Marie Georgescu de Hillerin s-a născut în Franta în 1986. Familia tatălui său, Teodor Georgescu, provine din Romania şi Austria. În familia mamei sale se regăsesc origini franceze, poloneze, greceşti, englezeşti şi româneşti. Bunicul matern al invitatei noastre era descendent al familiei nobile de Hillerin, iar bunica sa materna era româncă. Părinţii lui Marie Georgescu de Hillerin, plecaţi din România în Franţa în timpul dictaturii comuniste, au ţinut să îşi înveţe fiica limba română.
Matematica este considerată, pe bună dreptate, unul
dintre domeniile cele mai abstracte ale minţii omeneşti, iar fără o bună
instrucţie în matematică o carieră solidă în domeniul ştiinţei şi tehnologiei este
imposibilă. Şcoala românească de matematică a avut buni reprezentanţi,
învăţământul academic având încă de la înfiinţarea Universităţii Bucureşti din
1864 o facultate de ştiinţe fizice, matematice şi naturale. Pe lunga listă cu
matematicieni români importanţi figurează nume precum Spiru Haret, Dimitrie
Pompei, Traian Lalescu, Gheorghe Țițeica, David Emanuel, Simion Stoilow,
Grigore Moisil.
Dar
regimul comunist a conferit matematicii un rol cu mult mai mare decât îl avea
ea în mod natural. Obsesia comunismului pentru ştiinţele exacte a făcut ca matematica
să devină cheia de boltă a sistemului de educaţie între 1945 şi 1989. De la
domeniul de elită care fusese, matematica a fost ideologizată într-un ritm
alert, ea fiind studiată intensiv şi extensiv de generaţii de români de după
1945. Cu toate acestea, cultul matematicii nu a reuşit să aducă nici pe departe
dezvoltarea economică şi socială pe care o aştepta regimul.
Matematicianul
şi profesorul Solomon Marcus şi-a susţinut bacalaureatul în 1944 şi tot atunci
s-a înscris la facultatea de matematică. Într-un interviu acordat în 1998
Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Marcus îşi aducea aminte
de descoperirea matematicii ca pasiune personală şi carieră profesională. Descoperisem matematica chiar în aceea vară 1944,
în aceea vară fierbinte, în care eu eram într-un oraş din Moldova şi frontul
era foarte aproape. M-am gândit că cel mai bine este să urmez calea
curiozităţii mele personale pentru că în acel moment de haos era imposibil
să-ţi reprezinţi ce perspectivă socială îţi oferă o facultate sau alta. Şi după
un an de încercare la Facultatea de Matematică mi-am dat seama că această
facultate nu numai că îmi convine, dar este o întâlnire fericită a vieţii mele
şi eram foarte bucuros că am avut acest noroc de a-mi găsi atât de repede
domeniul care mă pasiona.
Politica de dinainte de instaurarea
comunismului din 1945 nu era în măsură să distrugă cariere profesionale şi
vieţi. Solomon Marcus îşi aducea aminte că avusese profesori cu orientări
politice diferite: Dan Barbilian avusese simpatii legionare, Octav Onicescu
cochetase cu fascismul mussolinian, Gheorghe Vrânceanu era un mare liberal, Miron
Nicolescu şi Simion Stoilow erau socialişti, Nicolae Ciorănescu era ţărănist, Mihail
Neculce era comunist. Marcus îşi aducea aminte de circumstanţele în care a
murit Simion Stoilow, unul dintre cei mai buni matematicieni români postbelici. Simion Stoilow avea să
moară în 1961 pe treptele Comitetului Central al Partidului Comunist unde se
ducea de fapt tot timpul să intervină contra a tot felul de nedreptăţi: tineri
asistenţi daţi afară din facultăţi, multe excluderi din corpul didactic în anii
1950, interzicerea deplasărilor în străinătate, oameni care nu puteau să-şi facă
doctoratul. Eu am fost una dintre victime. La noi s-a înfiinţat atunci aşa-numita
aspirantură,
după model sovietic, în 1953. Ne-am prezentat la matematică cinci persoane şi
am reuşit toţi probele ştiinţifice. Şi cu toate astea, după ce am reuşit, am primit
o hârtie de la Ministerul Învăţământului prin care eram înştiinţat că nu aveam
dreptul să urmez aspirantura în R.P.R, fără să se dea o motivaţie. Era, evident,
o problemă de dosar. Dar de ce nu au făcut asta de la început? Funcţiona
următoarea strategie: hai să vedem cum se prezintă candidatul, poate cade
oricum la examene şi nu mai e nevoie să-l respingem pe motiv de dosar.
