Radio România Internațional

Tag: Maxim Berghianu

  • Pâinea în comunism

    Pâinea în comunism


    Unul dintre cele mai puternice
    simboluri ale retoricii comuniste a fost pâinea. Regimul comunist şi-a asumat
    ambiţia de a fi apărătorul celor care sufereau de foame, adică al celor
    exploataţi, şi proclama ştiinţa sa de a asigura tuturor necesitatea de hrană.
    Cu toate acestea, raţionalizarea alimentelor în anii 1980 şi, neoficial, a
    pâinii arăta de fapt criza de viziune politică a celei mai umaniste ideologii
    din toate timpurile. Una dintre lozincile favorite ale regimului era Nici
    muncă fără pâine, nici pâine fără muncă!


    Maxim Berghianu a fost preşedintele
    Comitetului de Stat al Planificării şi a mai îndeplinit funcţii în guvern.
    Intervievat în 2002 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română,
    Berghianu şi-a amintit cum a avut Nicolae Ceauşescu iniţiativa reducerii
    consumului de pâine la jumătatea anilor 1970. Nu i-am auzit o dată să povestească un lucru care l-a
    impresionat şi despre care să spună să-l aplicăm şi noi, un lucru bun.
    Totdeauna vedea ce era mai tâmpit, mai meschin. De pildă, ultima dată când am
    fost eu la ei veneau dintr-o vizită din Franţa. Nu mai ştiu cine era
    preşedinte, Pompidou sau Mitterand, cred că Mitterand. Ce credeţi că observase
    el? Că la recepţie nu se dădea decât o singură chiflă, şi aia mică, nu cum
    dădeam noi, două chifle mari sau trei, că mâncarea se dădea foarte puţină. Erau
    o salată, o friptură mică, nu cum facem noi în România. Şi de aici a ajuns la
    concluzia că noi risipim şi că mâncăm prea multă pâine, că ţăranii dădeau pânea
    la păsări şi la porci. După asta a venit cu ideea ca să reducem consumul de
    pâine cu 20%. Asta era în ajunul unui An Nou.


    Deşi lui Berghianu ideea nu i s-a
    părut bună şi deşi nu a fost susţinut de cei care participau la şedinţă, el a
    încercat să-l influenţeze pe Ceauşescu să renunţe la idee. Eram la industria alimentară când s-a întâmplat asta, nu
    mai eram în Comitetul executiv, nu mai eram ministru. Eram ministru secretar de
    stat, mă retrogradaseră după aprovizionare deoarece se spusese că făcusem un
    ştrand şi cheltuisem banii. Nu mi-a cerut o statistică, să vedem cum evoluează
    consumul de pâine. L-a chemat pe Angelo Miculescu, care era viceprim-ministru
    şi ministru al Dezvoltării, pe Ilie Verdeţ, care ţinea locul lui Maurer ca
    prim-ministru, pe Ana Mureşan de la Comerţ. Şi le spune de mâine reducem
    consumul de pâine cu 20%! Faceţi un proiect de decret, aduceţi-l să-l semnez.
    Niciunul n-a zis nimic, toţi au dat din cap. Iar eu am zis: Tovarăşe Ceauşescu, eu aş
    avea să vă ridic câteva probleme: consumul de pâine s-a redus de la an la an,
    avem chiar un grafic, s-a redus cu vreo 8-10% comparativ cu nu ştiu ce an. Dar
    a crescut producţia şi consumul de specialităţi: chifle şi cornuri. Dar, per
    total, e în scădere. Nu e adevărat! a reacţionat el, se reduce consumul de
    pâine! Tovarăşe Ceauşescu, am insistat eu, mai e ceva: pâinea e singurul
    articol la care nu avem cozi! S-a înfuriat mai rău. N-avem cozi! Ne placem să
    spunem că avem 3 000 de calorii pe locuitor, din care 1500 sunt de la pâine! Să
    nu ne atingem de pâine! Dacă mă mai susţinea unul-doi, ceda. Dar aşa, au zis:
    Ia uite, al dracu, numai ăsta e deştept! Ăştia toţi sunt de acord.


