Am dat de Isaac în grupul de Facebook Latinos en Rumania și mi-am dorit să îl cunosc de când i-am citit postarea lungă, enormă, în care explica cum a obținut el documentele necesare pentru a locui și munci în România, intrând în țară ca turist.
Mi-am spus atunci în sinea mea că o persoană care dedică atâta de vreme din timpul lui pentru a redacta un text de 880 de cuvinte cu nobilul scop de a le fi de folos altora nu poate fi decât un suflet cum rar găsim zilele astea și cineva pe care vreau să cunosc.
Mai era ceva la Isaac, ceva ce transpare în pozele lui, în expresia feței, în trăsăturile androgine, în zâmbetul care nu exprimă bucurie. Ce se întâmplă cu sufletul ăsta și, mai ales, ce caută în Odorheiu Secuiesc? Cum a ajuns cineva din Caracas, Venezuela, în inima Carpaților Orientali?
Între ziua când i-am lăsat primul mesaj pe Instagram și cea în care am ajuns să ne întâlnim în fața Casei Poporului, într-o zi de februarie, s-a scurs aproape un an. L-am văzut de la depărtare, un om despre care nu ai fi putut spune sigur dacă-i bărbat sau femeie (desigur, asta asta dacă ții morțiș să-i pui una dintre cele două etichete).
Se îndrepta spre mine cu un zâmbet larg și cu un entuziasm vivace. Ay, por fin nos conocemos, îmi spune el mie (sau eu lui, nici nu mai știu) și ne îmbrățișăm așa cum numai cu latinoamericanii o fac înainte măcar de a schimba două vorbe.
Într-una din conversațiile noastre online îmi mărturisise, cu reținere: … mai este ceva ce probabil nu știi și sper să nu-ți schimbe părerea despre mine, dar sunt gay”, urmat de emoji-ul care zâmbește inconfortabil, parcă cerându-și scuze. Nu m-a mirat deloc să aud asta.
Ceea ce m-a mirat a fost realizarea că Isaac supraviețuiește într-un orășel transilvănean de munte, conservator până la halucinație, într-o zonă cunoscută oricum pentru veșnicele contre etnice dintre unguri, români și romi. Un loc unde trebuie să învețe deopotrivă maghiara și româna, nu doar pentru a comunica cu semenii, dar și pentru a-și desfășura activitatea de recepționer.
— Nu ți-am spus niciodată nimic despre povestea mea de viață? mă întreabă el. Mama a murit când eram mic, aveam doi ani, iar tata plecase deja. Oricum, relația mea cu tata încă îmi dă anxietate și e cel mai îngrozitor om. Am crescut cu familia mea maternă.
Este al nu știu câtelea latinoamerican fără tată pe care-l cunosc. Cu cât aflu mai multe despre continentul ăsta, cu atât îmi dau seama că-i un spațiu al orfanilor de tată. Și cu cât investighez mai mult, cu atât mi se confirmă empiricele constatări.
În Columbia, de exemplu, 84% dintre copii se nasc în afara căsătoriilor (conform unui studiu din 2014), iar în Mexicul anilor 2010, tatăl lipsea din 40% dintre cămine. M-am întrebat de-atâtea ori dacă acel ireconciliabil conflict dintre sexe, pe care l-am observat în toate societățile latinoamericane unde am călătorit, nu se trage, oare, și din absența aproape absurdă a tatălui.
Isaac a avut doar o iubită — o singură încercare făcută în liceu, la presiunile celor din jur. Nu s-a mai forțat niciodată după, dar nici nu a testat intimitatea în bucata de viață pe care-a petrecut-o în Caracas. Familia lui era una conservatoare și nici nu s-ar fi pus problema unei ieșiri din dulap încununată de înțelegere și acceptare.
Își amintește, însă, că după ce-a intrat la facultate, a descoperit acolo o lume a oamenilor altfel, a alternativilor, a celor diferiți de normă. Diferiți de ceea ce cere Dumnezeu și cum-se-cuvinele de la cetățeni. Erau punkeri, tatuați, rockeri, protestatari pe care nu-i cunoștea, dar știa că aparține lumii lor.
Nu se apropia mult de ei, dar în mintea lui de 17 ani, acești ciudați îi dădeau speranța că există undeva, sub același soare și în același oraș, o lume în care nu ar mai trebuia să se scuze că există. Sau să-i fie frică și rușine că nu corespunde cerințelor standard care au decis ce înseamnă să fii bărbat cu mult înainte ca el să se nască.
