În jur de 350 de deţinuţi politici
documentaţi din surse oficiale apar în arhive având legătură cu oraşul
Ploieşti, important centru industrial şi petrolier, mai ales în prima jumătate
a secolului XX. Cei mai mulţi dintre ei au fost arestaţi, încarceraţi, judecaţi
şi torturaţi în clădiri emblematice ale oraşului, pe lângă care locuitorii
obişnuiţi au trecut de-atâtea ori fără să bănuiască nimic. Pornind de la
memoria locului, dar şi de la nevoia de cunoaştere a tragediilor prin care a
trecut oraşul său natal, istoricul Lucian Vasile a scris lucrarea Cei pe care
i-am uitat. Represiunea comunistă din Ploieşti (1948 – 1964). Cei incluşi în
carte au fost selectaţi potrivit legăturii lor cu oraşul prahovean: la momentul
arestării fie locuiau în Ploiești și aparțineau practic organic acelei
comunități, fie au fost anchetaţi de Securitatea locală şi închişi acolo. Însă
indiferent de asta, tragedia lor este aceeaşi ca în cazul tuturor victimelor
regimului comunist dornic să-şi anihileze duşmanii reali sau închipuiţi, pe
baza unor învinuiri, la rândul lor, adevărate sau inventate. Cine erau aceşti
oameni, aflăm acum de la istoricul Lucian Vasile:
Au fost din absolut
toate categoriile. Asta mi s-a părut mie cel mai interesant că aproape jumătate
dintre deținuții politici aveau origine socială muncitorească sau erau țărani
săraci sau mijlocași, adică exact categoriile pe care regimul clama că le
reprezintă. Asta arată, de fapt, care era gradul de respingere sau de atașament
al comunității românești față de regimul impus după cel de-al Doilea Război
Mondial. Iar referitor la vârstă, majoritatea erau tineri pentru că ei erau cei
mai dispuși să facă ceva. Nu aveau obligații familiare şi nu aveau copii pentru
că asta am văzut că a schimbat foarte mult raportarea oamenilor la presiuni:
protejarea familiei.
Acuzaţiile
nefondate, arestările abuzive, fără inculpare oficială sau chiar proces, dar
mai ales, tortura şi condiţiile inumane de detenţie i-au făcut pe mulţi
supravieţuitori ai închisorilor reticenţi în a vorbi despre ce-au păţit. Pentru
o parte din cei de la Ploieşti, Lucian Vasile a fost cel care şi-a asumat
scrierea poveştii lor, iar una dintre persoanele cele mai impresionante a fost
Martha Koppes care, la începutul anilor 1950, a avut o întâlnire extrem de
interesantă cu Securitatea.
Lucian Vasile: E vorba de Martha Koppes care a fost, în
opinia mea, cea mai curajoasă femeie pe care am întâlnit-o în cercetarea mea.
Nu a fost singura, dar ea a fost de departe impresionantă ca personalitate. Nu
a făcut închisoare, dar provenea dintr-o familie mixtă româno-olandeză, tatăl
său era un important industriaș ploieștean, iar în anii 40, pe când locuia în
București cu soțul său, a fost contactată de Securitate și i s-a pus pe masă
colaborarea cu Securitatea. A fost constrânsă cu soarta părinților săi care
erau deja în vârstă și vroiau să plece din țară şi care deja avuseseră o serie
întreagă de șicane. Marta, mai ales, nu trebuia sa spună nimănui de acest
lucru. Ea trebuia să ofere informații din cadrul Ambasadei olandeze unde lucra de
doi ani de zile, dar a reușit să facă să pară că face jocul Securităţii fără să
facă jocul, de fapt, ca să reuşească să-i scoată pe părinții săi din țară. Dar
o întorsătură absolut banală și stupidă a sorții a adus-o în brațele
Securității și literalmente disperată a trebuit să semneze un soi de angajament
foarte atipic, scris şi aplicat în termenii săi şi de care apoi s-a dezis. În cele din urmă a reușit să plece din țară. Şi părinţii la fel.
Din păcate, n-a putut câștiga toată partida, soțul său a rămas în România
captiv și, fiindcă ochii care nu se văd se uită, au trebuit să se despartă.
Cum mulţi dintre
deţinuţii politici ploieşteni din primii ani ai comunismului erau tineri sau
studenţi, n-au prea avut cum să scape de cea mai dură experienţă de-atunci:
reeducarea de la penitenciarul din Piteşti, fenomen răspândit apoi şi în alte
centre de detenţie. Deţinuţii erau fortaţi să se tortureze reciproc, să-şi
denunţe toate credinţele anterioare şi persoanele apropiate. Asta li s-a
întâmplat la sfârşitul anilor 40 unor studenţi ploieşteni care avuseseră
îndrăzneala tinerească de a tipări manifeste anti-comuniste.
Ce li s-a
întâmplat odată încarceraţi la Piteşti, ne povesteşte Lucian Vasile:
Totul se răstoarnă de atâtea și atâtea ori încât nu mai știi ce e
normal şi ce e anormal ghici, cine e victima şi cine e agresorul, cine te
salvează și cine te umilește. Dar dincolo de asta e și o poveste a
supraviețuirii și a încrederii pentru că și în acele condiții absolut aberante
cei patru prieteni au avut în continuare încredere unul în altul şi au refuzat
să se lovească unul pe celălalt, chiar dacă au ajuns în niște ipostaze greu de
surprins în cuvinte fiind salvati printr-un efort supraomenesc de cei care îi
aduseseră în pragul morții. Sunt niște răsturnări de situație absolut
impresionante și foarte greu de înțeles.
Eliberaţi
odată cu decretul de graţiere din 1964, majoritatea deţinuţilor din Ploieşti,
şi nu numai, au continuat să fie supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate până
la căderea regimului comunist. Dar întâmplările din această perioadă vor
constitui conţinutul altei cărţi.