Ideologia
a fost cea care a distrus întregul climat de bună convieţuire academică. În
ciuda faptului că de la jumătatea anilor 1960 ea şi-a redus forţa, a rămas o
traumă de care nu s-a putut scăpa decât după 1989. Solomon Marcus îşi aducea
aminte de o întâmplare cu matematicianul Dan Barbilian de la o şedinţă
ideologică. Am fost în aceeaşi grupă
de învăţământ ideologic cu marele matematician-poet Dan Barbilian sau Ion
Barbu. Acum în amintire toate acele situaţii devin amuzante, dar atunci erau
adevărate drame. Acest om era atât de înfricoşat, stătea într-o încordare
nemaipomenită, şi se vedea că marea lui dilemă, şi nu numai a lui, era ce să
fac? Dacă tac şi nu iau cuvântul deloc evident că se interpretează negativ,
înseamnă că nu particip la viaţa ideologică. Dacă iau cuvântul, risc să spun
ceva care e împotriva liniei partidului. Şi, la un moment dat, când cineva a
pronunţat formula lui Lenin socialism = puterea bolşevică, plus electrificarea întregii ţări,
Barbilian a ridicat mâna să ia cuvântul: în această ecuaţie este vorba de o
adunare necomutativă. Asta ce înseamna? Adunarea necomutativă înseamnă o adunare de forma
a+b, în care nu ai voie să schimbi ordinea, în sensul că b+a nu e totuna cu
a+b. El voia să spună un lucru simplu, că în acea formulă a lui Lenin nu era
voie să se inverseze ordinea. Adică întâi să pui puterea bolşevică, după care
restul. Dar el a spus-o într-o formă matematică şi s-a stârnit o rumoare
generală, cea care conducea discuţia nu a înţeles ce a vrut să spună Barbilian,
era şi ea disperată, se vedea că nu înţelegea ce vrea să spună ăsta, dacă cumva
a vrut să spună o chestiune duşmănoasă.
Matematica
a fost un domeniu privilegiat de regimul comunist care a dat nume importante,
în ciuda constrângerilor de tot felul, mai ales ideologice. Dar ea nu a reuşit
nici pe departe să facă o societate românească mai bună.
De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a
manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut
revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Cît de tragică e
pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a
scris alte opere de o valoare inestimabilă? Sunt câteva dintre întrebările pe
care scriitorul şi matematicianul Bogdan Suceavă le lansează în noul său volum
apărut la editura Polirom, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute. În seara de 22 decembrie 1989, în momentul
izbucnirii Revoluţiei, Bogdan Suceavă, pe atunci student la Facultatea de
Matematică din Bucureşti, a văzut cum Biblioteca Centrală Universitară ardea.
