născut la București în 1895, Marcel Iancu a
    studiat arhitectura în Elveția, dar în cadrul dadaismului era activ mai mult ca
    artist plastic. Tot ca artist plastic s-a remarcat, inițial, și în revista
    Contimporanul, înființată în 1922, în România, împreună cu scriitorul
    avangardist Ion Vinea. Însă pasiunea adevărată a lui Marcel Iancu a fost
    arhitectura, evident cea modernistă pentru a rămâne consecvent principiilor
    sale de reformare a artei. Grație acestei pasiuni, Bucureștiul se va umple,
    treptat, în perioada interbelică de locuințe moderniste care vor completa
    astfel farmecul ecclectic al capitalei României. Biografia lui Marcel Iancu
    este completată în continuare de arhitecta Ana-Maria Zahariade.

    Se întoarce în România plin de sufletul avangardei, în mod special al
    mișcării Dada care are o o vitalitate cu totul specială, o uriașă vitalitate, o
    vitalitate corozivă, adesea o vitalitate plină de umor. Se întoarce și se
    prezintă în fața societății românești căreia încearcă cumva să îi imprime acel
    spirit al modernității. Ne aflăm la începutul secolului, de fapt în primul
    pătrar al secolului, și dorința de înnoire, mișcarea înnoitoare de după Primul
    Război Mondial în societatea românească este foarte puternică. Peste tot și
    toate predomină personalitatea lui Marcel Iancu căruia cred că i se datorește
    Bucureștiul modern. Marcel Iancu va
    fi, este și va fi misionarul modernismului în România. Este o perioadă în care,
    de fapt, modernismul arhitectural era foarte la început. El aduce spiritul Dada
    și spiritul celorlalte mișcări de avangardă la care participă și încearcă să le
    pună în operă în România.


    În București, arhitectura a fost principalul mijloc de
    subzistență al lui Marcel Iancu. El a continuat să ilustreze articolele din
    Contimporanul care nu era o revistă de arhitectură, dar avea numere special
    dedicate arhitecturii inovatoare a vremii, arhitectură pe care Iancu a început
    s-o practice foarte rapid. Ana-Maria Zahariade.

    Imediat cum vine în
    țară, fondează o firmă împreună cu fratele lui, Iuliu, care tot arhitectură a
    făcut. Este tot timpul personajul din umbra lui Marcel. Nici el, nici Marcel nu
    și-au dat licența în Elveția. Au absolvit facultatea de arhitectură de acolo,
    dar fără să-și ia diploma. Când au venit în țară, au fondat acest atelier în
    care au lucrat împreună la multe proiecte. De multe ori semnau Marcel Iuliu
    Iancu ca și cum erau una și aceeași persoană și de fapt, nu știm cu adevărat
    care era rolul fiecăruia. Cel mai probabil este că Marcel se ocupa de idei,
    creație, compoziție, în vreme ce Iuliu era cel mai axat pe chestiunea tehnică.
    Cert este că la foarte multe proiecte
    lucrează împreună, nu la toate. Biroul
    are o problemă și anume are problema că nu aveau diplomă, deci că nu puteau să
    facă documentația de autorizare a proiectelor. Drept care se folosesc de un un
    subterfugiu: proiectele de autorizație sunt semnate cu alt nume, al unui
    prieten, care ulterior nu se mai băga în proiectul ăsta. Acest lucru se întâmplă până în 1934, în
    momentul în care el intră în corpul arhitecților care era proaspăt înființat pe
    baza experienței de proiectant    .


    În anii 1920, puțini clienți bucureșteni apreciau
    arhitectura modernistă, drept care
    multă vreme Marcel Iancu primea comenzi în general de la prieteni și de la
    cunoștințele de familie, oameni care în marea majoritate aparțineau burgheziei
    medii sau peste medie. Dintre aceștia mulți erau evrei, astfel că clădirile
    proiectate de Iancu sunt grupate fie în zona cartierului evreiesc vechi a
    Bucureștiului, fie în partea nordică, de la șosea, care tocmai se dezvolta cu
    vile mai luxoase. Marea majoritatea erau comenzi private, Marcel Iancu
    neprimind vreo comandă pentru construcții publice.Ana-Maria Zahariade.

    El consideră că
    prima casă modernistă este așa numita vilă Fuchs, publicată și ea în mai multe
    reviste. Am pus aici și ăsta din construcție, care e interesant, pentru că să
    vedeți că folosea un tip de construcție extraordinar de banal. Cu această vilă,
    Fuchs, care are o poveste foarte nostimă: Am clădit-o pentru un negustor de
    vinuri care citise reviste de artă străine și căruia arhitectura nouă probabil
    că i-a plăcut. Drept care mi-a spus că are un milion de lei și un lot pe care
    mi-l pune la dispoziție, să fac ce vreau cu ele, cu condiția să fie o casă
    modernistă. Dar e un modernism total netipic. Apoi, cumva, în 1929, nu știm prin ce
    împrejurare construiește actualul Ștrand al Tineretului sau Strandul Federației
    Societății Sportive Romane, care este, evident, de altă factură. De altfel,
    anii aceia sunt destul de bogați în proiecte. E vorba, în general, fie de vile, deci locuințe individuale, mai
    luxoase, fie de mici imobile. Micul imobil cu puține apartamente și etaje a
    fost unul dintre cele mai folosite modalități de modernizare a Bucureștiului.
    Este o un tip de clădire care este foarte folosit în Bucureștiul interbelic.
    Iar în 1934 avem a doua clădire proiectată de Iancu fără a fi locuință, adică
    sanatoriul Popper, desfigurat la ora actuală, dar extraordinar de modern la
    momentul respectiv, purtând toate caracteristicile sanatoriilor moderne care
    ele însele erau un produs al societății moderne.