    Măsura a fost însă întâmpinată cu
    ostilitate de populaţie. Maxim Berghianu. N-au trecut două săptămâni şi am auzit greve la Galaţi, pleacă oamenii
    din combinat să ia pâine, când ies din schimb nu mai găsesc pâine. La Ploieşti
    au apărut lozinci pe vagoane Vrem pâine! Nu muncim fără pâine! Mari
    mişcări. Ne cheamă Ceauşescu prin 16 ianuarie. Nu ne-a mai chemat pe toţi în
    formaţia aia, numai pe mine şi pe Angelo, şi ne ordonă Să daţi pâine câtă se
    cere! Faceţi un proiect, să scoatem de la rezerva de stat grâu şi să dăm pâine
    câtă se cere. Am plecat de la el şi ne-am dus la Verdeţ, jos, acolo, unde a
    chemat-o şi pe Ana Mureşan. Eu îi spun lui Miculescu, cu care am fost şi în
    prima formulă: Domnule, nu am zis să nu ne batem piroane în cap? De ce a trebuit să
    reducem consumul de pâine? Sigur că peste o săptămână am fost schimbat de la
    industria alimentară. Dar cred că nu era numai asta. Pentru că el începuse să
    strice produsele: să reducă alcoolul din băuturi, să reducă zahărul din
    produse, conserve, uleiul, astea toate duceau la stricarea produselor, că aveau
    rol şi de conservare. Şi n-am vrut să girez aşa ceva şi le-am spus. Ei, şi
    într-o săptămână a venit şi asta cu pâinea. M-a schimbat de la industria
    alimentară m-a trimis la Ministerul Muncii, ca acolo să nu mai am de-a face cu
    economia. Asta a fost! Vreau să spun că Ceauşescu lua numai ce era rău. Pe
    urmă, din Coreea, a venit cu ideea să construim fabrici de mâncare. Cum, bă, la
    români, care au o tradiţie în bucătărie, de la ouă prăjite, ochiuri, fasole,
    sarmale, şi altele, să te duci să le găteşti în cantine, în fabrici de mâncare,
    şi să le duci mâncare? Că văzuse el în Coreea!


    Dincolo de a
    fi un aliment banal, pâinea a rămas pentru omul obişnuit, până la sfârşitul
    regimului, un simbol al libertăţii, al revendicărilor care însemnau, în
    definitiv, dreptul fiecăruia de a-şi face viaţa după cum dorea.



  • Romania’s Arms Industry in the Communist Regime

    Romania’s Arms Industry in the Communist Regime

    Weapons and ammunition have always been a source of
    income for manufactures, as people have always been driven by the urge to wage
    wars. The emergence of the state meant protecting and favouring the production
    of weapons, for national security reasons as well as for money-making purposes.
    There is no secret that wars have always meant business opportunities and
    technological progress. Cynical and harrowing as it may be, the reality of war
    has contributed to the progress of many countries’ economies and the emergence
    out of the economic crisis, just as it happened in the Second World War.


    At the end of World War Two, Romania was
    rated as a defeated country. Accordingly, restrictions were imposed on Romania
    regarding the number of military it was allowed to have and the weapons the
    country could manufacture. However, the communist government in Bucharest could
    not give up on its weapons and ammunition production altogether, since partisan
    groups in the mountains posed a permanent challenge and the government had no choice other than take
    it.


    Romanian weapons industry in late and during the
    1950s manufactured individual light weaponry, such as handguns, rifles and
    grenade launchers. From a military point of view, Romania had joined the Warsaw
    Pact, an alliance set up in 1955 at the initiative of the Soviet leader Nikita
    Khrushchev. The alliance was made of Albania, Bulgaria, Czechoslovakia, the
    German Democratic Republic, Poland, Hungary and the USSR. Being part of the
    USSR-led alliance meant levelling the standards for military equipment.


    In the early 1960, Romania started distancing itself from the USSR, which, among other things, meant devising a
    strategy for the national defence industry. Although a member of the Warsaw
    Pact military alliance, Romania felt
    the need to develop such an industry. In an interview he gave in 2002 to the
    Romanian Television’s Oral History Centre, the President of the State Planning
    Committee, Maxim Berghianu, explained the underlying reasons for the emergence
    of the national weapons industry.


    The weapons industry was
    booming, and that for two reasons: first, for fear we might be fatefully
    indebted, lest our friends in the Mutual Economic Assistance Council would play
    their own game with us regarding weapons, and also to avoid being dependant on
    Russians only. Secondly, apart from supplying the army, it was also important
    for exports. And that, because it was the most valuable and best-paid export
    category, in foreign currency. We did not export tanks. We exported personnel
    carriers, armoured vehicles, we extensively exported that kind of individual
    weaponry, AKG assault rifles, grenade launchers. We manufactured ammunition for
    cannons on a large scale, we also made cannons. We had the 150 mm cannon, with
    a range of 40-50 kilometres. We also manufactured explosive charge,
    trinitrotoluene.