În miezul Bucureştilor, fără ca nimeni să poată face ceva. Au circulat multe
zvonuri. Nu cunosc cauza, dar îmi aduc aminte că mă gândeam: deci aşa ard
bibliotecile. Aşa trebuie că a ars şi Biblioteca din Alexandria, notează
Bogdan, şi acesta pare să fie unul din momentele declanşatoare pentru volumul
apărut la sfârşitul anului trecut. Profesor în cadru Departamentului de
Matematică de la California State University, Fullerton, autor a treisprezece
volume de proză şi a mai multor volume de istorie a matematicii, Bogdan Suceavă
ne-a spus că o trecere în revistă a celor mai importante lacune livreşti i s-a
părut mai necesară ca oricând. Mi s-a părut că
este o carte necesară, în primul rând pentru clarificarea imaginii mele despre
literatură şi despre rostul romanului în ziua de astăzi. În fond, ne putem
întreba de ce mai citim, de ce mai scriem roman. Dacă viitorul ne va rezerva o
lume în care nu vom mai citi aşa ceva? Este cumva o perioadă de stingere a unor
genuri literare şi de reducere a interesului pentru valorile clasice ale
literaturii? Şi mi s-a părut că răspunsul scurt este nu, eu cred că se va citi
mai departe. Cred că întotdeauna vom putea găsi o categorie de poveşti, o
categorie de romane care vor fi necesare şi în viitor, aşa cum au fost necesare
dintotdeauna. Şi m-am gândit că cele mai necesare cărţi sunt acelea care ne
ajută să reconstruim scene din trecut, momente care ni se par relevante pentru
actualitatea noastră. Umplerea unor astfel de momente-episoade obscure din
trecut cu o poveste bine scrise mi se pare absolut utilă şi mi se pare că este
vorba de o utilitate aparte a culturii. Şi nu cred că aşa ceva poate fi
înlocuit prin mesaje în reţelele de socializare sau de videoclipuri. Sunt anumite
lucruri pur literare iar reconstruirea trecutului, a unor pagini importante din
trecut mi se pare o garanţie a viabilităţii romanului ca gen.
Odată
ce cartea e pierdută, poate că cea mai fericită întorsătură a situaţiei ar
putea fi soarta părţii a doua a Poeticii lui Aristotel, adică un alt autor,
precum Umberto Eco, să inventeze o poveste peste ruinele absenţei. Nu neapărat
cartea iniţială, pe care o admitem ca pierdută pentru totdeauna, ci speculaţia
asupra contextului dispariţiei sale. Asta poate să devină roman scrie Bogdan
Suceavă. Cu Numele
Trandafirului am avut noroc, l-am citit la şaptesprezece ani, şi mi-am dat
seama devreme că este ceva foarte important acolo. Dar a mai fost un moment
important, momentul în care am pregătit un curs de istoria matematicii şi când
am încercat să întocmesc o listă a lucrurilor pe care le-aş preda la curs. Aşa
am descoperit că din perioada antică lipsesc foarte multe cărţi importante. De
exemplu, am să descoperit că un volum scris de Cicero care i-a plăcut foarte
mult Sfântului Augustin şi care a însemnat foarte mult pentru devenirea
tânărului Augustin a dispărut. Şi asta la un moment dat începe să te doară la
un nivel foarte personal. Şi ajungi să vrei să vezi ce s-a întâmplat cu memoria
umanităţii. Dar am realizat asta foarte târziu. Cred că trebuie să fii bătrân
ca să apreciezi aceste pierderi la adevărata lor importanţă. Am realizat asta
în ultimii doi ani.
Bogdan Suceavă
a ales să plece în Statele Unite pentru că şi-a dorit să studieze matematica avându-l
ca îndrumător pe un renumit specialist chinez, pe care îl menţionează şi în
volumul recent lansat, Istoria
lacunelor. Despre manuscrise pierdute. A obţinut titlul de doctor în
matematică în 2002, la Michigan State University, iar acum predă la California
State University. Cu toate acestea, s-a întors mereu la literatură. Mi se pare că literatura ne face mai întregi. Cel puţin eu am nevoie de
literatură şi cred că dacă aş face doar demersuri de natură tehnică ar fi prea
puţin. Ca un fel de sărăcire, de reducere a ta. Au fost ani în care n-am scris.
În perioada 1996-1999 a trebuit să mă pregătesc pentru nişte examene dure la
matematică. A fost foarte greu, foarte
dur, nu am scris nimic vreme de trei ani. Unul dintre cele mai dificile examene
a fost în mai 1999, aveam 28 de ani şi mă suspectam că nu mai reuşeam să reţin
şi cu trei zile înainte de examenul acela am reînceput să scriu. A fost ca un
moment de eliberare, am simţit că dacă nu revin cumva la literatură nu voi
reuşi să trec examenul. A fost un moment de eliberare necesară. Avem nevoie să
fim întregi şi pentru a fi întregi avem nevoie de literatură.