    Personalitate efervescentă,
    Marcel Iancu lucrează foarte mult în cei 20 de ani activitate bucureșteană, iar
    capitala, inițial reticentă, va fi pigmentată din ce în ce mai mult cu clădiri
    moderniste. Din păcate, multe dintre acestea nu erau create dintr-un autentic
    impuls avangardist și nici nu respectau canonul modernist în totalitate. Sau
    cel puțin asta credea Iancu : Niciodată nu am crezut în valoarea ideilor
    popularizate, care nu mai posedă nici o virulență, devin sterpe. În această
    lume a artei noi, unde valorile sunt încă neclasate, erorile sunt grosolane.
    Cei care azi exploatează materialul modern sunt datori să pătrundă întregul
    lanț al evoluției, să cunoască întreg gândul de la plastică până la arhitectură
    care a adus orientarea nouă în toate artele. Ce s-a întâmplat ulterior, aflăm
    tot de la arhitecta Ana-Maria Zahariade.

    Revolta se explică. În ce măsură asta a
    contribuit la tristețea lui, pe lângă faptul că situația politică devenea din
    ce în ce mai nerespirabilă pentru arhitecții evrei, nu știu. Dar iată o
    mărturia lui Iancu în legătură cu antisemitismul perioadei care îl face până la
    urmă să-și ia familia și să emigreze către alte zări, către alte direcții
    profesionale, pentru că acolo va lucra și în administrație. Foarte straniu.Nu îmi dau seama dacă n-a mai avut loc
    acolo ca arhitect modernist pentru că deja veniseră alții înaintea lui. Cert
    este că a lucrat în administrație și mai mult decât atâta am aflat că el a
    salvat de la demolare Jaffa. O viață paradoxală.


    Marcel
    Iancu a părăsit definitiv România în 1941 pentru Palestina. Acolo, după înființarea statului Israel, s-a afirmat ca
    profesor și animator al vieții culturale și în 1967, a primit Premiul de Stat
    Israelian. A murit în 1984, la Haifa.


  • Expoziţia ‘M.H. Maxy – De la avangardă la socialism’

    Expoziţia ‘M.H. Maxy – De la avangardă la socialism’

    Muzeul Naţional de Artă al României găzduieşte expoziţia M.H. Maxy – De la avangardă la socialism. Expoziţia prezintă opera artistului de origine evreiască Max Herman Maxy în două secţiuni distincte, urmând firul cronologic al biografiei sale şi reuneşte lucrări de pictură, grafică şi proiecte de scenografie, obiecte de artă aplicată, o selecţie din revistele de avangardă Integral, Contimporanul, unu, Punct şi o selecţie din filme documentare realizate în anii 40 şi 50 semnificative pentru climatul epocilor respective.



    Maxy fost un reprezentant de seamă al avangardei româneşti, alături de Marcel Iancu şi Victor Brauner, a avut convingeri de stânga, a făcut pictură proletcultistă în anii comunismului şi a fost director al al Muzeului de Artă al României.



    Am stat de vorbă despre expoziţie şi artist cu deputatul Silviu Vexler, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.




    Al doilea interlocutor a fost Călin Stegerean, managerul Muzeul Naţional de Artă al României, care a amintit că Maxy a fost primul director al Muzeului.






    Expoziția va fi deschisă până la 30 aprilie 2023.

  • Architecture and family histories

    Architecture and family histories

    Bucharest saw the emergence of the first modernist buildings in the 1920s, more precisely in 1926, when architect Marcel Iancu designed his first building: the Herman Iancu construction located in the former Jewish quarter in Bucharest. The building has stood the test of time, defying the period of Communist demolitions when the area was massively modified. It is a storey building of the block-house type, which the architect built for his father.



    It is the first project showing Marcel Iancu’s modernist preoccupations, which is not at all surprising for a young man who, in 1916, at the Voltaire cabaret in Zurich, together with the poets Tristan Tzara and Hugo Ball and the fine artist Hans Arp, founded the Dada movement. The Dada movement was actually the trigger for all the avant-garde and novel artistic movements of the 20th century.



    Marcel Iancu had gone to study in Switzerland in 1914 together with his brother Iuliu. He first studied mathematics and chemistry at the University of Zurich and in 1915 enrolled with the architecture department of the Polytechnic School. A complex artist who stood out, within the Dada movement, as a graphic artist and illustrator of the avant-garde publications, Marcel Iancu was also a painter and a sculptor.



    He returned to Bucharest in the 1920s and designed a series of modernist buildings commissioned by the elite of the new inter-war bourgeoisie. In a capital city that was then dominated by the eclectic architectural style, Marcel Iancu’s buildings represented a first step towards renewal and modernity.