În primul an de facultate, însă, în 2018, a părăsit Venezuela trecând de partea cealaltă a graniței cu Columbia. A luat drumul spre Medellin, a trecut prin Bogota și s-a oprit într-un oraș din sudul Columbiei, unde și-a reîntâlnit tatăl.
A descoperit acolo o comunitate deschisă, în care a putut explora viața de adult fără să se simtă judecat. Mai întâi l-a cunoscut pe José și la început erau doar prieteni — mult timp înainte să aibă relații intime.. Erau împreună peste tot, tot timpul, atât de des și cu atâta dăruire încât tatăl lui a început să bănuiască.
— Ești gay? Dacă ești gay, îți faci bagajele și te cari de aici.
Isaac nu i-a confirmat, dar i-a răspuns mândru că, dacă așa se pune problema, o să plece singur. Nu vorbea serios și nici nu se aștepta ca doua zi să se trezească cu bagajul la ușă, spunându-i-se să se evapore din casă. În aceeași măsură l-a luat prin surprindere vestea că, a doua zi, tatăl și-a sunat toți cei șapte frați plângându-se că fiul său plecase de acasă ca să nu îl ajute cu plata chiriei.
Norocul făcea că avea deja un loc de muncă. Problema era că nu mai locuise niciodată înainte pe cont propriu, ca un adult. Și-a sunat un prieten bun și l-a întrebat dacă poate să se mute împreună, în garsoniera acestuia, plătind chiria la jumătate. Ca de fiecare dată în Columbia, a fost primit, înțeles, ca o parte firească a comunității.
Au urmat șase luni de prietenie intimă cu José. Șase luni în care cei doi erau de văzut peste tot unul în compania celuilalt. Făceau totul împreună. Până într-o zi când, din neant, José a hotărât că-i timpul să se asigure pe sine de propria masculinitate. Hotărât e mult spus, n-a fost nicio decizie conștientă, dar nici una care să ia în calcul sentimentele celorlalți.
I-a dat, așadar, întâlnire lui Isaac într-un loc public, s-a asigurat că ajunge puțin mai târziu și s-a prezentat la locul faptei însoțit de o femeie, de care nu s-a desprins toată după-amiaza, sărutându-se, ținându-se de mână și comportându-se ca și cum povestea dintre el și Isaac nu fusese decât o închipuire.
La rândul său, Isaac, care nu știa încă să se apere, a dat curs invitației și și-a petrecut toată ziua în compania celor doi, simțind că se sfâșie pe dinăuntru. De ce ai acceptat să stai cu ei și nu ai plecat acasă?
— Nici acum nu știu. Voiam doar ca ei să nu-și dea seama cât mă durea, așa că încercam să mă port normal. Acum îmi dau seama că omul era probabil heterocurioso (Diccionario abierto y colaborativo” definește termenul drept persoană heterosexuală care este interesată de alte forme de sexualitate și care le poate chiar practica ocazional).
Am înțeles ce spunea și am înțeles ce-a simțit, pentru că un copil căruia nu i s-a permis să simtă devine adultul care nu știe dacă are dreptul să o facă. Devenim oamenii rușinați de sentimentele noastre de durere, iar rușinea nu ne permite să ne protejăm, ci ne împinge să luăm în piept toate loviturile, într-o încercare patetică de a ne păstra demnitatea”.
A fost singura dată când a suferit și probabil singura când s-a îndrăgostit cu adevărat, dar povestea asta, oricât de amară, nu i-a umbrit amintirea orașului. Isaac are acum doar 25 de ani, dar vorbește despre acei patru ani petrecuți în Columbia ca despre cei mai frumoși din viața lui.
E firesc, Isaac vorbește ca orice om care a trăit prea puțin ca să fi strâns în el mai multe bucăți de viață și să-și dea seama că fericirea și nefericirea pot lua forme infinite. Isaac nu are alte repere de fericire și libertate așa că își amintește de acel oraș columbian ca de singurul loc în care a fost acceptat așa cum este. Nu am trecut nici o dat printr-un episod homofobic în Columbia. Lucra într-un restaurant în care era apreciat, în care se simțea ca în familie.
— Aduceam câte șase farfurii de mâncare deodată, transportam câte patru pe un braț, îmi explică și cu vocea și cu corpul. Mă simțeam bine, în formă. Acum nu mai pot să fac asta, mi-am pierdut îndemânarea. Toată lumea știa că sunt gay și făceam glume pe seama asta, dar nu glume care să mă umilească, ci ca să mă includă. În plus, ieșeam aproape cu orice tip voiam. Toată lumea mă plăcea.
