Tag: Mircea Eliade

  • Asociația interbelică Criterion, într-o nouă monografie

    Asociația interbelică Criterion, într-o nouă monografie

    Înființată în
    1932 și fucționând până în 1935, Asociația Criterion a reunit cele mai strălucite
    minți alte tinerei generații de intelectuali din România interbelică. Prin
    Criterion, oameni precum Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu sau
    Mihail Sebastian, doreau să crească
    nivelul cultural al publicului conectându-l cu marile teme de dezbatere
    intelectuală a vremii. Au făcut acest
    lucru organizând conferințe – cu puncte de vedere pro și contra – despre
    personalitățile și subiectele la modă în perioada aceea. Din păcate,
    activitatea Criterion a fost destul de scurtă, căci ceea ce a început ca o
    platformă de discuții democratice și diverse a sfârșit prin radicalizarea unor
    dintre membrii fondatori care au aderat la doctrinele de extremă dreaptă
    întruchipate atunci de legionarism și Garda de Fier.

    Exact această trecere
    treptată de la o grupare democratică la radicalizare surprinde cartea
    Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion,
    scrisă de Cristina A. Bejan și tradusă recent în română. Autoarea, profesoară
    de istorie și dramaturgie la Metropolitan State University din Denver, poetă și
    actriță, are origini românești prin tatăl său și, grație unei busrse Fulbright,
    a putut să studieze arhivele românești în vederea tezei sale de doctorat.

    Teza
    s-a materializat în timp în cartea lansată recentă și tradusă de istoricul
    Alina Pavelescu a cărei primă reacție a fost de surpriză: M-am bucurat foarte mult că această carte pe care o citisem
    în engleză și eu înainte, așa cum mulți istorici și, probabil, mulți studenți
    români la istorie, o citiseră, se traducea și în limba română. (…)Și în felul
    ăsta mi-am revizitat și eu experiența din facultate, când, în 1996, am făcut o
    teză de licență exact pe această temă, pe generația lui Mircea Eliade,
    generația Itinerariului spiritual pe care el o numea generația fără
    misiune, fiindcă era prima generație de după realizarea Marii Uniri și credea
    el că după Marea Unire, România nu mai avea un proiect politic.

    A fost
    interesant să compar modul în care eu am avut acces la surse în 1996, cu modul
    în care Cristina a avut acces la surse în anii 2000, după 2010, presupun. Și am fost la fel de
    interesant să compar cumva modul în care cineva care face parte din noua
    generație de istorici vede acest subiect față de felul în care îl vedeau
    istoricii români din anii 1990, când era un subiect foarte la modă. (…)

    Mărturisesc că cel mai mult m-a impresionat și a fost o noutate pentru mine
    atenția pe care ea a acordat-o scandalului din ziarul Credința și acuzațiilor
    de homosexualitate la adresa lui Petru Comarnescu și modului în care au fost
    tratate aceasta. Aceste acuzații în lumea intelectuală, nu doar în presa de
    scandal de la stânga și de la dreapta spectrului politic, de cei care erau
    ultra-ortodocși și de cei care erau de stânga comunistă, este unul dintre cele
    mai incitante la reflecții aspecte din carte.


    Cât despre motivele autoarei de a
    aprofunda țara de origine a tatălui său, Cristina A. Bejan comentează: Am vrut să înțeleg de ce fascismul a câștigat teren în anii 1930 în
    România. Bunicii mei din partea tatălui au fost studenți aici în București, la
    o universitate din București și atunci a avut o perioadă de democrație,
    evident. Noi știam asta. Am putut înțeleg de ce România s-a schimbat prin
    fascism și apoi, prin comunism și de ce tatăl meu a trebuit să plece din România
    în 1969 în SUA și a stat în exil pentru 20 de ani. Și noi am toată familia mea
    americana am mers în România după Revoluție din 1989. Am vrut să înțeleg asta
    și când am început investigația istoricul Keith Hitchins mi-a zis că arhiva lui
    Petru Comarnescu este la Biblioteca Academiei din România. Așa am descoperit
    arhivele lui Petru Comarnescu, toate documentele despre asociația Criterion,
    toată informație și m-am gândit că trebuie să scriu biografia Asociației
    Criterion și asta am făcut.


  • Arion Roșu (1924-2007)

    Arion Roșu (1924-2007)

    Indian
    and Oriental studies have had a number of remarkable representatives in Romania
    as well. The first was Mircea Eliade, born in 1907, a reputed writer and
    historian of religions, who had a vast scientific and didactic career in the
    West. The following generation of experts in Indian studies included Sergiu
    Al-George, Anton Zigmund-Cerbu, Eliza Zigmund-Cerbu, Marcel Leibovici and Arion
    Roșu, the four latter being members of the Bucharest-based Jewish community.


    Arion
    Roșu was born February 1, 1924 in Bucharest, and passed away on April 4, 2007
    in Versailles, France, at the age of 83. He studied classical philology at
    University of Bucharest, and specialized in Indian studies, in Ayurveda and the
    history of classical Indian medicine. In 1964, he moved to France, where he
    continued his studies at La Sorbonne and defended his doctoral thesis about the
    psychological concepts in Indian medical literature. He published extensive
    scientific papers and volumes about India and classical Indian culture.


    The
    Institute for the History of Religions of the Romanian Academy paid homage to
    Arion Roșu by naming a study after him. Indian specialist Eugen Ciurtin, the
    director of the Institute, knew Arion Roșu, and was actually his student.
    Ciurtin says Roșu was an accomplished scholar, his works being representative
    not just for Romania.


    Arion
    Roșu is not a parochial figure, representing a single place, he was a European
    scholar, to say the least. For instance, Professor David Gordon-White, who
    teaches history of religions at University of California, studied with two
    world authors who guided his career. One was published for the first time in
    the USA, a certain Mircea Eliade, whereas the other was first published in
    Europe, Arion Roșu. The fact that they happen to be Romanian is just our manner
    of understanding the evolution of Indian studies, of humanistic culture, at the
    end of the 20th century. Arion Roșu is a personality whose works
    displayed extraordinary durability. He is the only Romanian-born specialist in
    Indian and Oriental studies who, at the time of his death, was given the unique
    honor of having an obituary signed by Pierre-Sylvain Filliozat in Journal Asiatique,
    the oldest periodical of Oriental studies in Europe, which has been published
    in the last two centuries without interruption.