    All in all, Marcel Iancu designed 26 buildings in Bucharest of which only 20 are still standing. One of his buildings can still be found in Bucharest’s old town area, near Foisorul de Foc — the Watch Tower, which used to be the city’s tallest building.



    The building was also the result of the friendship between the architect and the future historian of religions, Mircea Eliade, who, in the interwar period, was the leader of the young generation of writers and artists who were to revolutionize the Romanian culture after the Union of 1918. Marcel Iancu designed the building for Mircea Eliade’s sister, Corina Alexandrescu, shortly after her marriage.



    Today it belongs to her son, Sorin Alexandrescu, a semiotician and university professor who has recently given an interview in this very house: “The house belonged to my parents. It is a two-storey house. I was born in this house. The space of the house was re-organized, because during the Communist regime, the authorities imposed my parents to receive tenants. In those years of Communism, one person was entitled to a residence space of only 8 square meters. If your house was bigger, you had to receive tenants. Some of tenants had to pass through my room to go to the bathroom or the kitchen. We had two families of tenants. When I first got married, I had to move out. Soon after, my parents left too.”



    Sorin Alexandrescu immigrated in 1970 to the Netherlands where, until his retirement, he was a teacher at the Romanian language department of the Amsterdam University. After the 1989 revolution, he returned to Romania and managed to recuperate his property which had been nationalized by the Communist regime.



    Here is Sorin Alexandrescu back at the microphone: “I hadn’t had any knowledge of this house until the 1989 revolution, when I retuned home. I found out that one could recuperate one’s property if one filed a well documented application. Following a very fast legal proceeding, I won the house back. I told the tenants that they could continue to live there against the same small rent they used to pay to the state. Eventually they all moved out without being obliged to. Then, I renovated the entire house and rented the rooms upstairs. Later I had some more repair works done, the latest being completed recently. At present, for the semi-basement and the ground floor, where I lived, I have concluded a free loan agreement with the Bucharest University, where courses are held as part of the Center of Excellence in the study of image. Besides the hall we have at the Faculty of Letters, we also have this space. Therefore, I am very happy not only for getting the house back but also for being able to offer it to the students, through this cooperation with the University which always needs more spaces, given the increasing number of students.”



    Although the value of the building designed by Marcel Iancu is well known by the authorities, the building has not yet been declared a heritage building. But this is going to happen soon, says Sorin Alexandrescu: “I have not submitted any request to obtain the title of heritage building for my house, simply because I had to finish the repair works first. I hope now I will be able to obtain the recognition of the building, which is a symbolic heritage left by Marcel Iancu. My mother commissioned Marcel Iancu to design the house because he was recommended to her by Mircea Eliade who was friends with Marcel Iancu. My mother was very young back then, and she did not know any architect to do the job, therefore her brother recommended a colleague of his generation. Soon a plaque with the name of Marcel Iancu will be attached to the building.”



    In the 1940s, when anti-Semitic persecutions intensified in Romania, Marcel Iancu decided to emigrate. As the years passed by, he became a famous architect in Israel where he founded the Ein Hod artist colony in Haifa and where he received the highest cultural distinction of the country: Israel Prize. Marcel Iancu died in 1984 aged 88. (translation by L. Simion)

  • Arhitectură și istorii de familie

    Arhitectură și istorii de familie

    În București,
    primele clădiri moderniste apar în anii 1920, mai exact în 1926, când
    arhitectul Marcel Iancu proiectează prima sa clădire: imobilul Herman Iancu,
    situat în fostul Cartier Evreiesc din capitală. Rămăsă în picioare până azi
    într-o zonă unde regimul comunist a dărămat și a modificat masiv, este o
    clădire cu etaj, de tipul block-house, construită de arhitect pentru tatăl său.
    Este primul proiect în care preocupările moderniste ale lui Marcel Iancu sunt
    vizibile, deloc surprinzător pentru un tânăr care, în 1916, la cabaretul
    Voltaire din Zurich, împreună cu poeții Tristan Tzara și Hugo Ball și artistul
    plastic Hans Arp, fonda mișcarea Dada, geneza tuturor mișcărilor artistice
    avangardiste și înnoitoare din secolul XX.

    Marcel Iancu venise să studieze în
    Elveția în 1914, împreună cu fratele său, Iuliu. Mai întâi, a studiat
    matematica şi chimia la Universitatea din Zurich, pentru ca în 1915, să fie
    admis la Şcoala Politehnică la cursul de arhitectură. Artist complex care, în
    cadrul mişcării Dada, s-a remarcat ca grafician şi ilustrator al publicaţiilor
    avangardiste, Marcel Iancu a fost şi pictor, şi sculptor. Reîntors în
    Bucureşti, în anii 1920, el a proiectat o serie de clădiri moderniste ai căror
    comanditari erau exponenţi ai noii burghezii interbelice. Într-o capitală
    dominată pe atunci de arhitectura ecclectică, clădirile lui Marcel Iancu au reprezentat
    un prim pas spre înnoire. În total, arhitectul a proiectat în Capitală 26 de imobile, din care azi mai
    rezistă 20. Dintre acestea, una se mai află încă în zona istorică a
    Bucureştiului, în apropierea Foişorului de Foc, un turn de pompieri, odinioară cea
    mai înaltă construcţie din oraş. Imobilul a fost şi rezultatul amiciţiei dintre
    arhitect şi viitorul istoric al religiilor, Mircea Eliade, care, în interbelic,
    era liderilor tinerei generaţii de scriitori şi artişti care aveau să
    revoluţioneze cultura română după Unirea din 1918.