Lui Isaac părea să îi fie complet străină discriminarea suferită atât de des de venezueleni în Americile ultimilor ani. Auzise că așa ar sta lucrurile, într-adevăr, dar nu era cazul lui. Mi-a explicat că sincretismul lingvistic care a dat naștere cuvântului veneco/-a nu a făcut altceva decât să alăture cuvintele venezuelean și columbian pentru a vorbi despre columbienii care au migrat în Venezuela în anii ‘70 în căutarea unui loc de muncă.
Eu nu știam asta, dar auzisem de suficiente ori cuvântul în Peru pentru a înțelege din context și din tonul cu care era rostit că a îmbrăcat conotație de insultă. Am încercat să înțelegem cum de-a fost scutit de discriminare — să fi fost accentul lui mai degrabă neutru, faptul că în orașul unde se stabilise el nu migraseră foarte mulți venezueleni la vremea respectivă sau poate pentru că nu părea amenințător — n-am reușit să ne dăm seama, așa că am conchis că trebuie să fi fost vorba de noroc.
Conform datelor de la Departamentul Național de Statistică, în 2022 trăiau în Columbia 2,2 milioane de venezueleni. Pe de altă parte Fundația Juntos Se Puede, ONG columbian dedicat integrării migranților și a refugiaților venezueleni, a raportat în medie, pentru același an, 150 de plângeri săptămânale privind incidentele xenofobe împotriva venezuelenilor.
Date încă și mai dramatice prezintă un raport realizat de Organizația Internațională a Muncii care a studiat migrația venezueleană în două orașe din Ecuador (Quito și Guayaquil). Conform acestuia, 95,5% dintre venezueleni au suferit un tip anume de discriminare la locul de muncă din cauza condiției lor de imigranți.
Eu și Isaac ne plimbăm pe străzile din centrul Bucureștiului, într-o zi de februarie fără sclipire, dar entuziasmul lui la vederea peisajelor în care interbelicul elegant se împletește cu comunismul masiv nu încetează să mă uimească.
— Nu pot să cred că locuiești de un an jumate în România și este prima dată când vezi Bucureștiul. Și nu pot să cred că te impresionează atât. Probabil e din pricina contrastului cu Odorheiu.
Când îl observ atât de absorbit de modernitate, de clădirile impunătoare și de oamenii care, prin indiferența lor, îi par cool, nu mai știu unde să-l duc ca să-l fac mai fericit. Dacă ar putea fi mai fericit de atât. Râde și vorbește încontinuu, iar efervescența lui mă molipsește și aș putea să-l ascult trei zile fără pauză.
Intrăm în Cărturești Carusel unde face rapid câteva poze și își cumpără un dicționar spaniol-român, în vreme ce eu mă scuz pentru lipsa de căldură a angajaților. Mă amuz observând reacția consternată a băiatului de la casă în fața zâmbetului larg și a jovialității cu care îi mulțumește Isaac. Îl asigur că din societatea bucureșteană poți desprinde îmbufnare și indiferență cu lingurița. Că nu-i deloc ușor să trăiești în mijlocul unor oameni care nu doar că se prefac că nu exiști, dar care, dacă ți se adresează, este adesea numai pentru a-ți atrage atenția, a te arăta cu degetul sau a împroșca înspre tine cu răutate.
Nu se lasă descurajat de înverșunarea mea — poate un pic prea îmbibată de resentimente. Bucureștiul rămâne unul dintre cele mai impresionante locuri în care a fost.
Intrăm la Caru’ cu Bere căutând șnițel și găsim un loc în care angajatele nu se abțin să ne transmită că deranjăm și că sunt și-așa destul de ocupate. Eu nu pot să nu mă întreb ce-i trece atunci prin cap unui om care a trăit în Venezuela și Columbia, pământuri ale ospitalității și ale micilor interacțiuni amabile. Îi propun să mergem la restaurantul de alături, cu mâncare libaneză. Celebrul restaurant turistic e și-așa destul de aglomerat, gălăgios și îți dă senzația că trebuie să te grăbești pentru a lăsa loc următorilor meseni.