    Most of the
    Romanian army’s equipment and military technique were imported from the USSR.
    After the invasion of Czechoslovakia, in 1968, Romania speeded up the process
    of setting up its own armament industry, with its research-design and execution
    phases. The Institute of Armament Research and Technology, Ammunition and
    Optical Equipment was working on ground forces equipment, while a similar
    institution manufactured aviation equipment. Romania thus started to
    manufacture heavy weapons such as tanks, armored personnel carriers, howitzers,
    cannons, fighter jets, rocket launchers and machine-guns, as well as more
    sophisticated light weapons such as submachine guns and sniper rifles. Military
    vehicles were also manufactured.


    According
    to Maxim Berghianu, the new project was
    entirely the initiative of Romania’s new leader, Nicolae Ceusescu, who replaced
    Gheorghe Gheorghiu Dej, a sort of Romanian Stalin, in the country’s top
    position:


    The plans usually came to us from Ceausescu
    after being previously discussed in strategic terms, with military experts. We
    had a defense industry sector just like we had a machine-engineering sector.
    The vice president of the first was Ceandru, an aviation officer. The plans
    were discussed with the experts, but the supreme commander had the final say.
    Our job was to say if it can be done, if it has potential or not, where it
    should be manufactured and what materials were needed to build it.


    Aviation
    was seen as one of the priorities of the domestic armament industry, a field
    with tradition in the interwar period, which was subsequently dropped because of
    the pressure put by the USSR. Maxim Berghianu:


    We
    revived the aviation industry. A large factory was set up in Bacau and another
    one in Craiova, while engines were manufactured in Bucharest. Ceausescu liked
    the idea of having his own aviation industry. Having an aviation industry meant
    having a modern industry, given all the materials involved and the
    state-of-the-art measurement and control devices. At the same time with the
    development of the industry building power generation machinery for thermal and
    hydro plants, we had to develop the electronic and electro-technical industry,
    which we needed to produce high voltage devices. So we set up the Electroputere factory, a modern factory
    manufacturing high voltage devices, while we developed the low voltage devices
    in Bucharest, at the Electroaparataj and Electromagnetica factories. We had to
    also work on the electronic and optical industry. The Pipera industrial complex
    was designed as a compound.


    The
    Romanian armament industry was a successful project until the early 1980s.
    However, the communist regime’s lack of economic results made it entirely
    unproductive by 1989.





  • Größenwahn in der Ceauşescu-Ära: Der Hochstraßenbau

    Größenwahn in der Ceauşescu-Ära: Der Hochstraßenbau

    Zwischen der Ortschaft Bascov im Landkreis Argeş und Cârţişoara im Landkreis Sibiu erstreckt sich auf einer Lange von 90 Kilometern eine der spektakulärsten Stra‎ßen Rumäniens: die Transfogarascher Hochstra‎ße. Sie stellt das Wahrzeichen einer Idee, die die Wirtschaftsvorstellungen von Nicolae Ceauşescu in den 1970er Jahren geprägt hat. Das waren die Bergstra‎ßen. In der Praxis erwiesen sich die Bergstra‎ßen, so wie viele Projekte der kommunistischen Wirtschaft, nur als gute Ideen mit schlechten Ergebnissen. Die Kosten waren riesig und der erzielte Profit klein.



    Nicolae Ceauşescu entwickelte die Idee der Transfogarascher Hochstra‎ße am Ende der 1960er Jahre, nach dem Einmarsch der sowjetischen Truppen in die Tschechoslowakei. Bis 1974 wurde die Stra‎ße gebaut. Ceauşescu glaubte, die schon existierenden Stra‎ßen durch die Südkarpaten seien leicht zu blockieren. Er hatte Angst vor einer sowjetischen Invasion und gab den Bau einer Stra‎ße durch das Fogarasch-Gebirge in Auftrag. Diese erreicht eine Höhe von 2042 Metern beim Bâlea-See. Die Pioniertruppen der rumänischen Armee wurden mit dem Bau dieser sehr komplizierten Stra‎ße beauftragt.



