Radio România Internațional

Tag: matematician

  • Matematicianul și poetul Dan Barbilian-Ion Barbu

    Matematicianul și poetul Dan Barbilian-Ion Barbu

    A fost cazul matematicianului și poetului Dan Barbilian sau Ion Barbu care a intrat în istoria română a celor două pasiuni ale sale, a matematicii și a literaturii. Matematicianul Dan Barbilian și poetul Ion Barbu a fost dăruit cu talentul unic pentru știința matematicii și pentru arta poeziei, dar pentru valorificarea lui a muncit intens.

     

    Dan Barbilian s-a născut în 1895 la Câmpulung Muscel într-o familie de magistrați și a decedat în 1961 la București. Este pasionat de matematică din clasele primare, iar în timpul liceului publică în revista ”Gazeta Matematica”, locul în care și-au manifestat vocațiile cei mai importanți matematicieni români.

    Din aceiași ani datează și pasiunea pentru poezie, însă debutul literar va avea loc în 1919, în revista ”Sburătorul”, mai târziu decât debutul matematic. S-a dedicat studierii matematicii în România la Universitatea din București și, după sfârșitul primului război mondial, între 1921 și 1924 studiază matematica în Germania la Göttingen, Tübingen și Berlin. În 1929 devine doctor în matematică sub coordonarea matematicianului și profesorului său de la București Gheorghe Țițeica și desfășoară o activitate științifică intensă participând la congrese internaționale.

    Devine profesor de algebră la Facultatea de Științe din București unde a predat algebra, geometria, teoria numerelor, teoria grupurilor, axiomatica. Ține și cursuri la la universități din spațiul germanofon. O procedură de metrizare va primi numele lui, ”spațiile Barbilian”, și o altă contribuție va deschide drumul către cercetare în geometria inelelor. Este unul dintre fondatorii și standardizării geometriei algebrice.

    Matematicianul și scriitorul Bogdan Suceavă a remarcat posibilitățile educaționale de care a beneficiat un tânăr foarte talentat ca Dan Barbilian într-o Românie care se construia pe sine împrumutând modele europene.

    ”Dan Barbilian câștigă concursul Gazetei în 1912 și este foarte interesant că am cules o menționare a lui din baza de date a American Mathematical Society. Trebuie să fii realmente cineva ca să-ți vezi numele acolo corespunzând unui capitol al matematicii. Barbilian are legătură cu 51C05, este vorba de ring geometry.

    A introdus spațiile care-i poartă numele în 1934, dar, inițial, a fost un rezolvitor al Gazetei. A câștigat concursul  Gazetei în 1912, ulterior a studiat la Göttingen cu David Hilbert, Emmy Noether, Edmund Landau, a lăsat-o operă literară interesantă în literatura română.

    Are contribuții foarte importante în domeniul algebrei, este autorul unei abordări axiomatice asupra mecanicii publicată în 1943, care a trecut mai mult neobservată. A fost, până la urmă, un creator de matematică de ce mai înalt nivel, cu antrenamentul inițial în jurul Gazetei.”

     

    În același timp, matematicianul Dan Barbilian scria poezie sub numele de Ion Barbu, care era o întoarcere la numele originar al familiei. A fost în anturajul criticului literar Eugen Lovinescu și cenaclului său ”Sburătorul”. Un alt critic literar, Tudor Vianu, prieten al lui Barbu din timpul liceului, este autorul unui volum în care analizează poezia matematicianului.

     

    Astfel, conform lui Vianu, creația poetică a lui Barbu se împarte în câteva perioade: cea parnasiană inspirată de poezia parnasiană franceză până în 1925, perioada baladei orientale după 1925, inpirată de autori români ca Anton Pann ori de scrierile al căror erou a fost Nastratin Hogea, și perioada ermetică. Ultima perioadă a fost numită astfel de exegeții săi datorită încifrării semnificațiilor poetice pe care Barbu le operează. Două poezii din opera poetică a lui Barbu sunt foarte cunoscute azi, ”Riga Crypto și lapona Enigel” și ”După melci”, aceasta din urmă fiind titlul unei melodii folk compuse de Nicu Alifantis în 1979.

