Sportul
înseamnă o depăşire permanentă a propriilor capacităţi, o luptă cu sine pentru
a îndeplini dezideratul olimpic, mai repede, mai sus, mai puternic. Oamenii
se antrenează şi se pregătesc cu îndârjire să-şi depăşească limitele, să
doboare recordurile. Pentru unii oameni simplul efort al existenţei este o
performanţă. În urma unor accidente, a unor boli sau pur şi simplu din naştere,
oamenii rămân cu un handicap, cu lipsa unei părţi a corpului sau a unei capacităţi.
Am fi tentaţi să îi plasăm pe aceştia în categoria spectatorilor comozi, a
celor ce vor participa la întrecerile sportive doar din faţa televizorului.
Este o gravă subestimare a puterii de caracter a oamenilor, a celor care se
luptă permanent cu un astfel de handicap, şi care nu numai că nu se mărginesc
la rolul de spectator ci se aruncă în întrecerile cele mai curajoase. Mulţi
dintre sportivii care au un membru amputat au participat la jocurile olimpice
şi au câştigat, în întrecere corectă, multe medalii.
În 1904, gimnastul
american George Eyser, care îşi pierduse un picior într-un accident de tren,
câştigă nu mai puţin de 6 medalii la Jocurile Olimpice de la Saint Louis. A
fost prima participare dintr-un şir lung şi emoţionant de astfel de exemple. Există, însă, întreceri sportive chiar de nivel înalt, a celor care fac
performanţă deşi suferă de un handicap care i-ar face incompatibili cu ideea de
sport.
În 1948, Ludwig Guttmann, un medic britanic, născut de fapt în Germania
de unde s-a refugiat în timpul dictaturii hitleriste, a organizat o întrecere
pentru veteranii de război din Regatul Unit, desfăşurate în acelaşi timp cu
Olimpiada de la Londra, din acel an. Peste 4 ani, întrecerea veteranilor în
scaune cu rotile a fost reluată, tot la Londra, dar au devenit internaţionale
prin participarea veteranilor olandezi.
Deja, în 1960, la Roma, s-au desfăşurat
întreceri sportive pentru cei aflaţi în scaune cu rotile, fără condiţia de a fi
veteran de război. A fost lansată iniţiativa care continuă şi în prezent, cu
tot mai multă vizibilitate şi anvergură. În 1976, Canada organizează, la
Toronto, jocuri olimpice pentru toate categoriile de persoane cu handicap, nu
numai pentru cei în scaun cu rotile, şi lansează şi practica organizării lor la
scurt timp după Jocurile Olimpice.
Din 1988, de la Seul, jocurile paralimpice
se desfăşoară chiar în spaţiile unde s-au ţinut Jocurile Olimpice, la scurt
timp după ce acestea s-au încheiat. Din 1992, şi Jocurile paralimpice de iarnă
se ţin şi ele pe pistele unde tocmai s-au întrecut olimpicii.
În prezent, toate
aceste principii sunt aplicate, iar prea mari diferenţe între întrecerile
olimpice şi cele paralimpice nu mai există. Poate doar în rezultate, unii
sportivi paralimpici ridicând mai sus drapelul ţării lor decât cei care nu se
confruntă cu niciun handicap care să îi împiedice în vreun fel să realizeze
performanţe sportive. De altfel, întrecerile sportive ale atleţilor cu handicap
nu se limitează la înaltul nivel olimpic, ci au loc turnee şi campionate pe
diferite niveluri geografice, grade de handicap sau sporturi, pur şi simplu.
Regulile constituite de-a lungul timpului
au fost respectate şi în acest an, la Rio, unde, la scurt timp de la
încheierea jocurilor olimpice, au început întrecerile paralimpice. În acest an,
aceste jocuri sportive se bucură de cea mai mare atenţie.
Şi delegaţia română,
cu 12 participanţi, este mai numeroasă ca niciodată. Drapelul a fost purtat de
campionul olimpic la ciclism Eduard Novak, iar judoka Alexandru Bologa, care nu
vede deloc, a câştigat medalia de bronz.