    Während des Baus der Transfogarascher Hochstra‎ße war Maxim Berghianu Chef des Staatsplanungs-Ausschusses, einer zentralen Institution in der kommunistischen Planwirtschaft. Im Jahr 2002 wurde er vom Zentrum für mündliche Geschichte des rumänischen Rundfunks interviewt:




    Ich habe mich etwa vier Jahre lang dem Bau der Transfogarascher Stra‎ße widersetzt. Das war eine riesige Investition, die dem Staat keine zusätzlichen Einnahmen brachte. Ich bin Bergsteiger und wei‎ß, dass im Juni-Juli der Schnee da noch 5-6 Meter hoch ist. Und was soll man dann mit dieser Stra‎ße anfangen? Sie wird vom Regen erodiert, ist von Erdrutschen gefährdet. Was produziert sie? Sieben Monate im Jahr ist die Stra‎ße gesperrt und es gibt ansonsten wenig Verkehr. Man hat gesagt, es sei eine strategische Stra‎ße, damit wollten sie mich umstimmen — sie raunten: ‚Willst du denn nicht, dass wir die Möglichkeit haben, mit Panzern aus Argeş nach Siebenbürgen zu fahren?‘ Vier Jahre lang habe ich diesem Projekt Hürden in den Weg gelegt, ohne etwas zu sagen. Es hat aber nicht geklappt. Vasile Patilineţ hat darauf beharrt.“




    Der Ehrgeiz, Bergstra‎ßen zu bauen, war im vollen Aufschwung. Maxim Berghianu berichtete, man hatte die Absicht gehabt, eine zweite Stra‎ße, parallel zur Transfogarascher Hochstra‎ße, zu bauen.



    Er wollte noch eine Stra‎ße von Sâmbăta de Sus nach Argeş bauen. Ich habe Patilineţ, zu dem ich gute Beziehungen hatte, gesagt: ‚Ein ganzes Land wird dich verfluchen, alle werden dich verfluchen, weil du den schönsten Zugang zum Fogarascher Gebirge zerstört hast. Dazu noch zerstörst du einen wunderbaren Wald, am Ufer eines Flusses. Hör damit auf! Reicht es denn nicht, dass wir die Transfogarascher Hochstra‎ße haben und diese gesperrt halten?‘ Und er stellte Ceauşescu das Projekt nicht mehr vor. Ich habe auch nur durch Zufall davon erfahren. Ich stieg mal vom Berg runter und habe gesehen, wie man den Wald fällte. Und ich habe mich gefragt, was da los ist. Und als ich runter wollte, hielt mich einer an und sagte mir, ich könnte nicht weiter, denn da werde mit Dynamit gesprengt. Von ihm habe ich erfahren, dass eine Stra‎ße nach Argeş gebaut wird.“




    Das Projekt der Bergstra‎ßen, andere verrückte wirtschaftliche Ideen sowie eine auf Autarkie beruhende Denkweise und die Zahlung aller Auslandsschulden führten dann in den 1980er Jahren zum Zusammenbruch der kommunistischen Wirtschaft. Maxim Berghianu:



    Der Einfuhrstopp von Maschinen und Ersatzteilen hat die Wirtschaft ruiniert. Dazu kam die verrückte Idee Ceauşescus, die Auslandsschulden vorzeitig zurückzuzahlen. Das hatte bis zu dem Zeitpunkt kein Land gemacht und das hat die Wirtschaft zerstört. Er hat die Einfuhr von Ersatzteilen für moderne Maschinen in der ChemieIndustrie, in der Metallindustrie und anderen Zweigen gestoppt. Er hat den Import von modernen Maschinen und moderner Technik eingeschränkt. Eine Maschine kann heutzutage nicht mehr als 45 Jahre halten. Wir sind nicht mehr im 18. oder 19. Jahrhundert. Die Maschinen werden jetzt in relativ kurzer Zeit ersetzt, alle 4,5, höchstens 6 Jahre. Wir haben alle Maschinen nicht mehr ersetzt. Es gab kein Geld mehr. Er hatte diese unproduktiven Investitionen betätigt, die keine Einnahmen brachten.“




    Das Projekt der Bergstra‎ßen war einer der Misserfolge der Ceauşescu-Wirtschaft, die auf das marxistisch-leninistische Modell beruhte.