Premiul CopyRo, în
2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii, Premiul
pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o
poveste şi Premiul I al Reţelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit
pentru tine sunt câteva din distincţiile care răsplătesc activitatea literară
a lui Bogdan Suceavă.
Nu ştiu cât de familiară vă este fizica. Nu ştiu nici măcar dacă vi
se pare interesantă, să nu mai vorbim de atractivă. Şi totuşi, dacă ne gândim
că teorii despre greutate şi scripeţi sau despre fluide sau despre acustică sau
optică şi câte şi mai câte pot fi învăţate printr-o poveste însoţită de un
experiment practic, în care cel curios este şi obiect de studiu, dar şi
învăţăcel, s-ar putea să ne crească simpatia pentru un domeniu altfel arid.
Din dorinţa de a valorifica tendinţa copiilor de a se juca, mai mult decât de a citi,
Casa experimetelor oferă posibilitatea testării pe propria piele a
fenomenelor ştiinţifice şi, astfel, a unei învăţări informale. Un loc unde până
şi pusul hainelor la garderobă este o ocazie de a experimenta funcţionarea
scripeţilor şi pe care l-am cunoscut chiar la lansare. Un parteneriat dintre o
asociaţie din România şi Technorama Swiss Science Center a dat naştere unui
proiect în creştere, co-finanţat printr-un grant elveţian.
Aflată la deschiderea oficială a Casei experimentelor, Anne-Lise Katthin Hennin, Secretarul 1 al Ambasadei Elveţiei
în România, a subliniat că proiectul este un exemplu palpabil al relaţiilor
bilaterale dintre România şi Elveţia: Sunt foarte fericită să mă aflu aici,
pentru a sărbători lansarea acestui proiect. Arată deosebit de incitant, nu e
numai distracţie, este o modalitate nouă de a aborda ştiinţa, de asemenea,
răspunde unei concepţii educative moderne. Ilustrează într-un fel distanţa care
există încă între maniera academică de predare din şcoli şi modul în care
copiilor le place să abordeze ştiinţa. În mod clar, ştiinţa şi inovaţia au
făcut ca societăţile noastre dezvoltate să funcţioneze în folosul nostru.
Acesta este un loc unde copiii pot să experimenteze, unde pot participa, capătă
o mai bună înţelegere privind modul în care să interacţioneze pentru a
descoperi şi a înţelege ştiinţa. Au şi şansa de a participa la experimente pe
care le realizează singuri. Aşa că sunt convinsă că acesta va fi un loc
extraordinar şi vă mărturisesc că atunci când i-am spus fiului meu, dimineaţă,
că voi veni aici, a fost foarte supărat că nu poate veni cu mine, pentru că are
ore la şcoală. Suntem foarte fericiţi să fim parteneri în acest proiect, a fost
o colaborare foarte bună între parteneri excelenţi şi rezultatele sunt
extraordinare şi foarte utile.
Cum a apărut Casa experimentelor, ne-a spus Gabriela Ionescu,
director de proiect, preşedintele Asociaţiei pentru formare: Casa
experimentelor este un centru ştiinţific, este primul centru ştiinţific
non-profit, care se adresează copiilor, tinerilor şi nu numai, în egală măsură
şi adulţilor. În această călătorie nu puteam porni singuri, am pornit alături
de Technorama, Swiss Science Center, partenerul nostru elveţian şi de alţi
parteneri din România. De ce a apărut Casa experimentelor? Ei bine, a fost o
necesitate, în primul rând legată de nivelul de educaţie care a cam scăzut în
România. Sigur că oferind această abordare practică pentru a învăţa ştiinţele,
am reuşit să acoperim o mică distanţă dintre teorie şi prectică. Ce se întâmplă
de fapt în Casa experimentelor? Foarte simplu: se experimentează. Punem mâna,
încercăm, descoperim, absolut tot ceea ce întâmplă aici. Fiecare vizitator pe
care noi îl avem indiferent de vârstă are libetatea de a face ceea ce îi trece
prin cap cu fiecare exponat. Sigur că sunt însoţiţi de instrucţiuni, fiecare
exponat are instrucţiuni proprii, în limbile română, engleză şi italiană şi
dacă au nevoie de informaţii suplimentare sunt ajutaţi de personalul nostru,
ghizii pe care îi avem, uşor de identificat.
Peste 100 de experimente, pe care vizitatorii le ating, le rotesc,
le descoperă. De fapt se joacă cu ele şi în joacă descoperă legi ale fizicii.
Sunt mai multe domenii, pornind de la acustică, optică, iluzii optice,
matematică, mecanică, magnetism, 12 domenii acoperite prin exponate cu nume
incitante, precum Liftul Munchausen sau Patul Fachirului.
Alexandru Mironov, nume de marcă al SF-ului din
România s-a declarat plin de speranţă, odată cu lansarea acestui centru: Este important ceea ce se face şi demonstraţi că învăţarea iese dintre pereţii
clasei şi se poate face peste tot. Ceea ce eu îmi doresc acum este să se
transmită şi prin mass media şi prin marii profesori către cele 1340 de licee
şi peste 860 de şcoli gimnaziale, ca să vină să vadă aici, să-şi facă lecţia de
fizică aici o dată pe lună, dacă se poate, să se bucure de ce văd şi să ia la
ei acasă, să zică, fac şi eu la Baia Mare un strop, la Constanţa puţin, la
Timişoara şi să se dezvolte această nouă învăţare fără de care nu se poate.
Înţeleg că este doar începutul. Sunt ani buni de când îmi doresc ca şi în România
să se înfiinţeze un Cite de la Science et de l Industrie, cum are Parisul, un
Deutscher Technik Museum, cum este la Munchen, un Science Museum, ca la Londra.
Asta-i începutul. Eu îmi doresc ca într-o zi să lansaţi o astronavă de aici din
curte.
Casa Experimentelor
beneficiază şi de o platformă care facilitează atât accesul pe bază de
programări la centrul ştiinţific, cât şi posibilitatea efectuării de donaţii în
sistem online.
Am considerat întotdeauna că una din marile şanse ale vieţii mele a fost aceea de a fi ales această profesie: profesor cercetător în matematică şi toate prelungirile ei, care, pentru mine, merg peste tot. Este mărturisirea academicianului Solomon Marcus, care, la împlinirea a 90 de ani, a vorbit într-un interviu pentru Radio România Internaţional despre matematică, poezie, revelaţie – elemente ale unei vieţi închinate descoperirii. O viaţă aflată sub semnul întrebării formulate din copilărie: Dar oare ce-o fi dacă priveşti mai departe şi mai departe?
Lumea este ceea ce noi suntem în stare să vedem în ea. Şi dacă imaginaţia noastră este suficient de bogată şi lumea în care ne aflăm va fi la fel de bogată.
Autor a numeroase studii interdisciplinare, ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, analiză teatrală, poezie, ştiinţele naturale şi sociale, arte vizuale, academicianul Solomon Marcus a fost premiat inclusiv pentru critică literară. Cărţile sale au fost traduse în nenumărate limbi, a publicat peste 50 de volume şi sute de articole în reviste ştiinţifice sau de specialitate, în ţară şi străinătate.
Pentru Solomon Marcus, întâlnirea cu poezia s-a petrecut în jurul vârstei de 15 ani, citind Sara pe deal a lui Mihai Eminescu, pe care o descrie ca fiind de o incandescenţă extraordinară. Am simţit această stare de vrajă. Am regăsit-o apoi la Rilke, Edgar Allan Poe, Baudelaire. În matematică a venit mult mai târziu, din cauză că matematica şcolară nu era îndreptată spre idee, spre viziune, era confiscată de procedee mecanice. Îţi educa simţul ordinii, dar nu era ceva de profunzime – spune actualul academician. Ai un măr. Mănânci azi jumătate din el, mâine jumătate din ce-a rămas, poimâine jumătate din ce ţi-a rămas cu o zi în urmă. Şi atunci, mărul acesta când se termină de mâncat? Noi ştim din practică: un măr se termină de mâncat destul de repede. Dar după aceste calcule, el nu se termină niciodată. Toate aceste întrebări veneau peste mine dar nu-mi dădeam seama unde bat pentru că matematica şcolară nu m-a atras., explică Solomon Marcus apropierea sa de domeniul său de excelenţă – matematica, dar şi deschiderea sa spre alte discipline: Primele modele de limbaje studiate în informatică erau din biologie – sistemul nervos şi pe urmă ereditatea. De fapt era o întreprindere intelectuală în care erau angajaţi actori de o mare diversitate – lingvistică, matematică, logică, biologie, psihologie, şi mereu s-a adăugat altceva. În felul ăsta am ajuns la semiotică. Adică mi-am dat seama – cunoaşterea în mod natural nu poate fi limitată la o anumită disciplină. Trebuie să ai un orizont total în faţă.
Literatura poate fi frecventată şi fără o legitimare birocratică, o diplomă, dar cu matematica e mai greu, este o disciplină pentru care trebuie să te supui unui proces sistematic de învăţare, adaugă academicianul Solomon Marcus. Iar logica, biologia, psihologia, dar şi cu poezia, vin să-l completeze.
Solomon Marcus: Grandoarea spectacolului cunoaşterii umane vine în primul rând din modul în care sub înfăţisări dintre cele mai diferite se manifestă unitatea lumii. E o anumită unitate, o anumită simplitate profundă. Atâta vreme căt rămănem la o reprezentare trunchiată, la o reprezentare care împarte pe felii lumea, şi fiecare lume cu privirea ei separată, vom fi frustraţi de absenţa unei priviri integrative. Avem nevoie să vedem cum arată lumea când în faţa noastră se află concomitent peisaje care vin din cele mai variate direcţii. De exemplu, să ne dăm seama că izomerismul din chimie e un fenomen în ultimă instanţă de aceeaşi natură cu ereditatea umană, cu modul în care sunt folosite sunetele în limbă, şi toate stau sub semnul a ceea ce se cheamă primatul structurii în defavoarea substanţei. Şi care a condus la apariţia structuralismului din această asemănare profundă între înfăţisări în aparenţă foarte variate. Tocmai în aceasta stă plăcerea cunoaşterii şi această satisfacţie a faptului că înţelegi lumea.
O înţelegere pentru care internetul reprezintă un instrument foarte util, consideră Solomon Marcus: Noi trăim încă o perioadă de tranziţie – Internetul e încă tânăr – o perioadă de tranziţie în care avem destui cărturari remarcabili care nu s-au alfabetizat încă în materie de internet şi avem o serie de tineri entuziaşti ai internetului care privesc cu oroare invitaţia de a se duce la biblioteca tradiţională şi a consulta o sursă anterioară internetului.
Chiar dacă la un moment dat internetul va prelua cvasitotalitatea culturii tipărite, mai spune Solomon Marcus, noi deocamdată trebuie să facem o educaţie combinată esenţial. Ne aflăm la o răscruce istorică, extraordinar de importantă.
“Am considerat întotdeauna că una din marile şanse ale vieţii mele a fost aceea de a fi ales această profesie: profesor cercetător în matematică şi toate prelungirile ei, care, pentru mine, merg peste tot.” Este mărturisirea academicianului Solomon Marcus, care, la împlinirea a 90 de ani, a vorbit într-un interviu pentru Radio România Internaţional despre matematică, poezie, revelaţie — elemente ale unei vieţi închinate descoperirii. O viaţă aflată sub semnul întrebării formulate din copilărie: Dar oare ce-o fi dacă priveşti mai departe şi mai departe?“
“Lumea este ceea ce noi suntem în stare să vedem în ea. Şi dacă imaginaţia noastră este suficient de bogată şi lumea în care ne aflăm va fi la fel de bogată.”
Autor a numeroase studii interdisciplinare, ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, analiză teatrală, poezie, ştiinţele naturale şi sociale, arte vizuale, academicianul Solomon Marcus a fost premiat inclusiv pentru critică literară. Cărţile sale au fost traduse în nenumărate limbi, a publicat peste 50 de volume şi sute de articole în reviste ştiinţifice sau de specialitate, în ţară şi străinătate.