    Ayurveda
    or Indian classical medicine has always fascinated people across time and
    space. It also enthralled Arion Roșu. Eugen Ciurtin told us more:


    Arion
    Roșu
    distinguished himself as a historian of religions, particularly of Indian
    studies, with a special focus on classical Sanskrit medical literature. Why is
    this so important? Because of all the ancient cultures, only a few have an
    original medical system. In other words, there are only a few civilizations,
    including those of Egypt, China, India or Greece, that first looked at the
    human body with all its wonders and diseases. Devoting yourself to classical
    Ayurveda meant reconstructing the science and philosophy of ancient Indian
    culture.


    All
    Romanian Orientalists were influenced by Mircea Eliade, who was a beacon for
    young Romanians who wanted to discover the secrets of India. Among them were a
    few Jewish students who were forced to explain their Fascist options to their
    teacher. We asked Eugen Ciurtin how Arion Roșu reacted to Eliade’s biography:


    I
    talked to Arion Roșu on a number of occasions in Versailles, where he settled after turning 70, and I
    took it upon myself to tell him that in 1996 the extraordinary and painful
    Journal of Mihail Sebastian had been published. Then, he would select and cut
    out articles from major French publications and had them sent to me. The
    articles discussed the rightist formation of Mircea Eliade, who had been
    influenced by Monsignor Vladimir Ghyka, who helped him convert to Catholicism
    in the wake of the Romanian communist authorities’ anti-Jewish drive. He found
    it hard to understand how someone so gifted and kind as Mircea Eliade would end
    up a captive of European far-right ideology for such a long time. There are
    documents in which Arion Roșu condemns this situation. But because he felt his
    destiny was bound to Eliade’s, because he always admired his amazing intellect
    that helped him conquer the whole planet, Arion Roșu wanted to be fair and share the science. At
    the same time, he would be very harsh when some of his colleagues failed to
    grasp their predicament.


    Arion
    Roșu is an
    iconic representative of Indian studies at global level, whose emblematic
    contributions are used in specialised academic circles. And this makes him a
    product of world literature. (VP)

  • Indianistul Arion Roșu

    Indianistul Arion Roșu

    Primul a fost Mircea Eliade,
    născut în 1907, scriitor și reputat istoric al religiilor, cu o vastă carieră
    științifică și didactică în Occident. Din generația următoare lui Eliade a
    anilor 1920 de indianiști fac parte Sergiu Al-George, Anton Zigmund-Cerbu,
    Eliza Zigmund-Cerbu, Marcel Leibovici și Arion Roșu, ultimii patru provenind
    din rândul comunității evreiești bucureștene.


    Arion Roșu s-a născut pe 1 februarie
    1924 la București și a decedat pe 4 aprilie 2007 la Versailles, în Franța, la
    83 de ani. A studiat filologia clasică la Universitatea din București și s-a
    specializat în indianistică, în ayurveda și în istoria medicinei indiene
    clasice. În 1964 a emigrat în Franța unde și-a continuat studiile la Sorbona și
    și-a susținut doctoratul cu o teză despre concepțiile psihologice în textele
    medicale indiene. A publicat mai multe articole științifice și volume despre
    India și cultura indiană clasică.


    Institutul
    de Istorie a Religiilor al Academiei Române a omagiat personalitatea lui Arion
    Roșu prin conferirea numelui său unei săli de studiu. Indianistul Eugen Ciurtin,
    directorul institutului, l-a cunoscut pe Arion Roșu și, mai mult, a fost
    îndrumat profesional de acesta. Ciurtin a spus că Roșu a fost un savant
    universal nu doar român. Arion
    Roșu nu este o figură parohializabilă, a unui singur loc, el este un savant, în
    cel mai rău caz european. El este un savant planetar. De pildă, profesorul
    David Gordon-White, profesor de istorie a religiilor de la University of
    California, a studiat cu doi autori globali sub care s-a format. Unul a editat
    și publicat prima oară în SUA, un anumit Mircea Eliade, și un altul a publicat
    pentru prima oară în Europa, un anumit Arion Roșu. Că se întâmplă că aceștia
    sunt români este doar unghiul nostru de a vedea evoluția studiilor indiene, a
    culturii umaniste, la sfârșitul secolului 20. Arion Roșu este o mare figură cu
    o fiabilitate a operei extraordinară, fiind singurul indianist și orientalist
    de origine română care, în momentul morții, a beneficiat de ilustra onoare de a
    avea un necrolog semnat de Pierre-Sylvain Filliozat în Journal asiatique, cel
    mai vechi periodic de orientalistică generală al Europei, și care apare de două
    secole fără întrerupere.


    Ayurveda sau medicina clasică indiană
    a fascinat și încă fascinează mulți oameni din toate timpurile și din toate
    locurile. Ea l-a prins în misterele sale și pe Arion Roșu. Eugen Ciurtin. Arion Roșu s-a distins ca
    istoric al religiilor și mai ales al științelor indiene, cu aplecare specială
    asupra gândirii clasice sanscrite în medicină. De ce este important acest
    lucru? Pentru că dintre culturile antice doar câteva culturi au un sistem
    original de medicină. Cu alte cuvinte, sunt numai câteva civilizații, cum este
    cea egipteană, cea chineză, cea indiană și cea greacă responsabile de a privi
    pentru prima dată corpul uman cu toate splendorile și bolile lui. A te consacra
    ayurvedei clasice însemna a restitui științificitatea și raționalitatea
    culturii indiene antice.


    Toți orientaliștii români au fost
    influențați de Mircea Eliade, un fel de spiritus rector pentru tinerii care
    doreau să descifreze tainele Indiei. Printre ei, și câțiva învățăcei evrei care
    au fost nevoiți să-și explice opțiunile fasciste ale maestrului lor. L-am
    întrebat pe Eugen Ciurtin care a fost reacția lui Arion Roșu, unul dintre ei,
    față de biografia lui Eliade.