  • Proiecte faraonice ale economiei ceauşiste – drumurile montane

    Proiecte faraonice ale economiei ceauşiste – drumurile montane

    Odată intrat pe Drumul Naţional 7C, din comuna Bascov, judeţul Argeş, şi până în comuna Cârţişoara, judeţul Sibiu, pe o lungime de circa 90 de kilometri, începe una dintre cele mai spectaculoase aventuri automobilistice din România: Transfăgărăşanul. El este emblema unei idei care a dominat gândirea economică a lui Nicolae Ceauşescu în anii ‘70, cea a drumurilor montane. În practică, drumurile montane s-au dovedit a fi, asemenea multor proiecte ale economiei comuniste, doar nişte idei bune cu rezultate proaste. Costul lor exorbitant şi profitul mic pe care îl aduceau le-au încadrat în ceea ce a fost denumit drept “greaua moştenire” a regimului comunist.



    Ideea Transfăgărăşanului i-a venit lui Nicolae Ceauşescu la sfârşitul anilor ’60, după ce URSS a invadat Cehoslovacia, şi s-a materializat până în 1974. Ceauşescu credea că drumurile de acces deja existente prin Carpaţii Meridionali puteau fi blocate cu uşurinţă. Temându-se de o invazie sovietică, a ordonat construirea unui drum peste Munţii Făgăraş care atinge o altitudine maximă de 2042 de metri la lacul Bâlea. Construirea acestui drum foarte complicat a fost încredinţată trupelor de geniu ale armatei române.



    În perioada construirii Transfăgărăşanului, Maxim Berghianu a fost şeful Comitetului de Stat al Planificării, instituţie centrală în economia planificată comunistă. Intervievat în 2002 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Berghianu a spus că el nu a fost de acord cu grandiosul proiect: ”Eu m-am opus vreo patru ani construirii Transfăgărăşanului. Pentru că era o investiţie enormă, care nu aducea nici un plus de venit naţional. Eu sunt montaniard şi ştiam că acolo zăpada, în iunie-iulie, încă e de 5-6 metri. Şi atunci, ce faci cu drumul ăsta? Supus eroziunii, ploilor apelor care curg, alunecărilor. Ce produce ăsta? Şi îl ţii închis 7 luni pe an, şi ce mare trafic ai acolo. S-a zis că e strategic, cu asta m-au încuiat: Ce, nu vrei să avem posibilitatea să trecem cu tancuri prin Argeş în Ardeal”? Şi vreo 4 ani am tot încurcat proiectul ăsta, fără să spun. Dar n-a ţinut. Vasile Patilineţ a fost insul care a insistat foarte mult, şi l-a convins. El era cu armata, cu Securitatea, el se ocupa cu justiţia, cu toate. Ceauşescu voia şi el să facă legătura Argeşului cu Ardealul.”



    Ambiţia de a construi drumuri montane era în plin avânt. Maxim Berghianu povestea că a existat intenţia de a se construi un alt drum, paralel cu Transfăgărăşanul, la est de acesta: ”Şi a mai vrut să facă unul care să pornească de la Sâmbăta de Sus să iasă tot în Argeş. L-am domolit pe Patilineţ, cu care eram în relaţii amicale. I-am spus: băi, te blesteamă ţara asta, toţi oamenii te blesteamă, că ai stricat cel mai frumos acces în Munţii Făgăraş, plus că distrugi o pădure pe malul unei ape repezi de munte, o splendoare. Nu-i destul că avem Transfăgărăşanul ăla şi îl ţinem închis? Potoleşte-te!” Ei, şi n-a mai ajuns la Ceauşescu cu proiectul. Eu coboram odată din munte şi am aflat întâmplător. Am văzut că aia tot taie pădurea pe acolo. Şi mă întreb ce-o fi asta? Şi când cobor, mă opreşte unul care îmi spune că nu pot trece că se puşcă cu dinamită. Şi atunci am aflat de la ăla că se face un drum care să iasă în Argeş. Şi că Ministerul Forestier taie pădurea că acum Patilineţ era la Ministerul Forestier şi al Lemnului. Şi atunci am vorbit cu el şi am blocat proiectul de care nu ştiam nimic. De Trasfăgărăşan ştiam, că l-am blocat 4 ani. Ba că nu avem bani, ba am uitat, ba că nu ştiu ce. Dar Ceauşescu nu mi-a impus niciodată să îl bag neapărat în planul de investiţii. Venea propus de Armată şi de Ministerul Forestier.”



