Radio România Internațional

Tag: marturii

  • UPDATE Cutremur în Italia: Al şaselea român decedat

    UPDATE Cutremur în Italia: Al şaselea român decedat

    UPDATE Şase români au murit în urma cutremurului din Italia, anunţă ministerul român de Externe. Alţi cini români sunt răniţi şi internaţi. Conform comunicatului MAE, medicii curanți au comunicat Ambasadei României la Roma că starea acestora este momentan stabilă, viața nefiindu-le pusă în pericol.”



    Echipele consulare româneşti din Italia, alături de autorităţile italiene, continuă demersurile pentru identificarea altor 17 cetățeni români dați dispăruți,



    UPDATE Numărul cetăţenilor români decedaţi în urma cutremurului din Italia creşte. Ministerul român de Externe a confirmat decesul altor trei conaţionali. Totodată a crescut şi numărul cetăţenilor români daţi dispăruţi, de la 8 persoane la 11.



    Echipa consulară mobilă aflată pe teren acționează în coordonare cu autoritățile italiene și întreprinde toate demersurile necesare pentru a stabili dacă printre victime se află și alţi cetățeni români”, anunţă MAE într-un comunicat remis presei.



    Numere de telefon pentru asistență consulară și pentru cei afectați de seismul din Italia :


    Ambasada României în Italia – (0039) 06 835 233 58 și (0039) 06 835 233 56, Consulatul General al României la Bologna – (0039) 051 5872120 și (0039) 051 5872209.



    UPDATE Un al doilea cetățean român și-a pierdut viața în urma cutremurului din Italia, anunță MAE. Alți patru români sunt răniți și spitalizați, iar echipele consulare românești mențin legătura cu personalul din unitățile medical.


    Ministerul român de Externe mai precizează că “cele doua echipe mobile au continuat demersurile de acordare a asistenţei consulare pe parcursul întregii nopţi, deplasându-se şi la o tabăra de sinistrați unde sunt adăpostiţi 10 cetăţeni români.“



    De asemenea, diplomația continuă verificările în cazul celor 8 persoane date dispărute în urma seismului din Italia și se fac verificări la unitățile spitalicești din zonă pentru a identifica alți posibili concetățeni.



    Bilanțul total al celor decedați a ajuns, joi dimineață, la 247 de morți și peste 350 de răniți. Reamintim că un cutremur de 6,2 grade Richter cu multiple replici puternice s-a înregistrat în centrul Italiei, în noaptea de marți spre miercuri.




    ——–


    Un cetățean român a murit în urma cutremurului care a afectat centrul Italiei, conform MAE. Ministerul prin Ambasada României la Roma va asigura asistența cosulară necesară în cazul decesului.


    Alte două persoane de cetățenie română sunt rănite și spitalizate pentru îngrijiri medicale. De asemenea, încă 9 români rezidenți în zona sinistrată sunt dați dispăruți. Bilanțul victimelor se ridică la 80 de morți și peste 100 de răniți.



    Diplomația de la București reamintește că menșine legătura cu “autoritățile italiene competente și întreprinde demersuri pe toate canalele disponibile, inclusiv prin cele două echipe consulare mobile (Ambasada României la Roma și de la Consulatul General al României la Bologna), care se află la fața locului şi acționează coordonat în vederea obținerii de informații cu privire la existența altor cetățeni români, afectați de seism.”



    MAE a pus la dispoziție mai multe linii telefonice pentru românii care au nevoie de asitență consulară, dar și pentru rudele și apropiații acestora.


    Cei interesați pot suna la Ambasada României în Italia – (0039) 06 835 233 58 și (0039) 06 835 233 56, Consulatul General al României la Bologna – (0039) 051 5872120 și (0039) 051 5872209.


    Apelurile sunt redirecționate către Centrul de Contact și Suport al Cetăţenilor Români din Străinătate (CCSCRS) şi preluate de către operatorii Call Center în regim de permanență.