    Am
    discutat de mai multe ori cu domnul Roșu la Versailles, acolo unde locuia după
    ce împlinise 70 de ani, și m-am considerat responsabil să-i spun că apăruse în
    1996 extraordinarul și atât de durerosul Jurnal al lui Mihail Sebastian. Apoi,
    articolele pe care el însuși le găsea în publicațiile franceze majore le decupa
    și mi le trimitea. Ele discutau aplecarea sordidă spre dreapta, în contextul
    bucureștean al tinereții lui Arion Roșu, pe care o avusese Mircea Eliade. Roșu
    a fost influențat de monseniorul Vladimir Ghyka, sub semnul căruia s-a
    convertit la catolicism după prigoana antievreiască de stat pe care a suferit-o
    comunitatea evreiască din România. Lui i s-a părut de neînțeles ca cineva cu
    darurile intelectuale și umane ale lui Mircea Eliade să ajungă să fie captiv,
    și să rămână captiv atâta vreme, acelor fantasme toxice ale extremelor drepte
    europene. Există documente în care Arion Roșu deplânge această situație. Dar
    pentru faptul că s-a simțit legat destinal de Mircea Eliade, pentru că i-a
    admirat întotdeauna extraordinara minte cu care a cucerit întreaga planetă,
    Arion Roșu a ținut să fie foarte just și să împartă între ceea ce este operă
    științifică, și în același timp să fie extrem de dur când alți colegi nu
    înțelegeau în ce catastrofă un anumit profesor Nae i-a atras pe toți.


    Arion Roșu este un nume românesc al
    indianisticii mondiale care circulă în mediile academice specializate. Însă el
    este și un nume universal și aceasta îl face un bun al lumii întregi.


  • Filosoful Constantin Noica (1909-1987)

    Filosoful Constantin Noica (1909-1987)

    A fost o personalitate
    controversată, dar și un model pentru cei care l-au urmat în ceea ce a fost
    denumită Școala de la Pătiniș. Noica a trăit din plin impactul pe care
    secolul 20 l-a avut asupra umanității și a avut experiențe legate deopotrivă de
    fascism și de comunism, ambele fețe ale totalitarismului.


    Constantin
    Noica s-a născut în 1909 în județul Teleorman, în sudul României, și a murit în
    1987 la Sibiu. Studiile și le face la Facultatea de Litere și Filosofie a
    Universității București pe care o absolvă în 1931 cu o teză de licență despre filosoful
    german Immanuel Kant. A fost
    atras de ideile trăirismului, o variantă românească a existențialismului,
    avându-l ca principal exponent pe Nae Ionescu, profesor al său. Trăirismul
    afirma că atitudinea mistică asupra vieții era mai importantă decât cea
    intelectuală sau analitică. Ionescu credea că mistica și autoritatea, specifice
    creștinismului ortodox, erau principiile fundamentale ale vieții. Alți
    discipoli mai cunoscuți ai lui Ionescu au fost istoricul religiilor Mircea
    Eliade, criticul de artă Petru Comarnescu, filosoful pesimist Emil Cioran. Ca
    autor de texte, Noica a debutat în revista liceului Spiru Haret pe care l-a
    absolvit. În anii 1930 este apropiat cercului de idei Criterion și ideilor fasciste
    promovate de către acea societate culturală. În 1940, după un stagiu de un an
    în Franța, revine în România și-și susține teza de doctorat în filosofie. În
    același an, pleacă la Berlin la Institutul Româno-German unde va sta până în
    1944 până când România va ieși din alianța cu Germania nazistă. În cei 4 ani de
    stat în Germania a frecventat seminarul de filosofie al lui Martin Heidegger,
    cel mai influent nume al filosofiei existențaliste.


    După război
    și după comunizarea completă a României, în 1949 Constantin Noica primește din
    partea autorităților comuniste domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. În 1958 este arestat, anchetat și
    condamnat la 25 de ani de muncă silnică împreună cu toți participanții la întâlnirile
    informale organizate de el. Lotul acesta de condamnați va primi numele grupul
    Noica-Pillat. Este eliberat în 1964 din închisoare și este angajat la Centrul
    de Logică al Academiei Române din București. Acolo se va împrieteni cu nume
    importante de intelectuali români precum filosofii Gabriel Liiceanu, Sorin
    Vieru, Andrei Pleșu, Andrei Cornea. Din 1975 se retrage la Păltiniș, stațiune montană
    la 15 kilometri de orașul Sibiu, unde este vizitat de cei care căutau
    răspunsuri la interogațiile filosofice ale lumii de atunci. Este înmormântat la
    Păltiniș, după propria dorință. Opera lui Noica cuprinde
    32 de volume de filosofie, estetică, critică literară și artistică,
    publicistică, din care 20 publicate în timpul vieții, alte 12 după moartea sa.


    Arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea
    Română deține o înregistrare cu Constantin Noica în care acesta comenta la
    microfon un vers al poetului Mihai Eminescu, găsit în arhiva Academiei Române:

    În manuscrisul eminescian 2254, păstrat la Academia Română, un manuscris ce cuprinde piese de
    teatru, traduceri de piese, proiecte, în manuscrisul acesta unde apare atâta
    nepoezie, deodată, la fila 14, între un plan de piesă și piesa Amor pierdut,
    viață pierdută, apare un vers singuratic ce te înfioară prin frumusețea și
    înțelesurile lui. Versul sună așa: ca o spaimă împietrită, ca un vis
    încremenit. De unde este, din ce poem, din ce piesă de teatru? Nu știu și nu
    m-am grăbit să caut. Aș dori să nu fie de nicăieri căci oriunde, în orice
    context, frumusețea acestui vers ar păli. Căci așa cum apare el, abrupt, mi se
    pare că poartă în el o măreție singulară.


    Era o
    punere în cuvinte pentru ascultătorii de atunci a trăirilor omului, a
    realităților sociale și istorice deprimante. Pesimismul lui Noica avea însă și
    un componentă optimistă pe care o vedea în versul lui Eminescu:

    Ai putea tălmăci un întreg
    capitol din frământarea filosofică a omului modern, existențialismul, prin
    prima jumătate a versului lui Eminescu, spaima împietrită. Ai putea tălmăci
    depășirea existențialismului prin cealaltă jumătate, visul încremenit. Ce
    altceva a spus într-adevăr existențialismul despre om decât că este o spaimă
    împietrită? S-au îngrămădit peste om toate spaimele. De la frica originară, pe
    care o încearcă într-un fel alături de foamea originară orice viețuitoare,
    trecând prin grija față de cele ale vieții. Apoi prin îngrijorarea față de ceva
    nelămurit în el, prin anxietatea față de răspunderea lui știută și neștiută de
    ființă liberă. Și până la spaima cea mare de a fi o existență îngrădită în
    timp, biruită de neființă și totuși, prin aceasta, deschisă către ființă.