    Marcel Iancu l-a proiectat
    pentru sora lui Eliade, Corina Alexandrescu, la puţin timp după căsătoria ei.
    Astăzi, casa aparţine fiului acesteia, Sorin Alexandrescu, semiotician şi
    profesor universitar, care recent a acordat un interviu chiar în această casă.
    Sorin Alexandrescu. Este casa care a aparținut părinților mei.
    Este o casă cu parter și două etaje. Este casa în care m-am născut. După cum se
    vede din organizarea spațiului, această cameră n-avea peretele despărțitor care
    există acum, căci era o cameră de trecere pentru diverșii chiriași pe care ni
    i-a impus regimul comunist, căci pe vremea aceea aveai dreptul doar la un
    spațiu locativ de 8 metri pătrați de persoană. Dacă aveai ceva mai mulți, ți se
    impuneau chiriași. Unii treceau prin camera mea ca să ajungă la baie sau la
    bucătărie. Cu noi mai stăteau două familii de chiriași. Rezultatul a fost că
    atunci când m-am căsătorit prima oară, am plecat, căci nu puteam să stau cu
    soția într-o cameră de trecere. Curând după aceea, au plecat și părinții


    Sorin
    Alexandrescu avea să emigreze în anii 1970 în Olanda unde, până la pensionare,
    a fost profesor la catedra de limba română din cadrul Universităţii din
    Amsterdam. După Revoluţia din 1989, s-a întors în România şi a reuşit să-şi
    recupereze proprietatea care, între timp, fusese naţionalizată de regimul
    comunist. Sorin Alexandrescu. N-am mai știut nimic de această casă până la
    Revoluție când m-am întors în țară. Am aflat că-ți puteai recupera casa, dacă
    făceai o cerere argumentată. A urmat un proces extrem de rapid. Prin urmare am
    recâștigat casa. Le-am spus chiriașilor că pot locui în continuare acolo,
    plătind aceeași chirie simbolică pe care o plăteau către stat. Până la urmă,
    s-au mutat toți, pe rând, fără să-i oblig. După aceea, am renovat toată casa și
    am închiriat partea de sus. Au mai trecut câțiva ani și am mai făcut câteva
    reperații, ultima încheindu-se în urmă cu câteva săptămâni. Momentan, situația
    stă în felul următor: pentru parter și demisol, unde am locuit eu, am încheiat
    un contract de comodat cu Universitatea București prin care le-am cedat
    spațiul. Iar aici se țin cursuri în cadrul Centrului de Excelență în Studiul
    Imaginii. Pe lângă sala pe care o avem la Facultatea de Litere, avem și acest
    spațiu. Prin urmare, sunt foarte bucuros nu doar pentru că am recăpătat în
    proprietate casa, dar și pentru că o pot folosi pentru studenți, în colaborarea
    cu Universitatea care este mereu în criză de spațiu, odată cu creșterea
    numărului de studenți


    Deşi valoarea
    imobilului proiectat de Marcel Iancu este cunoscută, nu a fost încă declarată
    clădire de patrimoniu, lucru care, însă, se va întâmpla cât de curând, ne
    asigură Sorin Alexandrescu. Nu am făcut încă încercarea de a obține
    acest titlu pentru simplu motiv că trebuia, mai întâi, să termin reparațiile.
    Sper ca de acum încolo să nu mai fie nevoie de nimic și să pot cere
    recunoașterea clădirii în conexiunea cu moștenirea simbolică lăsată de Marcel
    Iancu. Mama l-a angajat pe Marcel Iancu pentru realizarea casei, fiindcă i-a
    fost recomandat de Mircea Eliade cu care era foarte bun prieten. Mama era
    foarte tânără pe atunci, nu cunoștea niciun arhitect, iar fratele ei i-a
    recomandat unul cu care era coleg de generație. În curând, pe casă va apărea și
    o placă cu numele lui Marcel Iancu


    În anii 1940, când persecuţiile antisemite s-au înteţit
    în România, Marcel Iancu a emigrat. De-a lungul anilor a devenit un arhitect
    celebru în Israel unde a fondat colonia artistică Ein Hod din Haifa şi unde i-a
    fost decernat cea mai înaltă distincţie culturală a s a ţării: Premiul Israel.
    A murit la 88 de ani, în 1984.

  • Tradition und Avantgarde in der Kunst des modernen Rumänien

    Tradition und Avantgarde in der Kunst des modernen Rumänien

    La Belle Époque“ war eine Periode in der französischen Geschichte während der Dritten Französischen Republik, die durch regionalen Frieden und wirtschaftlichen Wohlstand, einen Höhepunkt der Kolonialreiche und technologische, wissenschaftliche und kulturelle Innovationen gekennzeichnet war. Rumänien teilte auch die europäische Denkströmung dieser Zeit vor dem Ersten Weltkrieg. Die Exposition Universelle von 1900, besser bekannt als die Pariser Ausstellung 1900, war eine Weltausstellung, die in Paris stattfand, um die Errungenschaften des vergangenen Jahrhunderts zu feiern und die Entwicklung ins nächste zu beschleunigen. Paris war ein Ort, an dem die Geopolitik kulturelle Dimensionen erhielt. Länder aus der ganzen Welt wurden von Frankreich eingeladen, ihre Leistungen und ihren Lebensstil zu präsentieren. Später versuchte die Zwischenkriegsavantgarde, die etablierten Kunstformen zu verändern und neue künstlerische Elemente einzubringen.



