La
începutul lunii decembrie, la MAMCO (Muzeul de Artă Modernă și Contemporană
Pavel Șușară din București), a avut loc vernisajul unei expoziții ce aduce în
dialog două generații: Maxim Dumitraș – Fiul și Tatăl, curatorii expoziției
fiind Pavel Șușară și Dalina Bădescu. Expoziția va fi disponibilă publicului
până la începutul lunii februarie 2024. Am stat de vorbă cu curatorul
expoziției despre ce reprezintă aceasta în peisajul artei contemporane, despre
unicitatea ei. Pavel Șușară:
Într-adevăr, este o expoziție deosebită și mai mult decât deosebită. Este
unică, fiindcă o asemenea expoziție nu mai poate fi făcută, chiar dacă, în
principiu, cineva ar mai parcurge același scenariu și nu mai poate fi făcută
pentru că lipsesc sau ar lipsi personajele care au făcut expoziția asta. E o
expoziție de artă la un prim nivel, la unul superficial și sigur că avem toate
convențiile artistice, avem pictură, avem grafică, avem sculptură, avem toate
genurile consacrate, dar ce o face unică este conținutul ei uman, felul în care
ea s-a născut și felul în care ea a căpătat corp, a căpătat consistență.
E
vorba de ultima perioadă din viața sa, pe ultima sută de metri a tatălui lui
Max Dumitraș, care, ca să-și bandajeze singurătatea și spaimele, a fost pus de
Max să tragă linii peste niște compoziții pe care le-a făcut Max Dumitraș și,
ce părea o muncă stereotipă și un fel de gestică mecanică, a devenit o formă de
refugiu din fața spaimelor, din fața singurătății, din fața iminenței morții pe
care, evident că o pustia, a pus un fel de cortină, de grilaj între lumea lui
și lumea de dincolo, care era lumea prefigurată de Max, configurată de el.
Dar
el și-a creat un fel de zid de ecran de protecție unde era în siguranță. Era
apărat de propriile lui spaime, de angoase și, pe măsură ce timpul a trecut,
grilajul ăsta de linie a devenit un fel de radiografie sau de cartografie a
stării lui fizice și psihice și morale. Linia devine tot mai ezitantă, tot mai
puțin riguroasă, tot mai fluidă, până când, în ultimele momente, ea devine de-a
dreptul aleatorie și iese din ordinea firii. Și, în felul ăsta, o expoziție de
pictură devine o meditație asupra vieții și asupra morții, devine un fel de
mântuire prin artă, devine un fel de terapie a spaimelor, devine un spațiu în
care, măcar la nivel de iluzie, siguranța de a fi are încă un sens. Este încă o
certitudine.
Ce
reprezintă artistul Maxim Dumitraș pentru artele contemporane românești în
viziunea lui Pavel Șușară?
Este o instituție. Maxim Dumitraș, pe lângă faptul că a creat instituții, el
este o instituție și prin ce a făcut și prin felul în care a generat evenimente
în jurul lui, a organizat simpozioane, a amenajat un spațiu natural, niște râpe
care au devenit reședințe și spații de acțiune pentru artiști și nu a estetizat
natura, nu a introdus elemente artificiale într-o ambianță naturală, ci a
integrat arta într-un spațiu natural, demonstrând implicit că arta în general,
creația, nu e ceva rupt de lumea față de care noi nu suntem responsabili, ci un
act de continuitate și o formă de a-i sesiza armoniile.
Ce
pregătește MAMCO pentru anul 2024 ne spune tot Pavel Șușară:
Avem expoziții deja puse în ordine pentru tot anul. Avem o colaborare cu
Bienala de Artă din Plovdiv, din Bulgaria și suntem parteneri în 2024. O să
mergem cu 10 artiști români care vor expune acolo. O să facem la sfârșitul
anului salonul de miniatură, care anul ăsta nu-l mai facem și îl facem bienală.
Cam 6-7 expoziții programate pentru anul care vine.
Artistul
Maxim Dumitraș ne dezvăluie procesul din spatele acestui proiect realizat
împreună cu tatăl său în ultimii ani de viață ai acestuia:
L-am început acum 8 ani, am lucrat împreună cu tatăl meu. El s-a ocupat
compozițional de linia verticală, eu de culoare. Am intervenit și am lucrat
împreună, de obiecte care sunt de fapt niște toiege și care și ele s-au
transformat ca și linia tatălui, în timp, și s-au transformat în niște obiecte
care este obligatoriu să le atingi. Se numesc obiecte de mai bine. Am lucrat
150 de desene împreuna cu tata, am făcut niște cărți care se numesc Sacoșe cu
vise, în care el a intervenit tot cu linia și eu cu culoarea. În decurs de la
71 de ani până la 92 de ani, în fiecare zi mi-a fost ucenicul meu în atelier.
Când a fost el tânăr, i-am fost ucenic și după aia am schimbat rolurile și a
devenit ucenicul-creator. El a fost un om, un fel de filozof. În sfera firească
a lucrurilor, un om de o corectitudine, de o eleganță excepțională. Și la 93 de
ani dincolo, că era tatăl meu, am devenit foarte buni prieteni.
În
finalul interviului, Maxim Dumitraș ne-a dezvăluit ce i-a adus anul 2023:
Întotdeauna încerc să le simplific lucrurile, dar în fiecare an se complică mai
mult. Am făcut o sculptură monumentală de vreo 15 tone. Am făcut o expoziție la
Bistrița, mai multe proiecte la Sângeorz-Băi. A fost un an foarte prolific, să
zic așa.