     

    Citind însemnările lui Dan Barbilian, Bogdan Suceavă a fost plăcut surprins să descopere o descriere literară de mare impact a amintirilor matematicianului legate de momente importante din viața sa.

    ”Despre concursul din 1912 scria în anii ’50: <Problema poartă pecetea lui Ion Banciu, membru în comisia de algebră, drag, neuitat mare profesor.> Barbilian e sentimental când vrea. <În afară de tatăl meu, voi mai fi întâlnit om care să mă creadă și să mă ajute atât? Țițeica n-avea elanul, căldura, generozitatea lui Banciu. Vreau să rămân elevul lui Banciu și pe urmă al lui Felix Klein și Richard Dedekind, al nimănui altuia.> Aici e puțin nedrept pentru că Țițeica l-a ajutat masiv, dar nu cred că îl mângâia. Îi dădea termene și Barbilian nu cred că adora termenele. N-ar fi făcut față la deadlines. <Ce voi fi scris în teză? Aprecierea lui Țițeica, foarte bună, despre algebră, m-a mirat. Să fi ieșit eu la mal din atâtea calcule numerice?

    Dacă detaliul tezei îmi scapă, atmosfera acelei săli prăfuite a Școlii de Poduri și a după-amiezei aproape nordice, cu lumină polarizată, o regăsesc. Teza de geometrie trecută dimineața o resimt și astăzi ca un moment trăit. Teza de algebră rămâne oarecum hipnotică.> Să nu uităm că le dădeau în aceeași zi. Eu n-aș face asta azi. Atmosfera asta, că uiți de tine și că ți se pare o atmosferă hipnotică în timp ce ai un concurs, asta da, putem să înțelegem.

    Așa era la anul 1912, așa era și mai târziu, așa este mereu. Intensitatea aceasta a unei teze de matematică rămâne. Interesant este altceva: cum descrie această experiență patru decenii mai târziu, este ceva remarcabil. Sunt probleme la care revine la bătrânețe și le analizează dintr-o perspectivă avansată.”

             

    Matematicianul Dan Barbilian și poetul Ion Barbu a arătat că granițele dintre domenii nu sunt fixe și ca pasiunile pot fi complementare. Și că ființa umană este și rațiune și sentiment.

  • Matematicianul Gheorghe Țițeica

    Matematicianul Gheorghe Țițeica

    Istoria școlii române de matematică începe undeva la sfârșitul anilor 1810, odată cu înființarea, în 1818, a Universității Politehnice din București sub numele de Școala tehnică superioară. Aici și în alte instituții de învățământ superior înființate ulterior s-au pregătit generații întregi de ingineri și matematicieni români. Unul dintre numele care a scris istorie în dezvoltarea matematicii în România a fost Gheorghe Țițeica.

    S-a născut în 1873, la Turnu Severin, oraș de pe malul românesc al Clisurii Dunării, și a încetat din viață la București în 1939, la 66 de ani. De timpuriu a manifestat un interes mare față de matematică și de așa-numitele științe ”tari”, adică științele formale și științele naturale care se bazează pe rigoare metodologică, exactitate și obiectivitate. A fost primul admis la Școala Normală Superioară din București, viitoarea Politehnică, și a urmat matematica și la Facultatea de Științe de la Universitatea București. Dintre profesorii de la universitatea bucureșteană, cel mai apropiat a fost de matematicianul și astronomul Spiru Haret, cel mai important reformator al învățământului românesc.

    În 1895 este licențiat în matematici și în anul următor pleacă la studii la Paris. Studiază și desfășoară o activitate matematică intensă și se specializează în geometria diferențială. Țițeica scrie despre rețelele dintr-un spațiu cu ”n” dimensiuni și introduce noi clase de suprafețe, curbe și rețele. A emis ”problema piesei de cinci lei” sau teorema lui Țițeica, și conceptele ”suprafața Țițeica” și ”curba Țițeica”. S-a dedicat și popularizării științei și ridicării nivelului învățământului matematic din România. Una dintre marile sale pasiuni a fost revista ”Gazeta Matematica” și a fost alături de fondatorii publicațiilor ”Mathematica” și ”Natura, revistă științifică de popularizare”.