    Der Kunsthistoriker Erwin Kessler hat an einer vom Museum der Stadt Bukarest organisierten Diskussionsrunde mit dem Titel Ideen in der Agora“ teilgenommen. Dabei hielt er einen Vortrag mit dem Titel Tradition, Modernisierung, Avantgarde und zurück: die Avatare der rumänischen Kunst vor und nach dem Ersten Weltkrieg“. Erwin Kessler:



    Auf der Pariser Ausstellung von 1900 trat Rumänien als schizoides Land auf — es gab einen nationalen Pavillon in Form eines Ölbohrturms, der den Blick in das industrielle Zeitalter Rumäniens offen gab. Doch im Inneren waren Heiligenbilder, Volkstrachten, Volkstänze und Bauernkunst zu sehen. Rumänien sah aus wie ein Land mit einem riesigen traditionellen bäuerlichen Kern unter einer sehr dünnen Industrieschale — dieser schizoide Auftritt war perfekt wirklichkeitsgetreu, da über 75% der Bevölkerung auf dem Land lebten, und über 60% der Produktion Rumäniens nicht aus Erdöl oder Erdölprodukten, sondern aus landwirtschaftlichen Erzeugnisse bestand.“




    Der Historiker Sorin Antohi, Gastgeber der Konferenz Ideen in der Agora“, sprach über das dörfliche Rumänien zur Zeit der Weltausstellung 1900, aber auch über das Leben der rumänischen Bauern aus dieser Zeit, im Gegensatz zur idyllischen Darstellung der Dorfwelt in den Werken des Kunstmalers Nicolae Grigorescu. Sorin Antohi:



    Die ausländischen Reisenden notieren immer wieder mit Bedauern die Präsenz der rumänischen Bauern in ihren Aufzeichnungen. Der schwindende, dunkle, vage Bauer… Dieser schwindende Bauer ist der Fokus einer schockierenden Erscheinung, wie wir in dieser Zeit gesehen haben, in der soziale Spannungen, die Wirtschaftskrise, all diese Dinge im rumänischen Fall zu einem typisch ambivalenten Resultat führen. Die Monarchie feiert ihr Jubiläum und arbeitet hart daran, das lokale Äquivalent sowohl für die Einheimischen, aber auch für die Protokollbesucher etwa wie Potemkinsche Dörfer zu präsentieren.“




    Die junge Künstlergeneration war mit der Kunst jener Zeit unzufrieden, so dass ein Jahr später, am 3. Dezember 1901, einige von ihnen die Gruppe Tinerimea Artistică“, (Die Künstlerische Jugend“) gründeten. Dieser elitäre Verein bestand aus den Kunstmalern Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu und Frederic Storck. Tinerimea Artistică“ integrierte sich schnell in den westlichen Raum, so dass die Ausstellung von 1904 als erste eine positive Rezension im The Studio“, einem sehr beliebten Kunstmagazin in London, erhielt, das schrieb: Einige der Künstler, deren Werke ausgestellt wurden, scheinen neuen Theorien und künstlerischen Formeln zuzustimmen.“ Erwin Kessler darüber:



    Das ist nicht viel, aber zumindest ist es ein Klaps auf die Schulter. In dieser dritten Ausstellung von 1904, der ersten, die in einen internationalen Kontext gestellt wurde, plant »Tinerimea Artistică« zum ersten Mal, eine Reihe von Künstlern aus den Nachbarländern, vor allem aus dem Balkanraum, in die rumänische Kunst und Ausstellungen einzubeziehen.“




    Bis zum Ende der ersten Dekade des 20. Jahrhunderts war Rumänien eine ständige Präsenz in der europäischen Kulturlandschaft. Die Einführung der futuristischen Strömung in der Literatur hat eine wichtige Verbindung zu den rumänischen modernen Dichtern. Der Kunsthistoriker Erwin Kessler:



    In Rumänien war Filippo Tommaso Marinetti, der den Futurismus einleitete, noch vor Februar 1909 viel bekannter als in anderen Teilen Europas, als er in der französischen Zeitschrift »Le Figaro« das »Manifeste du Futurisme« veröffentlichte. Seine Arbeit begann 1905, als er anfing, die Poesia-Zeitschrift in Mailand zu veröffentlichen, die von Anfang den rumänischen Schriftstellern offenstand. Der Literaturkritiker Ovid Densuşianu schreibt über die Poesia-Zeitschrift und auch über Marinetti. 1906, im Jahr des Manifests des Futurismus, waren in »Poesia« einige Gedichte des rumänischen Dichters Alexandru Macedonski erschienen. Marinetti war also auf der rumänischen Kulturbühne bekannt.“