    Mai jos puteți asculta corespondențe în exclusivitate pentru Radio România Internațional și mărturii ale românilor din Italia.



    Patru cutremure s-au înregistrat în aceasta dimineață, în centrul Italiei, cel mai puternic cu o magnitudine de 6,2 grade pe scara Richter. Primul seism a fost simțit nu numai în centru Italiei, ci și în nord până la Veneția și Milano, dar și în sud la Napoli si Salerno. Pana la ora locală 12.00 in centrul Italiei s au semnalat alte 160 de replici seismice.



    Ascutați aici mărturia unei românce stabilită cu întreaga familie la Pescara del Tronto (Italia), într-un material realizat de Elena Postelnicu, corespondent RRI în Italia:





    Un alt român spune că se teme să doarmă în casă, în această noapte:





    Teodora Masada (Roma) spune care este atmosfera în capitala Italiei după seismele de astăzi:



  • Şerpăria Jilavei

    Şerpăria Jilavei

    Închisoarea Jilava a fost construită în incinta fortului nr. 13, parte a sistemului defensiv de fortificaţii conceput în vremea regelui Carol I în a doua jumătate a secolului al 19-lea pentru apărarea Bucureştiului. Guvernul comunist instalat de sovietici în 1945 a început procesul de comunizare a României care a însemnat arestarea opoziţiei politice democratice şi a tuturor celor care se opuneau. Astfel, Jilava a devenit o închisoare de tranzit, una dintre insulele arhipelagului Gulag românesc, în care cei arestaţi erau interogaţi şi ţinuţi până li se stabilea un alt penitenciar unde erau încarceraţi pentru ispăşirea pedepsei.



    Cei încarceraţi la Jilava au amintiri care depăşesc cu mult imaginaţia cea mai înfricoşătoare. Încă de la intrare, deţinuţii erau supuşi unui tratament extrem de violent: erau obligaţi să treacă printre două rânduri de gardieni înarmaţi cu bâte, cravaşe de piele şi bastoane de cauciuc care îi loveau în cap şi în alte părţi ale corpului. După care urma percheziţionarea hainelor şi cea corporală. Deţinuţii erau trimişi în celule supraaglomerate, unele cu câte 200 de indivizi, şi acolo făceau cunoştinţă cu şerpăria, locul unde nou-veniţii puteau dormi, loc care cu greu ar putea fi imaginat ca unul de odihnă. I se spunea aşa deoarece pentru a intra în spaţiul de numai 50 de centimetri dintre podeaua de beton şi patul de jos, deţinutul trebuia să se târască precum un şarpe.



    Constantin Ion a fost arestat în 1949 pe când era elev la un liceu din Bucureşti.şi se angajase într-o organizaţie de elevi care tipărea şi răspândea manifeste anticomuniste. Mărturia lui a fost înregistrată de Centrul de Istorie Orală din Radiodifziunea Română în anul 2000. “Am stat într-o cameră la Jilava împreună cu 160 de inşi în lunile călduroase de iunie, iulie şi august. Şi mi-aduc aminte că erau priciurile, aşa se numeau paturile alea în care dormeam. Şedeam în ele culcaţi la orizontală, lipiţi unul de celălalt, nu puteam să ne întoarcem pe altă parte decât la comandă, toţi odată, că nu aveam loc. Erau nişte reguli ca arestaţii care veneau mai de curând luau loc la şerpărie, cum se numea cimentul. În cameră, în prezenţa atâtor suflete, chiar dacă nu-ţi dădea să mănânci prea mult şi beai zemurile alea, aveai nevoie să foloseşti WC-ul. Aveam o tinetă, aşa se numea, adică un hârdău din lemn care se umplea şi dădea pe afară, şi urina curgea pe jos. Mulţi dintre noi am avut nefericita ocazie să ne întâlnim şi cu situaţia de a dormi în urină. Se întinsese o furunculoză între oameni şi cei care stăteau sus, noaptea, de oboseală şi de chin, mai adormeau şi cădeau peste cei de jos, care erau şi ei infestaţi cu fel de fel. Şi se ţipa, normal, te apuca durerea când cădea ăla pe tine.”