    Proiectul drumurilor montane, alte idei economice năstruşnice, împreună cu o gândire bazată pe autarhie şi pe plata anticipată a datoriei au dus, în anii ’80, la colapsul economiei comuniste. Maxim Berghianu: ”Să nu mai dea bani de import pentru utilaje şi piese de schimb, asta a nenorocit economia. Plus nebunia lui Ceauşescu de a plăti datoria externă înainte de timp, ceea ce nu făcuse nimeni în lume şi care a dus economia la pământ. N-a mai adus importuri pentru piese de schimb la utilaje moderne în chimie, în metalurgie, în alte ramuri. A limitat importul de utilaje şi tehnică nouă. Şi cum e revoluţia tehnico-ştiinţifică acum, orice utilaj mai mult de 4-5 ani nu poate ţine. Nu mai ţine ca în secolele 18 şi 19. Înnoirea utilajelor se face într-un timp foarte scurt, la 4-5 ani, 6 ani maximum. Or, noi n-am înlocuit utilaje. Nu mai dădea bani, că nu mai avea de unde. Făcuse investiţiile astea neproductive, mari, megalomane, care nu produceau venit naţional. Neavând venit naţional, nu puteai să dai un fond de acumulare corespunzător pentru reproducţia lărgită. Nedând pentru reproducţia lărgită, n-aveai nici venit naţional şi nu mai aveai ce bani să mai rulezi.”



    Proiectul drumurilor montane a fost unul dintre eşecurile economiei ceauşiste inspirat de marele model al marxism-leninismului. El a fost încă o piatră pe drumul spre iad pavat întotdeauna cu intenţii bune.

  • Die Sovroms – das Raubgeschäft mit den Kriegsentschädigungen

    Die Sovroms – das Raubgeschäft mit den Kriegsentschädigungen

    Auch wenn 1945 Rumänien den Krieg auf der Seite der Alliierten beendete, wurde es als besiegtes Land angesehen. Bis zum 23. August 1944 hatte das Land auf der Seite Deutschlands gekämpft und danach die Front gewechselt. Das wurde auch im Waffenstillstandsabkommen verankert: Die Regierung und das rumänische Oberkommando räumen die Niederlage im Krieg gegen die Sowjetunion, das Vereinigte Königreich, die USA und die anderen Vereinten Nationen ein und akzeptieren die Bedingungen des Waffenstillstandsabkommens, die von den Regierungen der drei obengenannten alliierten Mächte im Interesse der Vereinten Nationen präsentiert wurden.“



    Rumänien wurde auferlegt, innerhalb von sechs Jahren Kriegsentschädigungen zu zahlen. Die Entschädigungen bezifferten sich auf 300 Millionen US-Dollar bei einem Kurs von 35 Dollar pro Gold-Unze. Als Berechnungsgrundlage wurden die Weltpreise von 1938 benutzt, mit einer Aufstockung von 10-15%. Auf dem Weltmarkt waren aber die Preise um etwa 33% gegenüber 1938 gestiegen. Die 300 Millionen Dollar stellten mehr als 55% des Volkseinkommens Rumäniens dar. Dieses lag 1945 bei 519 Millionen US-Dollar.



    Rumänien hat letzten Endes mehr als das Doppelte der festgelegten Entschädigungen bezahlt. Die rumänische Wirtschaft wurde von der Sowjetunion durch die Gründung der gemeinsamen sowjetisch-rumänischen Unternehmen, der sogenannten Sovroms“ geplündert. Das erste Unternehmen dieser Art war Sovrompetrol“ und wurde am 17.Juli 1945 gegründet. Die Eisenbahnlinien und der Erdöl-Sektor waren im Krieg am meisten beschädigt worden. Die Erdöl-Produktion von 1944 war die am wenigsten ertragreiche während der Kriegsjahre. Sie lag bei 3,52 Millionen Tonnen, 63% des jährlichen Durchschnitts der Periode 1941-1943. Rumänien musste 10,2 Millionen Tonnen Erdöl an die Sowjetunion liefern, um einen Teil seiner Schulden zu zahlen.