    Constantin
    Noica a ales să nu confrunte realitatea politică din jurul său, realitate
    produsă de regimul brutal exercitat de partidul comunist. El însuși, în
    închisoare, văzuse de ce era capabil un asemenea regim. A preferat să îndrume
    noile generații de tineri dotați către educația clasică. Întâlnirile și
    seminarele pe care Noica le-a organizat în localitatea de munte unde se
    refugiase au fost denumite informal Școala de la Păltiniș. Mare admirator al
    lui Platon, la traducerea și editarea căpruia a contribuit esențial, Noica vedea
    în educație speranța renașterii.


  • 17 manuscrits de Mircea Eliade

    17 manuscrits de Mircea Eliade

    L’écrivain et historien des religions
    Mircea Eliade a produit une collection impressionnante de manuscrits. Eliade a
    été un intellectuel très prolifique puisque ses textes, notes, observations et
    essais ont visé plusieurs domaines tels la littérature, la religion, la
    philosophie, la spiritualité orientale et le surnaturel. Sans aucun doute, Mircea
    Eliade a réalisé des recherches d’une très grande valeur dans le domaine de l’histoire
    des religions. Mais de l’avis des critiques littéraires, hormis la littérature
    fantastique, ses romans ne s’élèvent pas au niveau des exigences de la
    littérature de son époque.








    La vie même d’Eliade a été digne d’un
    roman. Adolescent très doué du point de vue intellectuel, il a voyagé en Inde
    et après 1945 il s’est établi en Occident, plus précisément aux Etats-Unis où
    il a enseigné l’histoire des religions à l’Université de Chicago. Il a écrit 35
    volumes d’histoire des religions et des idées religieuses et autant de volumes
    de fiction et d’essais. Lors de son départ de Roumanie en tant que diplomate
    culturel, au début des années 1940, il n’aurait jamais imaginé qu’il allait
    laisser dans son pays d’énormes archives. Son éditeur, Mircea Handoca, a tout
    fait pour qu’une partie des archives d’Eliade arrive à la Bibliothèque centrale
    universitaire. Parmi ces manuscrits figure aussi celui de son célèbre roman
    « La Nuit bengali ». Une autre partie de ses archives ont constitué
    le fonds Eliade à la Bibliothèque de l’Académie roumaine. Cette institution
    vient d’acheter 17 autres manuscrits et documents portant la signature de
    Mircea Eliade, dont la plupart datent de son adolescence et de sa jeunesse, à
    commencer par l’année 1922, lorsque l’écrivain n’avait que 15 ans.






    Lors de la présentation de ces pièces,
    Ioan Aurel Pop, le président de l’Académie roumaine, a souligné combien la
    collection Mircea Eliade constituée à la Bibliothèque de l’Académie roumaine s’était
    enrichie.








    Ioan Aurel Pop : « La Bibliothèque
    de l’Académie possède une collection Mircea Eliade. L’élargir signifie aider les chercheurs
    qui se rendent à ce temple de la culture roumaine pour pouvoir découvrir non
    seulement l’écriture de Mircea Eliade, mais aussi ses commentaires sur des
    œuvres célèbres, les traductions qu’il avait faites et même les manuscrits de
    ses œuvres connus et publiés. Les œuvres d’Eliade peuvent être enfin observées
    dans leur forme d’origine. Par conséquent, ce contrat ne constitue pas une
    nouvelle collection, mais enrichit la collection déjà existante. Ce n’est pas à
    moi d’affirmer combien important est l’héritage qu’Eliade a laissé à la culture
    roumaine. Mais je voudrais rappeler qu’il fait partie du patrimoine de la
    culture universelle. Hormis les différents épisodes de sa vie, dans des manuscrits
    on peut observer son initiation lorsqu’il était jeune à la culture et à la
    civilisation indienne, à la découverte des secrets de la civilisation
    égyptienne, à la traduction de Giovanni Papini. Je me rappelle un manuscrit sur
    les raisons pour lesquelles les gens ne lisent plus. Il est toujours
    d’actualité, même s’il a été écrit à la fin de la Première Guerre mondiale.
    Lorsqu’il a vu les bibliothèques, les archives et les librairies fermer leurs
    portes, il commença à encourager les gens à lire, affirmant que sans la lecture,
    il était impossible de progresser du point de vie spirituel. »








    Gabriela Dumitrescu est experte à la
    Bibliothèque de l’Académie roumaine et s’est occupée des 17 manuscrits
    d’Eliade. Elle passe en revue quelques-uns d’entre eux : « Par
    exemple, le résumé de l’oeuvre « Eugénie Grandet », qui présente les
    idées centrales de l’œuvre de Balzac, dans un manuscrit écrit recto-verso à
    l’encre noire sur une page blanche plissée. A la fin de l’ouvrage il y a une note
    de l’auteur réalisée au crayon qui inclut ce texte en un cycle. Ce qui plus
    est, il y a un manuscrit de la nécrologie de Maurice Barrès, manuscrit
    holographe, datant de 1923. Il existe également un manuscrit encore plus
    étrange pour certains « Ly ou le petit insecte vert », une esquisse
    qui fait partie du volume « Du monde de ceux qui parlent
    maintenant », qui est inachevé et constitue par conséquent une pièce
    inédite. Ce manuscrit s’ajoute à deux autres qui existent dans les collections
    de la Bibliothèque de l’Académie roumaine qui examine la vie des fourmis et des
    carabes. Les œuvres se complètent, chose très importante. C’est « Le Merveilleux
    voyage des 5 carabes dans le pays des fourmis rouges », « Histoire de
    mœurs » et « La Vie et les habitudes des fourmis ». Un autre
    manuscrit, en fait un cahier sur lequel on peut lire « Notes et
    articles », contient trois articles. Le premier est consacré à l’hydre,
    une espèce de cœlentérés simple, des prédateurs qui vivent dans des eaux
    douces, un manuscrit écrit au crayon. L’article suivant porte le titre
    « La Classification des tritons » et il est écrit à l’encre noire,
    alors que le troisième est dédié aux plantes aromatiques. »