    Die künstlerische Avantgarde macht sich bemerkbar und prägt die rumänische Kultur in der Zwischenkriegszeit. Die von dem Dichter Ion Minulescu herausgegebene Zeitschrift Insula“ (Die Insel“), war eine Plattform für die rumänische Kulturavantgarde. Erwin Kessler dazu:



    Im Frühjahr 1912 wurde die Zeitschrift »Insula« von Ion Minulescu gegründet. Es war ein kometenhaftes, aber unverzichtbares Magazin, in dem eine Avantgarde-Bewegung offensichtlich war, ebenso offensichtlich wie die Uneinigkeit mit allem, was das System der rumänischen Moderne in diesem Moment bedeutete. Ein gro‎ßer Teil der Redaktion wird von einer Gruppe junger Gymnasiasten weitergeführt, die von Oktober bis Dezember 1912 eine Zeitschrift namens »Symbol« mit einer Illustration von Marcel Iancu herausbringen wird. Der künstlerische Leiter der Zeitschrift »Symbol« war Marcel Iancu, Herausgeber waren Ion Vinea und Samuel Rosenstock (der später als Tristan Tzara bekannt wird).“




    1924 wurde die Contimporanul“-Gruppe von Victor Brauner, Marcel Iancu, Miliţa Petraşcu und Mattis Teutsch gegründet, die auch mit dem Bildhauer Constantin Brâncuşi und einigen ausländischen Künstlern zusammenarbeiteten. Die erste Ausstellung der Gruppe Contimporanul“ veranstalteten die Künstler Arthur Verona, Camil Ressu und Ion Theodorescu Sion am 20. November 1924 im Saal der Gewerkschaft der Bildenden Künste in Bukarest.

  • Jubiläumsausstellung: 100 Jahre Dadaismus

    Jubiläumsausstellung: 100 Jahre Dadaismus

    Dieses Jahr feiert die Kulturwelt 100 Jahre Dadaismus — aus diesem Anlass wurde neulich im Bukarester Kulturzentrum ARCUB die Ausstellung TZARA.DADA.ETC. eröffnet. Der Kunsthistoriker Erwin Kessler stellte die Ausstellung mit Stücken aus der Sammlung der Familie Emilian Radu zusammen. Es handelt sich um die wichtigste Retrospektive mit Kreationen und Publikationen des dadaistischen Schriftstellers Tristan Tzara in Rumänien. Gleichzeitig ist die Ausstellung TZARA.DADA.ETC. die erste Ausstellung weltweit, die einen Gro‎ßteil der Erstausgaben von Tzaras Werken mit Illustrationen von wichtigen internationalen Künstlern präsentiert. Die Ausstellung ist auch eine Hommage an die Eröffnung des Cabarets Voltaire und die Geburt der Dada-Bewegung am 5. Februar 1916 in Zürich. Zu den wichtigsten Dada-Texten von Tristan Tzara zählen La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine“ (Das erste himmlische Abenteuer des Herrn Antipyrine“), von 1916 und Vingt-cinq poèmes“ (25 Dichtungen“) von 1918 sowie die Manifeste der Dada-Bewegung: Sept manifestes Dada“ (Sieben Dada-Manifeste“) von 1924. Weitere Werke von Tristan Tzara, die besichtigt werden können, sind LHomme approximatif“ (Der ungefähre Mensch“) von 1931, Parler seul“ (Selbstgespräche“) von 1950 und La Face intérieure“ (Die innere Seite“) von 1953. Erwin Kessler, der Kurator der Ausstellung TZARA.DADA.ETC., mit weiteren Details:



    Es ist schon etwas Besonderes, dass ein junger Mann aus Rumänien, der in November 1915 Bukarest verlässt, am 5. Februar 1916 die gro‎ße Bühne der internationalen Kunst und Kultur betritt und eine neue Kulturbewegung mitbegründet. Das ist auch die These unserer Ausstellung, nämlich, dass Anfang 1916 der Dadaismus in einem Inspirationsmahlstrom entstand, und dass die aus Rumänien stammenden Schriftsteller und Künstler Tristan Tzara, Marcel Iancu und Arthur Segal in einem unglaublichen Wirbel die Dada-Bewegung geschaffen haben. Die Ausstellung im Bukarester Kulturzentrum ARCUB präsentiert etwa 100 Stücke aus der Sammlung Emilian Radu. Der Bukarester Sammler Emilian Radu hat in den letzten Jahren viel Mühe und viel Geld aufgeopfert, um zahlreiche Dokumente über Tristan Tzara und die Dada-Bewegung zusammenzustellen. Das sind einmalige Originalstücke — viele davon wurden noch nie öffentlich gezeigt, auch wenn sie für den Dadaismus von gro‎ßer Bedeutung sind. Ein relevantes Beispiel wäre ein Brief von Tristan Tzara an André Breton aus dem Jahr 1919. Es ist ein enorm wichtiger Brief, den Tzara auf einem zerrissenen Blatt aus seinem ersten Buch, »25 Dichtungen«, geschrieben hat. In diesem Brief arrangiert er seine Reise nach Paris und somit die Umsiedlung der Dada-Bewegung von Zürich nach Paris.“