    Maxim Berghianu war Chef des künftigen staatlichen Planungs-Ausschusses. 2002 wurde er vom Zentrum für mündliche Geschichte des rumänischen Rundfunks interviewt. Er meinte, der Westen trage auch einen Teil der Schuld für die Plünderung Rumäniens durch die Sowjetunion. Berghianu sagte, viele rumänische Unternehmen mit Fremdkapital wie etwa die Flugzeug-Fabrik IAR seien von Sovroms übernommen worden:



    Als der Westen beschloss, uns in die Arme Russlands zu schieben, haben sie damals profitiert. Diese Unternehmen hatten Fremdkapital, die IAR-Fabrik arbeitete für die Deutschen. Es war die Messerschmitt-Flugzeugfabrik, die anschlie‎ßend Traktoren hergestellt hat. Dann kamen die Sovroms, die chemische Industrie. Es gab SovromTraktor, SovromChim, SovromGaz, SovromPetrol. Die Russen waren an den starken Bereichen interessiert, wo es Rohstoffe und die Perspektive Profit zu machen gab, inklusive Uranium.“



    Sovrompetrol — wie auch die anderen ähnlichen Unternehmen — war eine gro‎ße Last für die Wirtschaft Rumäniens. Diese hatte bis Anfang der 1950er Jahre schwer zu leiden. Das wussten auch die rumänischen kommunistischen Anführer, die beschlossen, Stellung zu nehmen. Das eröffnete Gheorghe Apostol, ein Vertrauter des kommunistischen Anführers Gheorghe-Gheorghiu Dej, in einem Interview von 1994.



    Die rumänische Wirtschaft wurde von der Sowjetunion durch diese Sovroms geleitet. Wir investierten in die Industrie, in die Landwirtschaft, in alle Bereiche der Wirtschaft, sie hatten aber zu gewinnen. Am 7. November 1952, auf einem Empfang bei der sowjetischen Botschaft, bevor wir zu Stalin gingen, wurden wir zu Dej nach Hause gerufen. Es gab einen Vorschlag der sowjetischen Regierung, auch das Erdgas zum Gegenstand einer Sovrom zu machen. Und Dej sagte: ‚Das reicht! Wir müssen nicht mehr nachgeben! Für das Problem der Sovroms muss man eine gemeinsame Lösung finden, wir müssen uns aber für ihre Auflösung stark machen. Wir gehen zur sowjetischen Botschaft gehen. Ich werde so tun, als ob ich etwas angetrunken bin, und werde denen mal unverblümt etwas über die Sovroms sagen.‘“



    Es ist ein offenes Geheimnis, dass die wichtigsten Entscheidungen im informellen Rahmen getroffen werden. Die rumänischen Kommunisten versuchten davon zu profitieren. Gheorghe Apostol erzählt weiter:



    Nachdem ein Empfang zu Ende ging, luden uns der Botschafter und seine Mitarbeiter gewöhnlich in einen benachbarten Saal ein. Da gab es auch Essen und Getränke und es wurden interne Probleme und internationale Angelegenheiten diskutiert. Dej sa‎ß neben dem sowjetischen Botschafter und neben diesem war der Vertreter der sowjetischen Regierung für die Sovroms. Und dann fragte Dej plötzlich den Vertreter der sowjetischen Regierung: ‚Genosse, könntest du mir sagen, was Kapitalexport bedeutet?‘ Und der antwortete: ‚Welchen Sinn macht aber diese Frage?‘ Worauf Dej: ‚Es macht schon Sinn, denn du bist Wirtschaftler und nicht irgendeiner, sondern einer der wichtigsten Wirtschaftler der Sowjetunion und du musst die Antwort kennen.‘ ‚Tja, Kapitalexport unternehmen nur die Imperialisten in den Kolonien‘, antwortete der Russe. Worauf Dej erneut: ‚Macht ihr dann nicht dasselbe in Rumänien?‘ Der Botschafter und der Vertreter der sowjetischen Regierung wurden darauf still. ‚Ich wei‎ß, Du wirst Genosse Stalin informieren‘, setzte Dej fort, ‚und ich bitte dich sogar, es zu tun, denn dieses Problem muss gelöst werden. Wir können diese enorme Last nicht mehr tragen. Wir investieren und Sie kassieren den Profit.‘ Und das Gespräch ging damit zu Ende.“



    Die Sovroms wurden erst nach dem Tod Stalins 1953 aufgelöst. 1956 wurden die ersten aufgelöst, darunter auch Sovrompetrol. Dieses Unternehmen existierte 11 Jahre lang, nicht nur die geplanten 6. Die letzten Sovroms verschwanden 1959, nach 14 Jahren der Raubwirtschaft zugunsten der Sowjetunion.



    Audiobeitrag hören: