Supravegherea politică în România între anii 1945 și
1989, în timpul regimului comunist, a fost unul dintre pilonii terorii pe care
s-a bazat funcționarea acestuia. Securitatea, Miliția și rețelele de
informatori au format un triunghi al răului care a condamnat oameni nevinovați la
detenție și pe alții i-a persecutat numai pentru opiniile lor politice și numai
pentru că își apărau avutul din care își câștigau existența. Aparatul de
supraveghere politică și represiune a fost ubicuu și a comis toate tipurile de infracțiune
la adresa persoanei, inclusiv omucidere.
Despre supravegherea politică din
comunism s-a vorbit mai mult cu referire la orașe. În marile aglomerări urbane,
acolo unde condițiile de viață erau mult mai greu de suportat și potențialul
exploziv mai mare, regimul a concentrat mai multe resurse. Întrucât orașul era
locuit de oameni de o diversitate mai mare, inclusiv muncitori care aveau o
capacitate de solidarizare crescută, supravegherea se simțea mai acut. Dar nici
lumea rurală nu a fost scutită de prezența aparatului de supraveghere și
represiune.
De fapt, istoria supravegherii și represiunii comuniste începe în
mediul rural și nu încetează niciun moment până în 1989. Formarea rezistenței
armate anticomuniste din militari și țărani care se opuneau colectivizării a
făcut ca statul comunist să instituie teroarea mai întâi la țară. Acolo era
nevoie de informatori pentru a afla cine erau partizanii din munți, cine erau
țăranii din sate și comune care îi ajutau și care erau rețelele prin care
partizanii, țăranii și cei din oraș comunicau. Astfel încât, supravegherea în
mediul rural avea o importanță uriașă. Istoria rezistenței anticomuniste
menționează activitatea informatorilor drept cauză principală a lichidării
grupurilor de partizani. Gropile comune descoperite au scos la iveală zeci de
țărani împușcați pe câmp, la marginea pădurilor ori în locuri îndepărtate.
Istoricul
Gheorghe Miu a cercetat aparatul de supraveghere și represiune din zona
Buzăului. El consideră că maniera de funcționare a aparatului poate fi extins
la scara întregii Românii. Aceste structuri militarizate ale regimului communist au acționat în mediul
rural, în satele socialiste, folosind rezidențe în posturile de miliție care au
funcționat în comunele rurale. Aceste rezisdențe ale Securității aveau rețele
informative bine puse la punct, cu case conspirative, cu agenți informatori, o
structură informativă pe care am descoperit-o în mai multe documente. O
rezidență a Securității era o sursă de informații. Ea supraveghea și superviza
rețelele de informatori. Rezidentul, de cele mai multe ori, se identifica cu
șeful postului de miliție, practic se substituia ofițerului de securitate care
răsundea de zona respectivă. El lua legătura cu sursele informative transmițând
informațiile către ofițerul de securitate care purta de regulă denumirea de
lucrător operativ de securitate.
Un
aparat de supraveghere și represiune nu putea funcționa fără informatori.
Aceștia erau recrutați din toate mediile și o făceau din motive variate. Unii
cedau șantajului dar alții, conform arhivelor, beneficiau de avantaje
materiale: ei sau membrii familiilor lor erau erau angajați în slujbe râvnite,
alții primeau locuințe mai bune, salarii mari și alte recompense financiare,
altora li se permitea să călătorească în străinătate. Însă în mediul rural
recompensele erau absente și informatorii furnizau informații despre cel vizat de
teama repercusiunilor. Gheorghe Miu spune că ei proveneau din toate mediile
sociale care se puteau întâlni în mediul rural.
Am descoperit nenumărate surse de informații care purtau
pseudonime. Ele proveneau din diverse medii sociale. În general, erau
recomandate mediile apropiate obiectivului, celui vizat de Securitate și
Miliție: erau vecini, țărani cooperatori, deci de aceeași condiție socială. Dar
am descoperit și surse care erau cadre didactice. Dar am descoperit și cazul
unui funcționar de CEC care era trimis pentru a populariza binefacerile
CEC-ului printre țărani. Însă el avea și o sarcină precisă de la agentura
Securității. Nu am descoperit avantaje materiale propriu-zise. Miliția și
Securitatea au funcționat în mediul rural folosind aceași metodă a terorii, au
indus frică. Acești oameni erau chemați la postul de miliție și dădeau
informații de frică dar și cu acceptul lor.
Istoricul
Gheorghe Miu are și un exemplu de țăran care a suferit de pe urma opiniilor
sale. Este vorba chiar despre bunicul său patern. Un studiu de caz îl vizează pe bunicul meu, Vasile Miu, un
țăran care s-a opus colectivizării. El a rămas necolectivist până în 1989 însă
a suportat consecințele. El a avut deschis un dosar de verificare și un dosar
de anchetă penală. Bunicul meu era un țăran mijlocaș cu 9 hectare de pământ,
catalogat ca reacționar, dușmănos pentru regimul comunist. Folosindu-se ca
pretext o scrisoare pe care Vasile Miu a trimis-o președintelui Consiliului
Popular al comunei Padina Gigel Stoicescu, unul dintre artizanii colectivizării
din comuna Padina, județul Buzău, organele de Securitate i-au întocmit un doar
de verificare și un dosar de anchetă penală. A urmat un calvar. Deși țăranul
Vasile Miu nu a fost încadrat ca deținut politic, el a fost închis 3 luni
pentru că vânduse la târg un cal sechestrat de fiscul comunist ca urmare a
datoriei la plata cotelor agricole.
Aparatul
de supraveghere și represiune din anii comunismului a funcționat cu aceeași
brutalitate în mediul rural ca și în cel urban. Și numeroși țărani au încă amintiri
despre ce activități au avut la țară Securitatea, Miliția și informatorii.