    Arestat în 1949 pentru deţinere de armament, Alexandru Marinescu din Nucşoara, centru al grupului de partizani anticomunişti Arsenescu-Arnăuţoiu, era elev. A ajuns şi el la Jilava unde a făcut cunoştinţă cu şerpăria. Şi nici acolo uneori deţinutul nu era sigur că avea un loc unde să doarmă. ”Se dormea sub pat şi cel puţin în iarna ‘50 sau ‘51 mai rămâneau în foarte multe cazuri 15-20 de oameni care nu îşi găseau nici în aceste condiţii. Nu mai existau un loc unde să pui un ac. Aceşti oameni se strângeau într-o parte de cameră, cei 15-20 de oameni care nu aveau unde să-şi întindă oasele, şedeau strânşi mănunchi. Când auzeam schimbarea gărzilor, sculam pe alţii 15-20 care treceau în locul lor şi ăştia se odihneau. Nu existau saltele, nu existau pături, nu existau cearceafuri, nimic absolut, doar scândura. Prin unele camere erau nişte rogojine rupte şi amărâte. Şoldurile noastre erau precum ceafa boului de la jug, erau înnegrite şi aveam un strat cornos, un strat întărit de piele solzoasă, ca să zic aşa. Legile fiecărei camere erau că acela care intra nou în cameră, chit că venea după 5 sau 10 ani de închisoare sau prin alte închisori, era nou. O lua de la cele mai vitrege condiţii: locul cel mai amărât de dormit. După intrarea mea în cameră a fost o perioadă de stagnare a efectivelor şi aveam loc, am dormit lângă tinete. Dacă dormeam pe partea dreaptă, rămâneam cu faţa spre tinete, iar noaptea riscai să fii stropit de alţii care veneau să le folosească. În consecinţă, am dormit pe partea stângă, să fiu cu spatele la tinete, şi direct pe beton.”



    Ion Preda, arestat în 1949 pentru că a dat mâncare grupului de partizani Arnăuţoiu, povesteşte aceleaşi condiţii îndurate şi de el la şerpărie. ”Ne băgam la şerpărie, şi acolo n-aveam pe ce pune capul. Puneam capul pe bocanci, ca pernă, n-aveam nici aşternuturi, să fie ceva, o rogojină sau un preş. Nimic! Dormeam pe ciment. Unii s-au îmbolnăvit de eczeme pe corp, alţii se sufocau, şi se umflau ochii. Şi aveam numai un ochi de geam. Şi când se făcea gălăgie mai mare în celulă, gardianul ne închidea geamul, ca pedeapsă. Şi te umflai, nu mai aveai aer. Ne ţinea câte o jumătate de oră aşa, după aia ne dădea drumul la geam. Aşa am păţit în Jilava.”



    Şerpăria era un alt mod de a-l umili pe individ, de a-l animaliza, de a-i distruge respectul de sine şi faţă de ceilalţi. Era însă şi un criteriu iluzoriu de a stabili cine beneficiază de condiţii mai bune într-un climat al detenţiei în care deviza de viaţă era ”scapă cine poate”.

  • Mărturii de la Auschwitz

    Mărturii de la Auschwitz

    Numărul celor ucişi în cea mai mare fabrică a morţii naziste este greu de estimat, cifrele avansate de diverşi autori variind între 1 şi 1,5 milioane de evrei. Din Transilvania de Nord, autorităţile ungare au trimis la Auschwitz 150.000 de evrei începând cu primăvara anului 1944. La 70 de ani de la eliberarea lagărului, pe 27 ianuarie 1945, din arhiva Radiodifuziunii Române am selectat mărturii ale supravieţuitorilor acelui infern.



