Tag: Marion Le Roy Dagen

  • Französin mit Adoptionshintergrund auf der Suche nach ihren rumänischen Wurzeln

    Französin mit Adoptionshintergrund auf der Suche nach ihren rumänischen Wurzeln

    Marion Le Roy Dagen wurde 1976 im westrumänischen Aiud geboren, bis im Alter von 6 Jahren wuchs sie in einem Kinderheim in Alba Iulia (Karlsburg) und in Bukarest auf. Die kleine Măriuca war eines der zwei Millionen Kinder, die nach einem Dekret des Diktators Nicolae Ceauşescu aus dem Jahr 1966 geboren wurde, mit dem Schwangerschaftsabbrüche gesetzlich verboten wurden. Măriuca wurde in einem Waisenhaus untergebracht, aber ihr Leben nahm eine entscheidende Wendung, als sie als sechsjähriges Kind von einem französischen Paar adoptiert wurde.



    In Frankreich bekam sie den Namen Marion. Jetzt lebt sie in Toulouse, wo sie in sozialpädiatrischen Zentren für Kinder mit physischen und seelischen Behinderungen arbeitet. 2015 hat sie in Frankreich den Verband Orphelins de Roumanie“ (Waisenkinder aus Rumänien“) gegründet, die adoptierte Kinder aus Rumänien dabei unterstützt, die eigenen Wurzeln zu entdecken. Als Teenager begann Marion sich Fragen über ihre Identität zu stellen und nach der Wende besuchte sie Rumänien, um ihre eigenen Wurzeln wieder zu entdecken.



    Nach der Recherche, die jahrelang dauerte, entstand ein Buch. Neulich stellte sie in Bukarest die rumänische Übersetzung des autobiographischen Romans Das Kind und der Diktator“ vor, den sie zusammen mit Xavier-Marie Bonnot schrieb. Der Band, der 2018 in Frankreich erschien, thematisiert das Leiden eines verlassenen Mädchens und die Suche nach einer gestohlenen Kindheit:



    Was ich mir mit diesem Buch vorgenommen habe, ist, zum einen den rumänischen Lesern meine Erfahrung im Waisenhaus zu erzählen, denn darüber wurde zu wenig geschrieben. Es handelt sich um ein komplexes Thema und gleichzeitig immer noch um ein Tabu. Dieses Thema sollte mit mehr Transparenz behandelt werden, aber so viele Achivdokumente aus jener Zeit wurden leider absichtlich zerstört. Für mich war es sehr wichtig, diese Erfahrung zu teilen, aber das ganze im Kontext der Ceauşescu-Diktatur, um herauszufinden, warum ich in einem Waisenhaus verlassen wurde.“




    Marion Le Roy Dagen ist zum ersten Mal 1994 dank einer Wohltätigkeitsorganisation zurück nach Rumänien gekommen. Damals wusste sie nichts über ihre leiblichen Eltern, man hatte ihr gesagt, dass sie gestorben wären. Sie war 17, sie war hoffnungsvoll und wünschte sich sehr, ihr Heimatland wiederzusehen, ein Land, von dem sie mit ihren Adoptiveltern nur wenig gesprochen hatte. In Rumänien hat sie mit 23 zum ersten Mal ihre biologische Mutter Ana kennengelernt. Eine beeindruckende Geschichte, die sie im Roman Das Kind und der Diktator“ zum Ausdruck bringt:



    Das Treffen mit Ana kam wie ein Schock, denn jede von uns wusste über die andere, sie wäre tot. Als Kind und dann als Teenager war ich ständig auf der Suche nach Antworten, aber es war erfolgslos, was mir ein gro‎ßes Leiden bereitete. Ich brauchte diese Antworten, aber ich schaffte es nicht, mit meinen Adoptiveltern darüber zu sprechen, denn das Thema war tabu für sie. So wie ich im Buch zeigte, war das kommunistische Rumänien für sie auch ein kultureller Schock. Sie wollten darüber nicht sprechen. So entschied ich mich, meine eigenen Antworten selber zu suchen. Dafür musste ich zurück nach Rumänien, wo meine Wurzeln sind. Im Jahr 2000 war ich in Rumänien mit einer franzöischen NGO in der Region Hunedoara, in Siebenbürgen, wo ich geboren wurde, ich kann also sagen, dass im Leben nichts zufällig ist.“




    Marion ist dann oft zurück nach Rumänien gekommen, über ihr Heimatland sagt sie, es wäre ihre dritte Mutter. Rumänien sei ein Ort, der sie inspiriere und wo sie hingehöre. Ihr Roman hat ein gro‎ßes Interesse in Frankreich geweckt, dort gibt es viele Fälle wie jenen Marions. Sie ermutigt alle adoptierten Kinder, ihr Selbstvertrauen aufzubauen und zu stärken und ihre eigenen Wurzeln zu suchen. Sie empfindet keine Verbitterung gegenüber der Vergangenheit, sie ist der Ansicht, dass die Vergangenheit aufgearbeitet werden soll, damit wir dieselben Fehler nicht wiederholen und damit wir die Gegenwart besser verstehen können:



    Ich habe mehrmals von Rumänen gehört, sie fühlen sich schuldig für die Kinder, die in ihrem Land verlassen wurden. Sie sind meiner Anicht nach zu hart gegenüber sich selbst, man muss die Sachen im damaligen Kontext sehen. Was in den Waisenhäusern passierte, war genau das, was im ganzen Land passierte; das Leben war schwer, und mit jedem Tag schwand die Hoffnung. Ich habe kein Recht, über die anderen zu urteilen, denn wir haben eine gemeisame Geschichte, die wir anders erlebt haben. Wir machen keinen Schritt nach vorne, wenn wir die anderen für ihre Entscheidungen kritisieren. Was ich mir mit diesem Buch wünsche, ist, einen Dialog aufzunehmen, über diese Sachen und unsere Vergangenheit zu sprechen und nicht verbittert zu bleiben. Was geschehen ist, ist geschenen, Hauptsache ist, dass wir es verstehen und dass wir es das nächste Mal anders machen.“

  • Marion Le Roy Dagen

    Marion Le Roy Dagen

    Micuța Măriuca, așa cum se numea atunci, era unul dintre cei două milioane de copii născuţi în urma
    decretului din 1966 prin care Ceauşescu voia să dea un impuls natalității din
    România. Abandonată în
    orfelinat când avea mai puțin de un an, Măriuca a avut șansa de a fi adoptată
    de un cuplu francez, iar viața ei s-a schimbat radical. A părăsit România
    comunistă, Măriuca a devenit Marion și a început o viață nouă în Franța. Acum
    locuiește la Toulouse, este șef de serviciu în domeniul socio-educativ și
    lucrează în centre sociale cu copii cu dizabilități și nevoi speciale. În 2015
    a înființat asociația franceză Orphelins de Roumanie, care ajută persoanele adoptate din România
    să-și descopere originile.





    La vârsta adolescenței, Marion a început
    să-și pună întrebări legate de identitatea sa și, după căderea zidului comunist,
    în anii ’90, s-a întors în România pentru a găsi
    răspunsuri, în căutarea propriilor rădăcini.




    Din această căutare, care a durat ani de
    zile, s-a născut o carte. Recent Marion Le Roy
    Dagen a revenit la București pentru a lansa varianta
    în limba română a romanului autobiografic Copilul și dictatorul, o carte scrisă împreună cu
    Xavier- Marie Bonnot. Volumul, lansat în 2018 în Franța, relateazăsuferințele, luptele și
    victoriile unei fetițe abandonate, este o carte despre căutarea identității după
    o copilărie amputată.






    Sunt mai
    multe obiective ale acestei cărți: am vrut, printre altele, să povestesc și
    românilor prin ce am trecut în orfelinat, pentru că cred că sunt prea puține
    relatări sau cercetări realizate pe această temă care este complexă și în
    continuare tabu, o temă care suferă de lipsă de transparență, din cauza lipsei
    documentelor de arhivă care au fost distruse.

    Pentru mine a fost important
    să-mi împărtășesc experiența, însă nu într-o manieră mizerabilistă, ci să o
    contextualizez în anii dictaturii Ceaușescu și să aflu de ce la un moment dat
    am ajuns într-o casă de copii. Și, pentru că într-un caz de adopție nu este
    vorba doar despre copil, ci și despre familia adoptivă și cea biologică, a fost
    important pentru mine să le dau cuvântul. M-am bucurat când toți au acceptat să
    povestească despre felul în care au văzut lucrurile și despre cum ni s-au
    intersectat viețile în această poveste comună.



    Marion Le Roy Dagen s-a întors prima oară în România în
    1994, cu ajutorul unei asociații caritabile. Atunci nu știa nimic despre
    părinții săi biologici, despre care i s-a spus că au murit. Avea 17 ani, era
    plină de speranțe și dorea să-și revadă țara de origine, despre care nu vorbise
    prea mult cu părinții săi adoptivi. Marion a regăsit atunci atmosfera gri pe
    care o lăsase în urmă cu mulți ani, însă perspectiva reîntregirii unei
    identități fragmentate era foarte încurajatoare. Și-a continuat căutările ani
    de zile și a revenit în România. Avea
    s-o întâlnească pentru prima oară pe Ana, mama sa biologică la 23 de ani,
    dintr-o întâmplare. O poveste emoționantă pe care a pus-o în cuvinte în
    paginile cărții Copilul și dictatorul.