Isaac îmi arată câteva poze cu el de când locuia în Columbia și nu îmi ia mult să înțeleg că nu-i prea fericit în Odorheiu Secuiesc. Nici în pozele din Columbia nu reverberează o fericire intrinsecă, dar denotă o oarecare încredere de sine pe care a pierdut-o de când a trecut granița României.
Mă uit la poze și îmi dau seama ce trăsături dezarmant de frumoase are și cum figura lui, prin armonia ei non-binară, parcă râde în față încercărilor de a înghesui toți oamenii în doar două genuri.
— M-am îngrășat mult față de cum arătam în poze; adevărul este că mereu am avut oscilații mari de greutate, îmi spune. Acum, de exemplu, am cu șapte kilograme mai mult decât acum o lună, dar nu am ce să fac, e prea grea viața și mâncarea e cumva singura consolare. Pur și simplu nu pot să mă opresc.
Știam atât de bine despre ce vorbea. I-am povestit despre anii mei de bulimie și despre iluzia că mâncarea ar putea vreodată să astupe vidul ăla interior care nu te lasă să trăiești. I-am povestit cum simțeam că organismului meu îi lipsește reglajul care să mă anunțe când îmi este foame și când să mă opresc din a mânca. Că fiecare masă sau gustare se simțea ca o luptă, ca un abuz.
Am încercat să-i spun cum am trecut eu peste conflictul cu mâncare. Cum a părut să crească în mine un mecanism care să mă ajute să mănânc atât cât îmi trebuie, pe măsură ce făceam pace cu anxietatea. Dar mi-am dat seama că nu era momentul. În seara aceea, lui Isaac nu îi trebuiau sfaturi, ci avea nevoie să vorbească ca să-și pună singur ordine în gânduri.
Îmi povestește că într-o bună zi, în discuțiile cu o colegă de muncă, aceasta își exprimă repulsia față de bărbații gay printr-un gest dureros de disprețuitor care mimează vomitatul. Îmi mai spune că există în Odorhei un singur alt bărbat gay care nu își ascunde orientarea sexuală. L-am întrebat cum este perceput de societate. Am vrut să înțeleg și mai bine cât este de important pentru Isaac să continue să își ascundă parte din identitate.
— Se uită la el îngrozitor, îmi răspunde. La un moment dat, a intrat în barul hotelului și i-a cerut un suc de portocale colegului meu, care m-a rugat să i-l duc eu. Mi-a spus că el nu vrea să îl servească. Imaginează-ți: nici să-l servească nu vor. Cred că-i totuși conștient de cât de este nasoală situația socială pe care o trăiește, pentru că a locuit o vreme în țări din Occident, țări foarte inclusive și relaxate cu privire la homosexualitate. Știe ce înseamnă să fii liber și să nu se uite nimeni la ce faci tu.
Isaac crede că bărbatul respectiv nu se lasă afectat de discriminare, ba chiar o înfruntă cu sfidare, cu look-uri frapante pentru colțul acestea de țară: cu role (nimeni nu iese aici cu rolele, îmi mărturisește Isaac), în combinație cu pantaloni foarte scurți și cămăși roz. Se preface că nu vede privirile critice ale celor din jur, ba chiar că le râde în nas continuând să fie și să facă ce poftește.
Abia de curând, după doi ani în România, Isaac și-a făcut o prietenă în Odorheiu Secuiesc căruia a simțit că îi poate spune secretul vieții lui. O tânără care studiază în Târgu Mureș și despre care Isaac consideră că are o minte mai deschisă pentru că a călătorit mai mult, în orașele mari ale țării.
Îi mărturisește, spre surprinderea ei, că dintre cele trei țări în care a locuit, Columbia a fost cea în care s-a simțit cel mai acceptat. Rememorează cât i-a fost de greu să fie elev gay într-un liceu din Venezuela. Îți amintește cu lux de amănunte hărțuirea prin care a trecut unul dintre colegii săi când a avut nenorocul ca sexualitatea sa să devină informație publică.
Într-un studiu realizat de Ipsos în 2023 în 30 de țări, România se afla la coada clasamentului în ceea ce privește susținerea căsătoriei cuplurilor de același sex, pe penultimul loc și doar înaintea Turciei. Să ne amintim și că, în august 2023, România a contestat decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, în urma căreia a fost obligată să recunoască parteneriatele legale între persoanele de același sex.
Numele și coordonatele geografice ale persoanei au fost modificate pentru a păstra anonimatul.
Iulia Hau este colaborator extern Radio România Internaţional. Găseşti articolul pe blogul Iuliei, La pas molcom.