    Parmi les 17 manuscrits figurent aussi les
    « Mémoires d’un soldat de plomb », un cahier de manuscrits, le roman
    « Noaptea », en français « Forêt interdite », de 1922, une
    fiction dont les personnages sont les animaux nocturnes qui vivent sur les
    bords d’un lac et qui parlent de toute sorte de thèmes philosophiques. Enfin,
    parmi les acquisitions faites par la Bibliothèque de l’Académie roumaine figure
    aussi le volume « Le Carnet d’un scout », journal romancé des
    excursions dans les Carpates que le jeune Eliade avait entrepris. Parmi les
    manuscrits d’Eliade figurent aussi l’étude « L’humanisme indien »,
    l’essai « Mystères et initiation orientale », la traduction de
    l’ouvrage « Le Diable », de Giovanni Papini, ainsi que d’autres nouvelles,
    résumés et textes qui se sont retrouvées à la base de plusieurs conférences
    données au micro de Radio Bucarest entre 1932 et 1938. Un manuscrit d’Eliade
    sur le thème de la musique primitive suscite lui aussi l’attention des
    chercheurs. Plusieurs lettres reçues de la part de son professeur Constantin
    Rădulescu-Motru, de son ami, le philosophe Constantin Noica, et de son
    professeur et mentor en civilisation indienne Surendranath Dasgupta complètent
    la nouvelle collection. Hormis les préoccupations scientifiques de Mircea
    Eliade, ses notes quotidiennes illustrent le fait qu’il était un jeune homme
    très connecté à la vie de tous les jours.

  • 17 manuscrise ale lui Mircea Eliade

    17 manuscrise ale lui Mircea Eliade

    Scriitorul și istoricul religiilor
    Mircea Eliade a lăsat în urmă o colecție impresionantă de manuscrise. Eliade a
    fost un intelectual foarte productiv, textele, notițele, observațiile și
    eseurile sale au abordat câteva domenii precum literatura, religia, filosofia,
    spiritualitatea orientală, fantasticul. Cu siguranță că Eliade a performat la
    un nivel înalt în domeniul istoriei religiilor. Însă criticii literari
    consideră că, în afara literaturii fantastice, romanele sale nu se ridică la
    înălțimea exigențelor unei literaturi în ton cu vremurile sale.



    Însăși viața lui Eliade a fost una
    demnă de un roman. A fost un adolescent foarte dotat intelectual, a călătorit
    în India și după 1945 a rămas în Occident unde, în cele din urmă, s-a stabilit
    în SUA și a predat istoria religiilor la University of Chicago, Illinois. A
    scris aproximativ 35 de volume academice de istorie a religiilor și a ideilor
    religioase și alte aproximativ 35 de cărți de ficțiune și eseuri. La plecarea
    sa din România ca diplomat cultural, la începutul anilor 1940, nu avea cum să
    știe că lăsa în urmă pentru totdeauna o imensă arhivă. Editorul său Mircea
    Handoca făcea ca o parte din arhiva lui Eliade să ajungă la Biblioteca Centrală
    Universitară din București, manuscrisul celebrului său roman Maitreyi fiind
    în această colecție, o altă parte constituia un fond Eliade la Biblioteca Academiei
    Române. Recent, Academia Română a achiziţionat 17 manuscrise şi documente
    semnate Mircea Eliade, majoritatea aparţinând perioadei de adolescenţă şi
    tinereţe, începând cu anul 1922, pe când scriitorul avea doar 15 ani.

    La
    prezentarea achizițiilor, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a spus
    că fondul Mircea Eliade de la Biblioteca Academiei Române devine acum mai mare
    prin noile piese cumpărate.

    Biblioteca
    Academiei are un fond Mircea Eliade. Cu cât acest fond este mai larg cu atât e
    mai bine pentru cercetători să vin în acest templu al culturii române și să poată
    vedea de la ductul scrierii lui Mircea Eliade până la comentariile pe care le-a
    făcut unor opere celebre, traducerile pe care le-a făcut, manuscrise din opere
    cunoscute și publicate. Ele se pot vedea de astă dată așa cum au fost ele
    elaborate. Prin urmare, achiziția nu deschide un fond nou ci îmbogățește fondul
    Mircea Eliade. Nu stă în căderea mea să spun cât de importantă e moștenirea pe
    care Eliade a lăsat-o culturii române, nici nu e nevoie. Dar vreau să
    reamintesc că el face parte totuși din patrimoniul culturii universale. Dincolo
    de meandrele vieții lui, în aceste manuscrise se pot vedea inițierile lui din
    tinerețe în cultura și civilizația indice, în cunoașterea tainelor civilizației
    egiptene, în traducerea lui Giovanni Papini. Îmi aduc aminte de un manuscris
    despre necitire, de ce nu mai citesc oamenii? E foarte actual și a fost scris
    la sfârșitul primului război mondial. Când a văzut că se închid bibliotecile,
    arhivele și librăriile îndemna lumea să citească spunând că fără lectură nu
    puteam merge mai departe din punct de vedere spiritual.



    Gabriela Dumitrescu este expert la
    Biblioteca Academiei Române unde s-a ocupat de cele 17 manuscrise Eliade,
    despre câteva dintre ele vorbind pe scurt.

    Este rezumatul lucrării Eugénie Grandet unde textul prezintă ideile
    centrale din opera lui Balzac și este un manuscris unde textul este redactat
    recto verso cu cerneală neagră, pe coală velină îndoită. La finalul lucrării
    este o notație a autorului realizată în creion care include textul într-un
    ciclu. De asemenea, un manuscris al necrologului lui Maurice Barrès care este
    manuscris olograf, lucrarea datează din 1923. Mai este un manuscris mai ciudat
    pentru unii Ly sau gâzulița verde, o schiță care face parte din volumul Din
    lumea celor care acum cuvântă care a rămas neterminat fiind asfel o piesă
    inedită. Acest manuscris se alătură altor două manuscrise existente în
    fondurile Bibliotecii Academiei Române care se referă la viața furnicilor și a
    cărăbușilor. În acest fel, lucrurile se completează și este ceva foarte
    important. E vorba despre Minunata călătorie a celor 5 cărăbuși în Țara
    Furnicilor Roșii, Poveste de moravuri și Viața și apucăturile furnicilor.
    Un alt manuscris, respectiv un caiet intitulat Note și articole, cuprinde
    trei articole. Primul este dedicat hidrei, o specie de celenterate simple,
    prădătoare, care trăiesc în ape dulci, fiind redactat cu creionul. Următorul
    articol este intitulat Clasificația tritonilor fiind redactat cu cerneală
    neagră. Iar cel de-al treilea este dedicat plantelor aromatice.


