Astăzi spunem
povestea unui film. Un film început din dorinţa ca oamenii să conştientizeze o
realitate în schimbare: faptul că a apărut o primă genereţie de medici romi ce
îşi declară etnia. Conturat în primă fază ca un proiect social, filmul Să nu
mor în Vis a căpătat un plus de lirism, un plus de intimitate prin fiecare
persoană pe care realizatoarele filmului au cunoscut-o, pentru ca mai apoi să o
aducă pe ecran. Un film viu, real.
Am vorbit
despre istoria acestui proiect cu Ana Ciutu, responsabil cu comunicarea la
Active Watch. Era 2014, când noi încheiam la Active Watch
un program de lungă durată de burse academice în domeniul medicinei acordate
studenţilor romi. Îl încheiam, dar exista perspectiva continuării acestui
program şi toate istoriile bursierilor din 2008 şi până la momentul respectiv
erau mai mult necunoscute. Oamenii erau surprinşi să audă că există romi
studenţi la medicină. Şi ăsta a fost un imbold suficient să decid că e foarte
important ca oamenii să afle că există romi la medicină, că nu e nimic nefiresc
şi mai mult de atât să conştientizăm cu toţii că suntem contemporanii unui fenomen
fără precedent în societatea românească: apariţia primei generaţii de medici
romi, care nu consideră necesar să-şi ascundă etnia.
Ana Ciutu ne-a
mai dat câteva detalii pentru a ne trezi interesul să vedem filmul: Acesta este un film născut din curiozitate. Am pornit la drum cu o
curiozitate extraordinară şi cei care au văzut filmul au observat asta şi, mai
mult de atât, le-a fost foarte greu să creadă că oamenii care apar în film nu
sunt căutaţi, nu au apărut în urma unui casting. Noi nu am făcut un casting
pentru filmul acesta, deşi oamenii par aleşi unul câte unul, ci am avut doar un
singur proces de alegere: cu harta în faţă am încercat să acoperim cât mai mult
din România, în felul acesta am ales comunităţi din mai multe colţuri ale ţării
şi am pornit la drum. Toţi oamenii care apar în film apoi sunt oameni care
ne-au ieşit în cale.
Dar filmul nu
este nici pe departe unul documentar, deşi în prima fază a realizării lui părea
că asta va fi, ne-a mai spus Anelise Sălan, director de imagine al filmului. Am studiat problema, mi-am schimbat cumva stilul. În 2016 a fost mai
mult un fel de reportaj, iar anul acesta am făcut o documentare ca la carte,
ne-am petrecut mai mult timp cu oamenii, nu ne-a mai grăbit nimeni, plecam pe
teren, stăteam cât aveam de stat şi a fost mult mai aşezat şi mult mai liric.
Anul aceata tema a fost mai mult teama de doctor pe care o avem cu toţii.
Experienţele primei vizite la doctor, de care ne amintim cu toţii, fie că a
fost bine, fie că nu. Lucrurile pe care
oamenii le fac pentru ca să se păstreze sănătoşi, care, la fel, ne interessează
pe toţi şi, bineînţeles, poveştile celor patru studenţi la medicină, care şi-au
urmat visul şi au reuşit să depăşească problemele financiare, familiare şi de
etnie.
Iar Ana Ciutu
a adăugat. Iniţial tot proiectul ăsta documentar se
chema Subt doctor rom, asta pentru că
toată călătoria noastră documentară a început de la poveştile medicilor romi pe
care îi cunoşteam. Anul acesta lucrurile s-au schimbat, pentru că documentarea
noastră nu se mai uita către medicii romi, ci a încercat să contextualizeze
poveştile lor. Înseamnă că am ajuns comunităţi rome, în care am descoperit
nişte poveşti de viaţă şi nişte concluzii de viaţă absolut surprinzătoare, care
inclusiv la nivel personal au fost nişte lecţii foarte importante, şi atunci am
înţeles că trebuie să ne întoarcem la înţelepciunea pe care o primeam din
comunităţile rome şi să extragem de acolo titlul.
Să nu mor în
vis este o poveste colectivă ce evidenţiază asemănările şi deosebirile dintre
viaţa aşa cum o stim noi, marea majoritate, şi viaţa romilor în comunităţile
lor. Ana Ciutu: Sănătatea romilor poate părea că nu este un
subiect distinct, pentru că până la urmă cu toţii ne confruntăm cu probleme de
sănătate, însă urmărind filmul ne dăm seama pe de-o parte cât suntem de
similari şi pe de altă parte ne dăm seama şi de lucrurile care ne diferenţiază
şi de regulă diferenţele au legătură cu resursele, cu accesul la medic, cu
accesul la o şcoală, cu accesul la infrastructura care de obicei ne ajută să
rezolvăm problemele cu care ne confruntăm. În momentul în care vorbim cu nişte
oameni care nu ajung cu uşurinţă la medic, pentru că medicul se află la o oră
de mers pe jos de casă sau la două ore. Oamenii sunt obligaţi să găsească o
variantă de transport, ne dăm seama că de fapt există o diferenţă. Şi diferenţa
asta poate să însemne viaţă sau moarte câteodată.
Iar Anelise
Sălan ne asigură că văzând filmul, intrăm în viaţa unei comunităţi, la ea
acasă: Din feedback-ul pe care ni l-au dat toţi cei care l-au văzut, filmul
nu pare un documentar, ci un film. Şi stilul de filmare şi stilul de montaj
sunt foarte personale. Foarte mult din esenţa personajelor a putut fi redată
prin filmare. Filmul ne poartă în comunităţi rome, acasă la ei, pe divanul lor,
în gospodăria lor, lângă copiii lor. Nu cred că poate fi ceva mai personal de
atât.
Emoţii,
poveşti de viaţa şi un vis…împlinit: Să nu mor în vis.