    Auf dem Gipfel seines Erfolges beschlie‎ßt Tristan Tzara, sich vom öffentlichen Leben zurückzuziehen. In einem Interview mit seinem Freund Ilarie Voronca für die bekannte Avantgarde-Publikation Integral“ sagte Tristan Tzara: Ich schreibe, um Menschen zu entdecken. Und ich habe in der Tat Menschen entdeckt, aber diese Menschen enttäuschten mich so sehr, dass dieser Beweggrund wie der Raureif aus meinem Horizont, aus meinem Interesse verschwunden ist. Die Tatsache aber, dass ich heute noch das Objekt meines Interesses doch als meiner Aufmerksamkeit würdig betrachte, macht mich noch viel trauriger. Es ist mir endlich klar geworden, dass die anderen nur schrieben, wenn nicht unbedingt um auf die soziale Leiter hochzuklettern, dann mindestens um in die Bank ihrer Beziehungen ein Anlagekonto zu machen, welches ihnen eines Tages das Tor einer Akademie aufmacht, die mir nichts bedeutet. Ich schreibe weiter für mich selbst, und weil ich keine Menschen finde, suche ich ständig nach mir selbst. Im Gegenteil zu den verbreiteten falschen Gerüchten, laut denen Dada durch den Rücktritt einiger Individuen gestorben wäre, bin ich derjenige, der Dada absichtlich getötet hat, weil ich der Ansicht war, dass der damalige Zustand der individuellen Freiheit letzten Endes sich in einen kollektiven Zustand verwandelt hatte, und dass die verschiedenen ‚Präsidenten‘ angefangen hatten, ähnlich zu fühlen und ähnlich zu denken. Und nichts ist mir unsympathischer als die Gehirnfaulheit, welche die individuellen Bewegungen vernichtet, sich dem Wahnsinn nähert und gegen das allgemeine Interesse verstö‎ßt.“ Hören wir noch einmal Erwin Kessler, den Kurator der Ausstellung TZARA.DADA.ETC.:



    Tristan Tzara war in der Tat extrem enttäuscht, und in Bezug auf diese Enttäuschung kann ich Ihnen einen weiteren Brief aus dieser Sammlung und implizit aus dieser Ausstellung zeigen. Es ist ein Schriftstück von Tristan Tzara an einen Angestellten des französischen Pressebüros, welcher Dokumentation über den Dadaismus zusammenstellte. Als dieser Angestellte ihm 1928 eine Akte über Dada schickte, antwortete Tristan Tzara voller Traurigkeit, er möchte nichts mehr über Dada und Dadaismus erhalten, sondern nur Dokumentation über sich selbst. Nach dieser tiefen Enttäuschung hatte er sich vom Dadaismus, seiner eigenen Kreation, getrennt. Dadaismus war eigentlich eine Unternehmung gewesen — eine Unternehmung zur Bezugsherstellung, zur Kommunikation, zur Publikation, eine einmalige soziale und politische Unternehmung. Indem ich diese Unternehmung verfolgte, entdeckte ich den echten Tristan Tzara. Ich habe ihn nicht jetzt, neulich, entdeckt — seit etwa sechs Jahren recherchiere ich über Tristan Tzara, ich lese über ihn und stelle Dokumentationen über sein Leben und Werk zusammen, ich habe mehrere Studien über Tristan Tzara veröffentlicht, einschlie‎ßlich im Ausland, in den USA. Ich schrieb über seine Fähigkeit, aus dem Nichts eine kulturelle Bewegung von au‎ßergewöhnlichem Ausma‎ß zu schaffen. Zurzeit ist der Neodadaismus eine wichtige Strömung mit einem bedeutenden Beitrag zur Gegenwartskunst.“




    Die Ausstellung TZARA. DADA. ETC., die in Bukarest bis Ende April zu besichtigen ist, präsentiert Originalwerke, Graphiken von berühmten Avantgarde-Künstlern wie André Breton, Pablo Picasso, Henri Matisse, Joan Miró, Sonia Delaunay, Max Ernst, Alberto Giacometti, Yves Tanguy, Jean Arp und Marcel Iancu, Erstauflagen von Werken wichtiger Avantgarde-Autoren und historische Avantgarde-Publikationen, Plakate über Dada-Aktionen und Veranstaltungen der Zwischenkriegszeit sowie eine beeindruckende Sammlung mit Fotoaufnahmen, die Tristan Tzara in allen Etappen seines Lebens darstellen. Die Ausstellung TZARA. DADA. ETC. gehört zu den Kulturevents, die anlässlich der Kandidatur der rumänischen Hauptstadt Bukarest als Europäische Hauptstadt 2021 vom Bukarester Kulturzentrum ARCUB organisiert werden.

  • 100 años de dadaísmo

    100 años de dadaísmo


    El dadaísmo cumple 100 años. Para celebrar este acontecimiento, el Centro Cultural del Municipio de Bucarest (ARCUB) ha inaugurado una exposición en su sede ubicada en la calle Gabroveni, en el barrio viejo de la capital rumana. La exposición TZARA.DADA.ETC, realizada por Erwin Kessler, presenta obras que pertenecen a la colección de la familia Emilian Radu y representa la más importante retrospectiva que se ha organizado en Rumanía con las creaciones publicadas por Tristán Tzara.



    Además, esta es la primera exposición internacional que presenta una gran parte de la primera edición de la obra poética de Tzara, ilustrada por conocidos artistas de todo el mundo. El acontecimiento también pretende celebrar la apertura del Cabaret Voltaire y la creación del movimiento Dadá en Zürich, el 5 de febrero de 1916. Entre los más conocidos textos dadaístas firmados por Tristán Tzara figuran La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916; La primera aventura celestial del señor Antipyrine) y Vingt-cinq poèmes (1918; Veinticinco poemas), así como los manifiestos del movimiento: Sept manifestes Dada (1924; Siete manifiestos Dadá). Sus creaciones maduras incluyen LHomme approximatif (1931; El hombre aproximativo), Parler seul (1950; Hablando solo) y La Face intérieure (1953; La cara interior). Erwin Kessler, el organizador de la exposición TZARA.DADA.ETC.



    ”Cabe destacar que un joven, que salió de Bucarest en noviembre de 1915, llegó a ser, el 5 de febrero de 1916, el fundador de un importante movimiento del arte mundial. Esta es la esencia de nuestra exposición: el dadaísmo fue creado en medio de un brote de inspiración a principios de 1916, y Tristán Tzara junto con Marcel Iancu y Arthur Segal, todos oriundos de Rumanía, de Bucarest, son los fundadores de este movimiento. La exposición inaugurada por ARCUB incluye casi 100 piezas de la colección Emilian Radu, un coleccionista de Bucarest que dedicó sus últimos años a esta minuciosa y cara actividad de elaborar una amplia colección dedicada a Tristan Tzara y al DADÁ. Son piezas de gran valor, con algunas que nunca han sido presentadas al público internacional, aunque todas son muy importantes, por ejemplo la carta enviada por Tristán Tzara a André Breton en julio de 1919, una carta de gran relevancia escrita en una hoja de su primer libro titulado, ”Veinticinco poemas”. En esta carta decía que iba a trasladar el dadaísmo, de Zurich a París.”



    tzara-jeune.jpg


    Tristan Tzara, joven



    En plena gloria, Tristán Tzara decide retirarse de la vida pública. En una entrevista concedida a su amigo de Brăila, Ilarie Voronca, y publicada por la conocida revista de la vanguardia “Integral”, Tristán Tzara confesaba:


    ”Escribo para descubrir gente. Y sí, he descubierto gente, pero que me han decepcionado mucho, de forma que esta razón ha desaparecido, como la bruma, de mi vida, de mis preocupaciones. El hecho de que el motivo de mi decepción sigue siendo un elemento que me parece digno de atención, no hace más que aumentar mi tristeza. Por fin me he dado cuenta que otros escriben para progresar en la sociedad, o por lo menos para crearse un depósito en su banco de relaciones que algún día les abrirá las puertas de una Academia que a mí poco me importa. Sigo escribiendo para mí mismo, incluso para el presente y como no encuentro a otras personas, sigo buscándome a mí mismo. Al contrario de los falsos rumores, sobre la supuesta muerte del Dadá tras la dimisión de algunas personas, yo soy el que ha matado al Dadá, por mi propia voluntad, porque pensé que un estado de libertad individual se había convertido en un estado colectivo y que varios ”presidentes” habían comenzado a sentir y pensar de manera idéntica. Pues nada me es más antipático que la pereza cerebral que anula los movimientos individuales, acercándose a la locura y oponiéndose al interés general.” .


    Erwin Kessler:



    ”Me quedé muy decepcionado y aquí les puedo poner el ejemplo de otra carta que figura en esta colección, y que fue enviada por Tristán Tzara a un funcionario de la oficina de prensa francesa, que recogía documentos sobre el dadaísmo. En 1928, este funcionario le envió un expediente sobre el DADÁ, y Tristán Tzara le contestó que ya no quería recibir nada sobre el DADÁ y el dadaísmo. A causa de esta decepción, había renunciado al dadaísmo, a su creación. Porque el dadaísmo ha sido una acción destinada a las relaciones, la comunicación y la publicación, un acto social y político singular. Al investigar esta acción he descubierto a Tristán Tzara. Pero no lo he descubierto ahora, sino que llevo 5 o 6 años trabajando en esto, buscando documentos e información sobre Tristán Tzara, e incluso tengo libros publicados en el extranjero, en EE. UU. sobre su capacidad de crear de la nada un movimiento de gran amplitud. Porque ahora el neodadaísmo es una de las principales corrientes en el arte contemporáneo.”



    janco-portrait-tzara-1919.jpg


    Retrato de Tzara realizado por Marel Iancu



    La exposición TZARA. DADA. ETC, abierta en Bucarest hasta finales del mes de abril, presenta obras originales de gráfica firmadas por vanguardistas famosos como André Breton, Pablo Picasso, Henri Matisse, Joan Miró, Sonia Delaunay, Max Ernst, Alberto Giacometti, Yves Tanguy, Jean Arp y Marcel Iancu, libros y publicaciones históricas, carteles de acontecimientos dadaístas de entreguerras, así como una impresionante colección de fotos de la época de Tristán Tzara. La exposición forma parte de la serie de actos festivos organizados bajo el lema Bucarest, candidata al título de Capital Cultural Europea en 2021, actos iniciados y coordinados por ARCUB.




    (Versión española: Simona Sarbescu)