    Ce-i drept,
    întâlnirea cu Ana a fost un adevărat șoc, fiindcă nu mă așteptam deloc la asta,
    din moment ce ni s-a spus fiecăreia că cealaltă a murit. E o poveste care a
    implicat minciuna. În copilărie, apoi în adolescență am căutat în permanență
    răspunsuri, însă fără succes, ceea ce a dus la o mare suferință. Aveam nevoie
    de aceste răspunsuri și nu reușeam să comunic cu familia mea adoptivă pe acest
    subiect, fiindcă era tabu pentru ei. Așa cum am arătat în carte, și ei au avut
    parte de suferință, atunci când au venit aici și au avut un șoc cultural,
    fiindcă atunci nu se știau foarte multe despre România comunistă.

    Prin urmare,
    au ales să nu mai vorbească despre asta. Atunci am decis să-mi caut singură
    răspunsurile, iar aceasta a presupus întoarcerea mea în țara de origine, unde
    aveam rădăcinile, pentru a înțelege ce s-a întâmplat. A durat mult timp, iar în
    anul 2000 am revenit în România cu un ONG francez în regiunea Hunedoarei, în
    Transilvania, aproape de orașul meu natal, așadar nimic nu e întâmplător. În
    acel moment nu eram grăbită, mă așteptam ca lucrurile să dureze și vizitam
    frumoasa mănăstire Râmeț, din apropiere de Aiud. Apoi am trecut prin Aiud și am
    început să pun întrebări. În ziua aceea s-au întâmplat foarte multe.

    Am
    descoperit-o pe Ana din întâmplare, iar asta a fost extrem de bulversant pentru
    mine. Cineva mi-a zis că o cunoaște, că nu a murit și că mă conduce la ea. Am
    avut așa un șoc, încât zile întregi am avut amețeli, atât de violent a fost din
    punct de vedere emoțional, atât pentru mine, cât și pentru Ana, așa cum am
    aflat mai târziu de la ea. Îmi voi aminti mereu că Ana mi-a zis atunci când
    ne-am văzut: nu mă judeca! Cuvintele astea au rămas cu mine, iar eu, când am
    strâns-o în brațe, deși nu știam dacă e ea mama mea sau nu, mi-am spus: în
    sfârșit, acum voi afla cine sunt. Iar acest lucru mi-a schimbat viața.



    Marion s-a întors apoi din ce în ce
    mai des în România, despre care spune că este a treia sa mamă. E un loc care o
    îmbogățește și o inspiră și căruia simte că îi aparține. Cartea a suscitat un
    interes crescut în Franța, unde există numeroase cazuri ca ale lui Marion, iar
    ea îi încurajează pe toți cei care au povești similare să pornească în căutarea
    propriilor origini, după o pregătire prealabilă și după ce și-au consolidat
    încrederea de sine. Marion Le Roy Dagen nu are resentimente față de trecut, ci
    crede că e important să fie cercetat așa cum se cuvine, pentru a nu fi repetat
    și pentru a înțelege mai bine prezentul.


    De multe
    ori am auzit din partea românilor pe care i-am întâlnit că se simt vinovați
    pentru acești copii abandonați. Eu cred, însă, că sunt prea duri cu ei înșiși,
    pentru că trebuie să punem lucrurile în context. Ce ni se întâmpla nouă în
    orfelinat, trăiau și românii din toată țara, era o viață grea, în care se
    pierdea speranța de la o zi la alta. Cred că nu am dreptul să îi judec pe
    români, fiindcă eram toți în aceeași barcă, avem o istorie comună pe care am
    trăit-o diferit. Iar dacă sunt oameni responsabili pentru ce s-a întâmplat, nu
    cred că e bine să-i învinovățim, pentru că astfel nu vom înainta niciodată.

    E
    bine ca, odată cu această carte, să lansăm un dialog, e unul din obiectivele
    mele, să putem vorbi despre istoria noastră, să nu mai avem resentimente.
    Realitatea e așa cum e, răul a fost făcut, a trecut. Acum e important să știm
    lucrurile acestea, ca să nu se mai repete. România e țara mea, face parte din
    istoria mea, e cultura mea, aici am rădăcinile. E o țară pe care o iubesc mult.
    Uneori mi se face dor de România, simt nevoia să o revăd, să o gust, să-i
    ascult tumultul, e un dor la nivel senzorial, fiindcă o am în sânge.

    Problema
    descoperirii originilor este atât de legitimă, nu e nimic mai dramatic decât să
    nu știi de unde vii, ce istorie ai în spate, cine îți sunt părinții și eu îi
    încurajez mereu pe toți cei care au nevoie să meargă și să-și găsească
    răspunsurile. Prin această carte aduc un omagiu tuturor fraților și surorilor care
    au fost în cămine și pe care nu i-am uitat. Aș fi bucuroasă dacă românii s-ar
    putea exprima pe acest subiect, mai ales acele femei care au fost victime ale
    politicii pronataliste și care se simt vinovate sau care neagă ce au trăit și
    care au fost aspru judecate.

    Cred că e important să explicăm noilor generații
    ce s-a întâmplat și să ne privim istoria într-un mod mai constructiv pentru a
    progresa împreună și pentru a îmbunătăți felul în care avem grijă de copii.