Industria grea a fost unul dintre stâlpii de rezistenţă ai industriei comuniste. Din ea făceau parte industria extractivă, siderurgia şi industria constructoare de maşini. Mineritul, mai ales cel de suprafaţă, era considerat cel mai dificil domeniu de activitate economică, în care condiţiile de muncă erau extreme şi riscul accidentelor de muncă şi al deceselor era mare. Datorită solidarităţii speciale dintre mineri, ei aveau potenţialul de a face greve şi de a pune regimul în dificultate. Regimul a oferit minerilor condiţii salariale generoase, protecţie socială, dar i-a şi supravegheat. Protecţia muncii avea o componentă socială, dar şi una de control al oamenilor care lucrau în subteran. Accidentele nu se întâmplă niciodată într-o lume perfectă, iar lumea comunistă avea această ambiţie.
Cu toate acestea, ele nu au lipsit. Electromecanicul Petru Gherman, intervievat în 2003 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, povestea despre cum a scăpat el însuşi dintr-un asemenea accident în care a murit un om, la o mină din Valea Jiului. ”Aveam un abataj cu înclinare, cam la 150 de metri adâncime era abatajul, şi era cu susţinere individuală. Susţinerea asta individuală e cu grinzi, cu stâlpi, mă rog. Eu eram combainer, mă duceam pe înclinare, spre staţie, cu combina. La un moment dat s-a făcut o surpare de 17 metri care mi-a astupat combina complet. Eu am reuşit de am fugit. Atunci a prins un muncitor, un miner, după trei zile au reuşit să-l scoată din dărâmături. Îl chema Mureşan Vasile, nu-l uit niciodată, era un om foarte bun, şi chiar ne înţelegeam foarte bine. Dar eu am scăpat că am fugit, combina era puţin mai într-o parte, şi pe el l-a prins surparea.”
Muncitorul Bokor Miklos s-a făcut miner pentru că tradiţia de familie l-a îndrumat într-acolo, dar şi din pasiune. Am fi tentaţi să credem că minerii au îmbrăţişat această meserie plină de riscuri pentru avantaje materiale. Dar foarte multe mărturii ale minerilor vorbesc despre o pasiune pentru minerit, despre o dragoste pentru meserie. Acelaşi lucru a fost valabil şi pent4ru Bokor Miklos care a lucrat la mina Aninoasa, mină de subteran, în valea Jiului. În 2003 şi el povestea despre un accident în care şi-a fracturat un picior. ”Cât am lucrat în aceşti 31 de ani, chiar în subteran au fost 2 accidente. Unul o fost o fractură şi unul o fost o surpare, s-a surpat cărbunele, un tavan de fapt. Fractura era cădere de rocă. E un strat de înclinare mare, un rostogol, la 60 sau 50 de grade. Şi când cade un bolovan vă daţi seama cu ce viteză merge! A căzut un bolovan de sus, de la vreo 20-30 m deasupra mea. Am auzit zgomotul şi-am vrut să mă feresc, am şi sărit, da’ piciorul care o rămas în calea bolovanului şi mi-o rupt 3 falange în picior. Se aude când se prăbuşeşte tare, şi se-aude dinainte. Se-aude dacă eşti miner şi-ţi stă mintea acolo unde trebuie, numai că nu vorbeşti cu dealul să-ţi spună. Dar vezi şi ştii când se întâmplă ceva. Că mina trebuie să lăcrimeze, exact şi cu-n om, înainte plânge, adică lăcrimează şi după aia plânge, şi bolovanul începe să curgă, începe să vie. Şi-atunci când ieşi, e un munte! Dacă-i linişte mare, că pe timpuri era linişte, îţi dai seama că e linie de rupere şi-atunci ai ocazia să scoţi oamenii afară.”
Accidentele din mină erau evenimente importante care se soldau cu anchete şi cu stabilirea de vinovaţi. Inginerul Iulian Costescu a fost director tehnic la mina Livezeni. În 1980, două explozii au ucis 53 de oameni : prima a ucis 32 de mineri, iar a doua 21 de salvatori. O comisie de protecţie a muncii în care au fost trimişi şi ofiţeri de securitate a investigat cazul şi l-a găsit nevinovat. “Cum era pe vremurile acelea, cineva mare, cum au fost directorul minei şi inginerul şef, au făcut închisoare. Generalul Macri de la Securitate a venit să supravegheze totul. Eu am avut o altercaţie cu el, că a vrut să intre după explozie. Ministrul Minelor era Virgil Trofin şi m-a numit pe mine ca să conduc operaţia de salvare. Era dreptul meu să nu-l las, că explozia putea să recidiveze, lucru care s-a întâmplat altădată la mina Vulcan unde au murit chiar profesori de la Institutul de Mine din Petroşani, chiar şeful Institutului şi de la Centrul de Securitate Minieră din Petroşani. Şi Macri a propus ca şi eu să fiu trimis în judecată şi trimis în puşcărie. A fost un proces lung de un an de zile, în acest proces eu am fost achitat. În dimineaţa respectivă, Paul Romanescu era şeful serviciului de aeraj-protecţia muncii din combinat. Şi-i spun să se ducă în mină să verifice aerajul. El era un băiat excepţional. S-a dus în mină şi a coborât. Poate că, dacă mă duceam şi eu cu el, poate că nu se întâmpla. Poate că măsurile pe care le luam eu nu ar fi lăsat să moară atâţia oameni. Explozia tot se întâmpla, cred, dar poate că scoteam oamenii afară din mină. Nu ştiu ce aş fi făcut.”
Accidentele din mină nu i-au făcut pe cei care lucrau acolo să renunţe, deşi normele de protecţie a muncii nu reuşesc să garanteze nimănui viaţa, odată coborât în subteran. Adâncurile pământului, asemenea adâncurilor mării, nu pot fi niciodată domesticite până la capăt.
