Abia încheiat cel de-al doilea război mondial, democraţiile occidentale au fost nevoite să constate, după expresia premierului britanic din epocă, Winston Churchill, că în uriaşa hecatombă a învins scroafa mai lacomă. Odată gonite trupele Germaniei naziste, în locul lor s-a instalat, în tot estul şi centrul Europei, Armata Roşie a Rusiei sovietice. De la Marea Baltică, în Polonia şi Germania răsăriteană, la Marea Neagră, în România şi Bulgaria, naţiunile căzute în captivitatea lui Stalin au devenit colonii şi sateliţi ai Moscovei.
Spaima că Gulagul, cumplitul sistem concentraţionar sovietic, s-ar putea extinde, graţie trupelor lui Stalin, dar şi influentelor partide comuniste din lumea rămasă liberă, până la Mediterana şi Atlantic i-a obligat pe occidentali să reacţioneze. Aşa a apărut, în 1949, NATO, al cărei rost originar era, potrivit unei butade celebre, să-i păstreze pe nemţi la podea, pe ruşi în afara Europei şi pe americani înăuntru.
Vreme de aproape jumătate de secol, Alianţa a funcţionat ca o infailibilă forţă de descurajare a expansionismului Moscovei. Învingători în Războiul Rece, occidentalii au extins spaţiul libertăţii dincolo de fosta Cortină de Fier. Azi, de la Marea Baltică la Marea Neagră, majoritatea statelor ex-comuniste sunt membre ale NATO şi Uniunii Europene. Începând cu ultimii ani ai secolului trecut, misiunile Alianţei au vizat pacificarea Balcanilor de Vest şi a Afganistanului. Între timp, ruşii aplicau severe corecţii militare fostelor republici sovietice Moldova, în 1992, şi Georgia, în 2008, şi scoteau de sub controlul autorităţilor centrale regiunile separatiste pro-moscovite Transnistria şi, respectiv, Abhazia şi Osetia de Sud. Doar după anexarea peninsulei Crimeea, din sudul Ucrainei, şi alimentarea rebeliunii secesioniste din Donbas, din est, NATO semnalizează, potrivit experţilor de la centrul de analiză Early Warning din Bucureşti, întoarcerea la prima sa misiune: stoparea apetitului teritorial al Rusiei.
Secretarul general al Alianţei, danezul Anders Fogh Rasmussen a declarat, într-un interviu pentru Radio România: “Trebuie să ne adaptăm la acest nou, aş spune, sofisticat tip de război. În loc de agresiune militară pe faţă, vedem aceste mişcări mai discrete, cu scopul de a destabiliza situaţia în anumite ţări şi am văzut asta clar în Ucraina, mai întâi în Crimeea, ducând la anexarea ilegală la Rusia, şi vedem asta acum în estul Ucrainei. Nu-i nicio îndoială că Rusia este în spatele destabilizării estului Ucrainei. De asemenea, vedem încercările Rusiei de a cumpăra influenţă în mass-media, de exemplu, pentru a influenţa opinia publică şi procesele politice. Trebuie să nu fim naivi şi să ne adaptăm la această situaţie.”
Primul între egali, Statele Unite acoperă circa două treimi din bugetul total al NATO. Aflat, recent, la Varşovia, preşedintele american, Barack Obama, a reafirmat angajamentul ţării sale faţă de securitatea aliaţilor est-europeni. Pentru America, a spus el, aceasta e piatra de temelie a propriei securităţi şi o datorie sacrosantă. Obama a anunţat alocarea unui miliard de dolari pentru desfăşurarea de noi forţe americane – terestre, navale şi aeriene — în această parte a lumii. Liderul de la Casa Albă n-a uitat nici fostele republici sovietice care au optat pentru scara de valori occidentale şi care, în pofida obstrucţiilor acesteia, încearcă să iasă de pe orbita Moscovei: “Vom întări parteneriatele cu prieteni ca Ucraina, Moldova, Georgia, pe măsură ce ele îşi consolidează apărarea. Alte noi provocări din partea Rusiei vor atrage, dacă e necesar, noi sancţiuni.”
Mai cu seamă după declanşarea crizei economice, cu doar câteva excepţii, ceilalţi 27 de membri ai NATO au amputat, însă, sever cheltuielile militare. Secretarul general Anders Fogh Rasmussen avertizează: “Este clar că nu mai putem continua astfel. În ultimii cinci ani, Rusia a crescut cheltuielile de apărare cu 50%, în timp ce statele NATO şi-au diminuat cheltuielile cu 20%. Este neproductiv, iar ceea ce se întâmplă în Ucraina este de fapt un semnal de alarmă şi în urma acestuia, liderii politici europeni trebuie să-şi reconsidere poziţia privind cheltuielile făcute pentru apărare.”
Pe de altă parte, afirmă Rasmussen, simpla existenţă a NATO are un asemenea efect de descurajare, încât potenţialii agresori nici măcar nu s-ar gândi să atace un stat membru: “Vă pot asigura că toţi aliaţii sunt profund angajaţi în ce priveşte Articolul 5 şi apărarea comună şi vedeţi acest lucru demonstrat prin paşii pe care i-am făcut deja pentru a întări apărarea comună prin mai multe operaţiuni aeriene poliţieneşti deasupra statelor baltice. Facem supraveghere cu avioanele AWACS deasupra Poloniei şi României, vedeţi şi o mai mare prezenţă navală aliată în Marea Neagră şi în Marea Baltică şi mai multe exerciţii militare terestre, aşa că am demonstrat deja că Alianţa este unită când este vorba de Articolul 5 şi de apărarea comună.”
Profesor de relaţii internaţionale la American University, Benjamin Jensen salută măsurile prin care Statele Unite vor să-şi menţină angajamentele şi să rămână un lider global. Cu atât mai mult cu cât, i-a declarat el corespondentului Radio România la Washington, aliaţii de la graniţa cu Rusia doresc mai mult decât discursuri. Vor garanţii suplimentare de apărare antirachetă, vor mai mulţi militari NATO în regiune — mai spune profesorul Jensen.