Pentru Solomon Marcus, întâlnirea cu poezia s-a petrecut în jurul vârstei de 15 ani, citind “Sara pe deal” a lui Mihai Eminescu, pe care o descrie ca fiind de o incandescenţă extraordinară. “Am simţit această stare de vrajă. Am regăsit-o apoi la Rilke, Edgar Allan Poe, Baudelaire. În matematică a venit mult mai târziu, din cauză că matematica şcolară nu era îndreptată spre idee, spre viziune, era confiscată de procedee mecanice. Îţi educa simţul ordinii, dar nu era ceva de profunzime” — spune actualul academician. “Ai un măr. Mănânci azi jumătate din el, mâine jumătate din ce-a rămas, poimâine jumătate din ce ţi-a rămas cu o zi în urmă. Şi atunci, mărul acesta când se termină de mâncat?” Noi ştim din practică: un măr se termină de mâncat destul de repede. Dar după aceste calcule, el nu se termină niciodată. Toate aceste întrebări veneau peste mine dar nu-mi dădeam seama unde bat pentru că matematica şcolară nu m-a atras.”, explică Solomon Marcus apropierea sa de domeniul său de excelenţă — matematica, dar şi deschiderea sa spre alte discipline: “Primele modele de limbaje studiate în informatică erau din biologie – sistemul nervos şi pe urmă ereditatea. De fapt era o întreprindere intelectuală în care erau angajaţi actori de o mare diversitate – lingvistică, matematică, logică, biologie, psihologie, şi mereu s–a adăugat altceva. În felul ăsta am ajuns la semiotică. Adică mi-am dat seama – cunoaşterea în mod natural nu poate fi limitată la o anumită disciplină. Trebuie să ai un orizont total în faţă.”
Literatura poate fi frecventată şi fără o legitimare birocratică, o diplomă, dar cu matematica e mai greu, este o disciplină pentru care trebuie să te supui unui proces sistematic de învăţare, adaugă academicianul Solomon Marcus. Iar logica, biologia, psihologia, dar şi cu poezia, vin să-l completeze.
Solomon Marcus: “Grandoarea spectacolului cunoaşterii umane vine în primul rând din modul în care sub înfăţisări dintre cele mai diferite se manifestă unitatea lumii. E o anumită unitate, o anumită simplitate profundă. Atâta vreme căt rămănem la o reprezentare trunchiată, la o reprezentare care împarte pe felii lumea, şi fiecare lume cu privirea ei separată, vom fi frustraţi de absenţa unei priviri integrative. Avem nevoie să vedem cum arată lumea când în faţa noastră se află concomitent peisaje care vin din cele mai variate direcţii. De exemplu, să ne dăm seama că izomerismul din chimie e un fenomen în ultimă instanţă de aceeaşi natură cu ereditatea umană, cu modul în care sunt folosite sunetele în limbă, şi toate stau sub semnul a ceea ce se cheamă primatul structurii în defavoarea substanţei. Şi care a condus la apariţia structuralismului din această asemănare profundă între înfăţisări în aparenţă foarte variate. Tocmai în aceasta stă plăcerea cunoaşterii şi această satisfacţie a faptului că înţelegi lumea.”
O înţelegere pentru care internetul reprezintă un instrument foarte util, consideră Solomon Marcus: “Noi trăim încă o perioadă de tranziţie – Internetul e încă tânăr – o perioadă de tranziţie în care avem destui cărturari remarcabili care nu s-au alfabetizat încă în materie de internet şi avem o serie de tineri entuziaşti ai internetului care privesc cu oroare invitaţia de a se duce la biblioteca tradiţională şi a consulta o sursă anterioară internetului.”
Chiar dacă la un moment dat internetul va prelua cvasitotalitatea culturii tipărite, mai spune Solomon Marcus, noi deocamdată trebuie să facem o educaţie combinată esenţial. Ne aflăm la o răscruce istorică, extraordinar de importantă.