    Bogdan Suceavă este matematician și scriitor și unul dintre cei care se ocupă de istoria matematicii în România. El a remarcat perioada de formare în Occident a lui Țițeica drept una decisivă pentru modul în care și-a imaginat matematicianul cariera și cum s-a simțit chemat să le propună compatrioților săi o educație științifică de cel mai înalt nivel.

    ”Primele decenii ale ”Gazetei” sunt legate de numele lui Gheorghe Țițeica. El a beneficiat de burse toată viața. A fost orfan de tată și faptul că, până la urmă, a ajuns la Paris avea să conteze foarte mult pentru el și pentru felul cum și-a finanțat studiile. A absolvit școala la București și în 1896, când a ajuns la Paris, primul lucru care i-a fost recomandat a fost să studieze la Ecole préparatoire. În acel prim an avea să se întâlnească cu Henri Lebesgue, care șase ani mai târziu avea să devină creatorul unui capitol foarte important al analizei matematice.

    Țițeica, fiind de calitatea umană pe care o știm, a urmat două rânduri de cursuri, cele de la École préparatoire și cele de la École Normale. În primul an a fost un infern. El a făcut față la cel mai nivel și întrebarea este de ce i s-a recomandat lui să urmeze mai multe cursuri? Când veneai de la București la Paris exista o anumită diferență. În iulie 1897, trece repede într-un singur an examenele de certificare în calcul diferențial și integral, mecanică și astronomie. Dar nu oricum, se clasează primul într-o generație extraordinară, prilej cu care capătă și bursă, plus scutire de taxă.

    Experiența aceasta avrea să conteze la nivel formativ. A înțeles foarte repede cum stau lucrurile, cum trebuie să te pregătești, la ce nivel se afla școala franceză și unde era școala românească atunci. Aceasta se întâmpla înainte de 1900.”

    România mergea cu toată viteza spre Occident și matematica românească era una dintre științele în mare expansiune. Iar generația lui Țițeica urmărea cu ardoare să reducă diferențele uriașe dintre societatea occidentală, cea franceză fiind marele model, și cea românească. Așa cum remarca și Bogdan Suceavă, Țițeica s-a întâlnit în Franța cu matematicieni de top și a învățat de la ei tot ce a adus în România.

    ”Cu cine a lucrat cu Gheorghe Țițeica? El a lucrat cu Gaston Darboux, care la vremea respectivă era nu doar decan al Facultății de matematică de la Sorbona, era și autorul unui tratat în patru volume de geometrie diferențială în care tema unificatoare este următoarea: cum să alegem cele mai potrivite repere pentru diverse probleme de geometrie diferențială? Era o întreagă filosofie materia pe care o studia, a fost un autor foarte influent care avea foarte mulți studenți foarte talentați, Țițeica a fost unul dintre cei mai talentați.

    A mai studiat cu Henri Poincaré, Edouard Goursat Charles Hermite, Émile Picard, Jules Tannery, Paul Émile Appell, cei mai buni matematicieni. După care, în 1899, revine la București. Avea să scrie până în 1937, în ultimii doi ani n-a mai lucrat deloc, peste 100 de lucrări. A început să colaboreze cu ”Gazeta” în timp ce era Paris, concursul ”Gazetei” îi este mult îndatorat și datorită lui avem o foarte bună radiografie.

    Editorialele pe care le scria în perioada respectivă descriau totul, inclusiv cum se comportau candidații la examenele orale. E genul de comentarii pe care astăzi nu le-ar publica nimeni, dar pe care Țițeica, dacă îl citim cu multă curiozitate, le face.”

    Gheorghe Țițeica nu putea deveni altceva decât profesor universitar, membru al unor academii și doctor honoris causa al unor universități. De asemenea, nu putea lipsi din rândurile Societății de Științe Matematice din România al cărei președinte a fost.

  • Sorin Mihai Grad din Austria

    Sorin Mihai Grad din Austria

    Prof. Dr. Sorin-Mihai Grad, cu studii în matematică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, la Universitatea Tehnică din Chemnitz (Germania) şi la Facultatea de Matematică a Universității din Viena (Austria), autor a numeroase articole științifice, dar şi poet, prozator sau publicist.