    Între cele 17 manuscrise regăsim
    Memoriile unui soldat de plumb, un caiet-manuscris, schiţa Noaptea din 1922
    ficțiune în care citim despre viețuitoare nocturne la marginea unui lac care
    discută și filozofează. De asemenea, în rândul achizițiilor mai figurează Din
    carnetul unui cercetaş, jurnal romanțat al excursiilor în Carpați pe care
    tânărul Eliade le-a întreprins. Se mai află între manuscrisele Eliade și
    studiul Umanismul indian, eseul Misterele şi iniţierea
    orientală, traducerea lucrării Ispitirea diavolului de
    Giovanni Papini, precum şi schiţe, rezumate sau texte care au stat la baza
    câtorva conferinţe susţinute la Radio Bucureşti în perioada 1932-1938. Un
    manuscris eliadian pe tema muzicii primitive atrage și el atenția viitorului
    cercetător. Câteva scrisori primite de la profesorul său Constantin
    Rădulescu-Motru, de la prietenul său filosoful Constantin Noica şi de la
    profesorul și mentorul său în civilizație indiană Surendranath Dasgupta
    întregesc noua colecție. În afara preocupărilor savante ale lui Eliade, cărți
    poștale, notițe și însemnări zilnice de rutină arată și un tânăr conectat la
    viața obișnuiă.


  • Emil Cioran (1911–1995): „Schlaflosigkeit ist eine außergewöhnliche Offenbarung“

    Emil Cioran (1911–1995): „Schlaflosigkeit ist eine außergewöhnliche Offenbarung“

    Mit dem Religionshistoriker Mircea Eliade und dem Dramatiker Eugen Ionescu bildet der Philosoph und Essayist Emil Cioran das Vorzeige-Trio einer rumänischen Generation, die nach 1945 die westliche Kulturwelt beeinflusste. Alle drei wählten das Exil, nachdem sich beginnend mit 1945 das kommunistische Regime in Rumänien etabliert hatte. Alle drei, die Anfang des 20. Jahrhunderts innerhalb von nur zwei Jahren geboren wurden, dürfen Leistungen auf höchstem Niveau in drei Bereichen ihr Eigen nennen: Eliade in der Religionsgeschichte, Ionescu im Theater und Cioran in der Philosophie.



    Der jüngste von ihnen, Emil Cioran, wurde vor 110 Jahren, am 8. April 1911, in Rășinari bei Sibiu (Hermannstadt), geboren und starb am 20. Juni 1995 in Paris im Alter von 84 Jahren. Sein Vater war ein orthodoxer Geistlicher und seine Mutter war die Tochter eines zum Baron erhobenen Notars. Er besuchte die Fakultät für Literatur und Philosophie an der Universität Bukarest, wo er mit zwei anderen wichtigen rumänischen Philosophen der Zwischenkriegszeit, Petre Țuțea und Constantin Noica, in Kontakt kam. In den 1930er Jahren fühlte sich Cioran von der philosophischen Bewegung mystischer Hedonisten angezogen, einer rumänischen Version des Existenzialismus. Der junge Cioran studierte eifrig die Werke von Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer, Georg Simmel, Martin Heidegger, Fjodor Dostojewski, Lew Schestow. Von dieser Zeit an vertrat er agnostische Ansichten und litt an Schlaflosigkeit, ein sehr wichtiges biographisches Detail, das sein Werk prägen sollte.



    Cioran sah sich selbst eher als Essayist denn als Philosoph und bezeichnete sich selbst als Skeptiker im Dienst einer Welt im Niedergang“. Sein Werk zeigt ihn als einen pessimistischen Denker, der von der Gegenwart des Leidens, des Zerfalls und des Nihilismus beherrscht wird. Schon in seinem ersten Buch Auf den Höhen der Verzweiflung“, das 1934 erschien, als er im Alter von 23 Jahren war, lie‎ß Cioran seinen morbiden Gedanken freien Lauf. Vier weitere Bände sollten in rumänischer Sprache folgen, in denen seine dunklen Reflexionen über die conditio humana, die Natur des Menschen weitergeführt werden.



    1937 ging er mit einem Stipendium des Französischen Instituts in Bukarest nach Frankreich, das bis 1944 verlängert wurde, und er kehrte nie mehr nach Rumänien zurück. In Paris, wo er im Quartier Latin lebte, schrieb er neun weitere Bücher, ab nun in französischer Sprache, die ihn in der französischen Kulturszene als echten Skeptiker der untergehenden Welt etablierten. Seine Werke wurden vielfach übersetzt und seine kritische Rezeption war im Allgemeinen positiv. Er gilt als einer der wichtigsten Stilisten der französischen Essayistik in der zweiten Hälfte des 20. Jahrhunderts. Das Lieblingsthema seiner Bücher in französischer Sprache wird der Selbstmord bleiben, dem er viel Raum widmen wird. Weitere Themen sind die Erbsünde, der tragische Sinn der Geschichte, das Ende der Zivilisation, die Bedrohung durch das Böse, die Verweigerung des Glaubens. Philosophie war nur noch als Fragment möglich, glaubte Cioran, so dass viele seiner Seiten Aphorismen und kurze Anmerkungen zu bereits festgelegten Themen enthalten.




    Im Jahr 1990 drehte der Philosoph Gabriel Liiceanu einen Film über Emil Cioran, einen der ersten Filme über ihn in rumänischer Sprache — hier lie‎ß sich der Philosoph über die Arbeit an sich aus:



    Meine Arbeit ist eine Sache der Besessenheit. Ich habe alle Bücher aus medizinischen, therapeutischen Gründen geschrieben. Die gleiche Besessenheit, das Thema der Vergeblichkeit und des Todes. Alle anderen Themen haben keine Bedeutung. Alles, was formuliert wird, wird erträglicher. Sich auszudrücken, wird zum Medikament. Was bringt es schlie‎ßlich, zu einem Priester zu gehen, um zu beichten, was man getan hat? Es ist eine Befreiung. Alles, was ausformuliert wird, wird in der Intensität herabgesetzt. Das ist therapeutisch, das ist die Bedeutung von therapeutisch. Die depressiven Zustände, die ich in meinem Leben durchgemacht habe, hätten mich in den Wahnsinn treiben können oder, schlimmer noch, zum völligen Versagen. Die Tatsache, dass ich sie formuliert habe, war bemerkenswert effektiv. Wenn ich nicht geschrieben hätte, bin ich überzeugt, dass die Dinge für mich schlecht geendet wären. Und ich habe aufgehört zu schreiben, weil sich etwas in mir verändert hat, eine Verkleinerung“, erzählte Cioran in der Dokumentation von Gabriel Liiceanu.