    Eva Berger din Cluj a fost dusă împreună cu mama ei prin cel puţin 10 lagăre de muncă. Ea a fost la Auschwitz numai 3 zile, suficient însă cât să înţeleagă ce se petrecea acolo. Înregistrarea a fost realizată în 1996.


    ”Dreapta era viaţa şi stânga era moartea! Eu am fost cu mama şi nu ne-au prins de mână, cu toate că semănam. Probabil că nu au observat că suntem mamă şi fiică şi ne-au pus pe partea dreaptă. Nu am ştiut ce însemnează şi toată familia s-a dus pe partea stângă, pentru că am mai avut mătuşi, verişori, cu copii mici, şi cine a avut copii mici nu putea să fi folosit trebuia cumva exterminat. Şi ceea ce am observat eu, şi i-am spus chiar mamei, că nu auzeam acolo nicio pasăre, era un fel de pădure acolo. Era mai, era iunie, şi nici o pasăre. Ce poate fi aici, o pădure unde să nu cânte pasărea? Ulterior mi-am dat seama că acolo au fost camerele de gazare şi probabil vântul ducea gazul sau fumul şi animalele şi păsările nu existau acolo, nu puteau să trăiască. Ulterior l-am văzut şi pe tatăl meu, că pe el l-au pus pe partea stângă, adică la gazaţi. Dar aşa tot ne spuneau: Mergeţi liniştiţi că o să întâlniţi, că bătrânii or să fie separaţi, împreună cu copiii, şi că o să fie bine. Am trecut prin poarta aia pe care scria “Arbeit macht frei” şi mi-am zis că asta trebuie să fie foarte bine. Lucram, şi atunci o să fim liberi, dacă lucrăm. Ne-au pus într-o baracă, ne-au tăiat părul şi eu nu am recunoscut-o pe mama mea. Era lângă mine şi o recunoşteam numai după voce, că arăta a bărbat fără păr. Ne-am ţinut de mână ca să nu ne separăm. Eu am avut norocul că am stat numai trei zile la Auschwitz. Asta însemnează că după trei zile am scăpat de mizeria ce era acolo, de foame, nici nu vă pot spune ce era acolo.”



    În mai 1944, Mauriţiu Sabovici din Sighetu Marmaţiei a fost dus în ghetoul de la Vişeu în urma ocupaţiei horthyste a Transilvaniei de Nord. În 1997, el povestea cum a ajuns să trăiască în proximitatea morţii de la Auschwitz. Ca tînăr lăcătuş calificat a lucrat într-o fabrică în afara lagărului.


    ”O zi de lagăr era aşa: la 5 scularea, repede făceam duş sau ne spălam, după aia ne aduna în rând şi după aceea la masă: erau 100 de grame de pâine şi ceai sau cafea neagră şi margarină. Şi la 6 trebuia să fim gata de plecare în Gleiwitz, fabrica nu era lângă noi şi trebuia să mergem vreun kilometru, doi. Şi în timpul ăsta, ăia care erau în lateral luau bătaie, iar cei în mijloc nu. Şi atunci, fiecare căuta să ajungă în mijloc şi nu în lateral. În fabrică nu ne băteau, acolo ne băteau civilii. SS-iştii erau în jurul fabricii, ca să nu putem fugi, dar înăuntru nu se băgau ei, înăuntru se băgau capii. Erau tot din ăştia arestaţi, nemţi comunişti, în ăia aveau mai mare încredere. Şi ei se îngrijeau de noi ca să lucrăm, să nu stăm degeaba. Erau şi evrei polonezi şi se purtau urât faţă de noi, ca şi nemţii. Nu ţineau cont că eram evrei ca şi ei, erau supăraţi pe noi că de ce nu am ajuns şi noi în ’39, de ce am ajuns în ’44? Ne reproşau că am venit când frontul se prăbuşea, prea târziu. Ne-au făcut viaţa grea în loc să ne ajute. Lucram, ne îngrijeam ca să nu luăm bătaie.”



    Electricianul Otto Şarudi din Baia Mare povestea în 1997 lucruri similare celor trăite de alţi supravieţuitori. În iunie 1944, evreii din Baia Mare au fost strânşi în ghetou înainte de a fi îmbarcaţi în trenuri de marfă cu destinaţia Auschwitz.


    ”De la Auschwitz ne-a tras 6 kilometri trenul şi ne-a dus în staţia Birkenau, unde era lagărul de exterminare. În lagărul Birkenau eram într-un lagăr de ţigani, şi comandanţii lagărului erau ţigani, şi când mergeam afară la apel era o uşă mică. Ne mânau cu bâtele ca să mergem repede, repede. Vă închipuiţi 1000 de oameni într-un grajd care să dea fuga afară. Acolo am stat cam o săptămână, în jur de o săptămână, că între timp au venit nemţii, SS-iştii, şi au întrebat cine era de meserie constructor, adică zidar, dulgher, mecanic, electrician. Şi ne-am prezentat. Şi acolo am stat, acolo ne-au dat şi numărul, eu am primit 13034. De acolo ne-au dus 6 kilometri în lagărul Auschwitz. Afară ne strângeau pe toţi, pe meserii. Eram 16 electricieni, şi ne-au dus la atelier. Era un atelier mare unde erau şi stâlpi, şi trebuia să te urci pe stâlpi, să tragi cablul afară. Te puneau la examen. Şi din 16 am rămas doi inşi care am rămas cu meserie. Şi pe mine m-a pus atunci să controlez gardurile, fiindcă gardurile erau cu curent electric, şi m-a pus să le controlez.”



    Puţin ideologii au reuşit să suprindă într-un singur cuvânt esenţa crimei aşa cum a făcut-o nazismul. Auschwitz este acest cuvânt şi orice fiinţă umană raţională se înfioară la auzul acestuia.

  • România în Marele Război

    România în Marele Război

    Primul război mondial a fost denumit şi ”Marele Război” pentru că lumea nu mai văzuse până atunci grozăvii atât de mari. România a intrat în conflict cu mare entuziasm, aşa cum au intrat toate naţiunile, care avea să se transforme, în scurt timp, într-o prăbuşire. După doi ani de neutralitate, în august 1916 armata română intra în război în tabăra Antantei şi intra în Transilvania, provincie a Austro-Ungariei locuită majoritar de români. După 4 luni de lupte, în decembrie 1916, Bucureştiul era ocupat, iar instituţiile statului s-au refugiat în Moldova. În final, în 1918 România s-a aflat în tabăra învingătorilor şi a trecut de la agonie la extaz.



    Mărturiile din arhiva Radiodifuziunii Române ne arată o Românie în război în care oamenii au încercat tot ce le-a stat în puteri ca lumea din jur să fie mai bună. Generalul Titus Gârbea, intervievat în 2001, îşi amintea de atmosfera exuberantă care domina societatea românească în preajma războiului. “În casa noastră, tata era urmaş de-al lui Tudor Vladimirescu, de la Gorj. Mama mea era din Făgăraş, fată de preot care a făcut ceva studii prin Viena şi apoi a trecut în Italia. Nu se gândea decât la Italia lui, şi i-a pus pe copii să înveţe italieneşte. Şi biata mama mea, evident, vorbea italieneşte, şi ne-a învăţat şi pe noi. Atmosfera în casă era de mare patriotism. Îmi aduc aminte cum ne punea la icoane, şi acolo la icoane erau martirii neamului: Horia, Cloşca şi Crişan, şi în cap cu Mihai Viteazul. Şi cântam şi ne rugam la Dumnezeu pentru pomenirea lor. În partea astalaltă era regele. Eram foarte regalişti, foarte monarhişti! Era Carol cel Mare! Şi atunci se cânta Trăiască Regele. Intelectualii contribuiau la acest spirit.”



    Generalul Constantin Durican a luptat în primul război mondial ca sanitar pe o autobrancardă. ”În 1916, am primit un ordin de chemare la spitalul din localul liceului Petru Rareş. Am fost dat la o secţie de autobrancardă, aveam atunci o companie de autobrancarde împărţită în două: o secţie la generalul Prezan şi o secţie la generalul Averescu. Autobrancarda este o maşină de transport a răniţilor de pe câmpul de luptă, de la primele posturi de ajutoare, la spitalele interioare. Era o maşină cu motor cu un şofer, gradat, iar eu eram brancardier. Veneam cu maşinile respective, umpleam paturile respective de la spitalul din Piatra Neamţ. Erau mai multe spitale, toate şcolile fuseseră făcute spitale.”



    Politicianul Constantin Moiceanu a fost înscris în Partidul Social Democrat, partid anticomunist condus de Constantin Titel-Petrescu. În 2000, el îşi aducea aminte de realităţile frontului din apropierea localităţii natale şi relaţiile civililor cu ruşii, aliaţi ai românilor. ”Frontul era aproape, nimănui nu-i mai ardea să petreacă de sărbători. Fraţii mei veneau noaptea, şi nu numai ei, toţi care erau originari d-acolo, veneau noaptea, când era linişte şi acalmie pe front, veneau în comună acolo şi ne povesteau cine-a murit, cum a fost luptele. Noi aveam avantajul că cunoşteam terenul. În al doilea rând, vedeam trupele române şi la un moment dat au venit trupele ruseşti. Li se dusese vestea ruşilor că sunt beţivi, se-mbată şi fac scandal. Şi atunci, părinţii mei, care erau oameni înstăriţi, aveau beci, butoaie de vin, butoaie de ţuică. Părinţii mei aveau o casă şi cam un hectar şi ceva de curte cu grădină. Şi mi-amintesc că într-o zi se anunţase că vin ruşii. Părinţii mei împreună cu alţi oameni au scos butoaiele de vin în curte şi le-a dat cep. L-au vărsat pentru că nu aveau unde să le ascundă, că aveau informaţii că ruşii fac urât la beţie.”



    Gavril Vatamaniuc a fost singurul supravieţuitor al grupului de rezistenţă anticomunist din Bucovina. În 1993, îşi aducea aminte de un coleg deţinut din închisoarea de la Gherla, francez, care luptase ca voluntar alături de români şi care rămăsese în România după încheierea războiului. ”Nu pot să-l uit pentru că acest om în etate de peste 70 de ani mi-a povestit că în 1916 a venit ca tânăr ofiţer francez voluntar să lupte alături de eroica armată română împotriva Germaniei. A luptat pe frontul Moldovei, a fost rănit, a fost dus în spital la Iaşi şi a fost îngrijit cu deosebită afecţiune de o fată foarte frumuşică, o moldoveancă care se numea Maricica. Noi râdeam pentru că pronunţa numele ”Marişica”, vorbea o moldovenească perfectă de ziceai că e născut la Bacău din tată în fiu. După ce s-a îndrăgostit de Maricica lui, el s-a făcut bine, s-a hotărât să se căsătorească cu ea. Şi-a vândut absolut tot ce a avut personal în Franţa, proprietatea lui şi ce mai avea el, şi a venit în România cu banii respectivi. A devenit un mic fermier, cu priceperea lui şi cu posibilităţile lui s-a descurcat binişor. A venit comunismul şi a socotit că acest fermier trebuie distrus.”


    La 100 de ani distanţă de la Marele Război, Europa are o memorie încă vie a conflictului care a marcat începutul unei alte perioade istorice. Ea a fost marcată, ca toate alte perioade istorice, de tragedii, de fapte de vitejie şi de laşitate, de speranţe împlinite sau deşarte.