    Es sind extreme persönliche Erfahrungen, die die Existenz in einem definitiven Ausma‎ß leiten, glaubte Cioran. Die Schlaflosigkeit war dementsprechend die Erfahrung, die ihn tief geprägt hat und ihn dazu brachte, bemerkenswerte Werke zu schreiben. Cioran gestand Liiceanu die Bedeutung des Schlafmangels für die menschliche Existenz:



    Vor meiner Schlaflosigkeit war ich ein fast normaler Mensch. Es war eine Offenbarung für mich, als ich meinen Schlaf verlor. Mir wurde klar, dass Schlaf etwas Au‎ßergewöhnliches ist und dass das Leben nur durch den Schlaf erträglich ist. Morgens beginnt man ein neues Abenteuer oder das gleiche Abenteuer, aber mit einer Unterbrechung. Schlaflosigkeit ist eine au‎ßergewöhnliche Offenbarung, weil sie das Unbewusste unterdrückt. Man verbringt 24 Stunden am Tag im Wachzustand bei vollem Bewusstsein. Und der Mensch ist zu schwach, um das zu ertragen. Es wird zu einem Akt des Heldentums, jeder Tag ist ein Kampf. Als ich an Schlaflosigkeit litt, verachtete ich absolut jeden, jeder war ein Tier für mich. Der Wachzustand ist der Mensch, der an seine Grenzen stö‎ßt“, beichtete der Philosoph.




    Als junger Mann fühlte sich Cioran zum Faschismus hingezogen. Von dieser Anziehungskraft distanzierte er sich kritisch in den frühen 1940er Jahren. In einem Interview in den 1970er Jahren bezeichnete er sein Festhalten am Faschismus erneut als die grö‎ßte Torheit seiner Jugend. Ciorans Einfluss war nicht nur in der Hochkultur, sondern auch in der Popkultur zu spüren. 1991 schrieb die französische Sängerin Mylène Farmer den Text zu ihrem Hit Désenchantée“, inspiriert von Ciorans Debütband Auf den Höhen der Verzweiflung“. Und im März 2021 wurde Cioran zur Figur in einem Comic des französischen Künstlers Patrice Reytier.



    Audiobeitrag hören:



  • Mircea Eliade

    Mircea Eliade

    Mircea Eliade a été, sans l’ombre d’un doute, une des grandes personnalités de la culture roumaine du vingtième siècle. L’éclectisme de ses passions, depuis l’histoire des religions et jusqu’à son engouement pour la littérature de fiction, ont fait de lui un auteur complexe, dont les thèses faisaient autorité à l’Université de Chicago, où il a été le titulaire de la chaire de l’Histoire des religions, de 1956 et jusqu’à sa mort, survenue en 1986.

    Né le 9 mars 1907, à Bucarest, dans une famille aux origines moldaves, de la ville de Tecuci, Mircea Eliade se distingue déjà parmi ses camarades de classe. Il suit ses humanités au lycée « Spiru Haret », creuset de bon nombre de personnalités culturelle roumaines de l’entre-deux-guerres, parmi lesquelles mentionnons l’écrivain et journaliste Arșavir Acterian, l’écrivain et le poète Haig Acterian, le philosophe Constantin Noica ou encore le critique d’art Barbu Brezianu. Entiché de sciences naturelles, tout autant que d’alchimie et d’occultisme à l’époque de son adolescence, il se découvre une passion pour la littérature, à travers la découverte de l’œuvre monumentale d’Honoré de Balzac, auquel il voue un véritable culte, puis d’un contemporain, Giovanni Papini. Etudiant en Lettres et en Philosophie, Mircea Eliade soutient sa thèse, à l’Université de Bucarest, sur Tommaso Campanella, poète et philosophe utopiste italien.

    Polyglotte sans complexes, Eliade deviendra l’un des historiens des religions les plus influents de son temps. Il signera plus de 30 ouvrages, traduits en 18 langues, portant notamment sur la persistance de la pensée mythique dans les sociétés modernes, sur la relation entre le sacré et le profane, sur le mythe des origines ou encore sur la pensée de type cyclique de l’homme traditionnel. Mais Eliade s’avère également un littéraire prolifique, auteur de 12 romans, dont « La nuit bengali » et « La forêt interdite » demeurent les plus connus. Enfin, Mircea Eliade est un mémorialiste passionné, témoin d’une génération culturelle d’exception, confrontée aux vicissitudes de l’époque mouvementée qu’elle est obligée de traverser. Eliade a par ailleurs été l’un des premiers orientalistes roumains. En effet, très jeune, il tombe amoureux de l’Inde, où il débarque de 1928, et qu’il ne quittera qu’en 1933. C’est là qu’il apprend le sanscrit et qu’il devient familier d’une spiritualité orientale foisonnante, au milieu d’une société imprégnée de sens religieux. C’est de son expérience indienne qu’il trouve l’inspiration de son premier roman, « La nuit bengali », dont le personnage principal, Maitreyi, n’est autre que la fille de son hôte et maître spirituel.

    A son retour d’Inde, Eliade soutiendra sa thèse de doctorat sur les techniques du yoga. L’archive d’histoire orale de la Radiodiffusion roumaine recèle un document exceptionnel : l’interview de Mircea Eliade, réalisée en 1970 par Monica Lovinescu, célèbre critique littéraire et dissidente anticommuniste, chroniqueuse littéraire à la radio Free Europe. Dans son interview, Mircea Eliade parle de sa période indienne comme d’une période charnière, qui l’aidera à comprendre le sens de l’histoire, soit le dialogue des cultures. Son voyage passionnant à travers le monde des mythes et des croyances religieuses avait commencé là-bas, en Inde : « Depuis mon retour d’Inde, j’avais compris les limites du provincialisme culturel occidental. J’ai compris qu’il fallait nouer, surtout après la Deuxième guerre mondiale, des ponts entre les diverses cultures- occidentale, orientale, cultures archaïques. Qu’il n’existe pas de meilleure introduction à une autre culture que de comprendre ses traditions, la structure religieuse de cette culture. L’histoire des religions me semblait dès lors une première étape pour comprendre l’altérité, les autres cultures, dans une démarche respectueuse de l’autre, d’égal à égal, dans une démarche de dialogue. Et j’ai eu alors la certitude que mes recherches, mes ouvrages, allaient trouver un public réceptif, intéressé et attentif, parce que la réalité historique me donnait raison. »

    Mircea Eliade s’est voulu un savant total, dans l’acception ancienne du terme, avant le cloisonnement de la science, de la philosophie et des lettres, dans leurs prés carrés respectifs. Certes, mieux connu pour ses recherches en l’histoire des religions, pour sa carrière universitaire aux Etats-Unis où il fonda, avec l’Allemand Joachim Wach, la Divinity School, Eliade garda le contact avec sa langue natale pendant ses longues décennies d’exil grâce à l’œuvre de fiction qu’il s’attacha à écrire. C’est par la littérature qu’il retournait régulièrement à ses origines roumaines, selon ses propres termes : « En faisant de la littérature, je retourne à mes origines, ce qui est normal au fond. J’utilise, pour écrire ma littérature, ma langue maternelle. J’ai besoin, pour ma santé mentale, d’écrire en roumain, de rêver en roumain. Je pourrais me traduire moi-même en français ou en anglais. Je pourrais probablement écrire directement mon œuvre de fiction dans ces langues, mais il est plus important pour moi ce désir intime que j’ai de garder le contact avec cette langue, avec ma propre histoire, soit l’histoire d’un Roumain qui a vécu et travaillé autant en Roumanie qu’à l’étranger. »

    Quant au monde d’aujourd’hui, à la désacralisation rampante, et considéré par d’aucuns comme un monde vidé de sa substance religieuse, Mircea Eliade y décelait le sacré enfoui dans notre quotidien, un sacré qui restera omniprésent aussi longtemps que les hommes en auraient besoin :« Le besoin d’entendre une histoire, l’histoire mythique des origines, celle qui raconte le commencement du monde et de l’homme, les débuts de l’organisation sociale et ainsi de suite, cela fait partie de nos besoins fondamentaux. Ce besoin relève d’une structure de notre inconscient collectif. Je ne pense pas que l’homme puisse exister en tant que tel s’il était dépourvu de cette capacité d’écoute, de ce besoin de connaitre l’histoire, la sienne et celle du monde, au milieu duquel il est apparu. » Avec l’avènement du régime communiste en Roumanie, Mircea Eliade est forcé à l’exil en 1945. Il vivra d’abord à Paris et, après 1957, à Chicago, où il mourra le 22 avril 1986, laissant derrière lui une œuvre monumentale. Après la chute du communisme en Roumanie, il sera reçu post mortem à l’Académie roumaine, en 1990. (Trad. Ionuţ Jugureanu)

  • Religionshistoriker Mircea Eliade: „Menschen wollen ihre Existenz erzählt bekommen“

    Religionshistoriker Mircea Eliade: „Menschen wollen ihre Existenz erzählt bekommen“

    Mircea Eliade wurde am 9. März 1907 in Bukarest geboren. Sein Vater war Offizier und seine Mutter Hausfrau. Er war ein sehr flei‎ßiger Schüler und im Gymnasium hatte er als Schulkameraden mehrere zukünftige wichtige Persönlichkeiten der rumänischen Kultur: den Schriftsteller und Journalisten Arşavir Acterian, den Dichter, Schriftsteller und Regisseur Haig Acterian, den Philosophen Constantin Noica und der Kunstkritiker Barbu Brezianu. Als Jugendlicher interessierte sich Mircea Eliade neben Literatur, Philosophie und Geschichte auch für Okkultismus und Naturwissenschaften, vor allem für Chemie. Bei seinen ersten literarischen Versuchen stand er unter dem Einfluss von Honoré de Balzac und Giovanni Papini. Er studierte schöngeistige Literatur und Philosophie an der Universität Bukarest und für seinen Abschluss verfasste er eine Diplomarbeit über den utopischen italienischen Denker Tommaso Campanella.



    Das Werk von Mircea Eliade ist umfangreich und vielfältig. Der vielprachige Eliade ist Autor von über 80 Bänden der Religions- und Literaturgeschichte und einer der einflussreichsten Religionshistoriker seiner Zeit. Allein auf dem Gebiet der Religionsgeschichte hat er etwa 30 Bände verfasst, die in 18 Sprachen übersetzt wurden. Sein literarisches Schaffen umfasst 12 Romane, darunter Der Roman eines kurzsichtigen Jugendlichen“, Das Mädchen Maitreyi“, Auf der Mântuleasa-Stra‎ße“, Der verbotene Wald“, Hooligans“, und zahlreiche Novellen und Kurzgeschichten, von denen Fräulein Christina“, Bei den Zigeunerinnen“, Dr. Honigbergers Geheimnis“, Die Schlange“ am bekanntesten sind.



    Eliade war einer der ersten rumänischen Orientalisten, und seine besondere Leidenschaft war die Kultur Indiens. Aus Liebe zu diesem Land ging er 1928 nach Kalkutta, wo er Sanskrit studierte und die indische Geistigkeit kennenlernte. Der Roman Das Mädchen Maitreyi“ ist der Tochter seines indischen Professors und Gastgebers Surendranath Dasgupta gewidmet. Mircea Eliade hatte sich in Maitreyi Devi verliebt, aber konnte sie wegen des Widerstands des Vaters nicht heiraten. 1933, nach seiner Rückkehr aus Indien, schrieb er eine Doktorarbeit über Yogapraktiken.



    Das Zentrum für Mündlich Überlieferte Geschichte des Rumänischen Rundfunks ist im Besitz eines au‎ßergewöhnlichen Tondokuments. Es handelt sich um die Aufzeichnung eines Gesprächs von Mircea Eliade mit der bekannten Literaturkritikerin Monica Lovinescu bei Radio Freies Europa in den 1970er Jahren. In dem Interview bezieht sich Mircea Eliade auf seine Indien-Erfahrung, die ihm half, den Lauf der Geschichte und den Dialog zwischen Kulturen zu verstehen. Seine Reise in die Welt der religiösen Ideen und Überzeugungen verhalf ihm, einen Schritt nach vorne zu machen und eröffnete ihm ein bis dahin unbekanntes Universum. Mircea Eliade:



    Seit ich aus Indien zurückgekehrt bin, habe ich verstanden, dass der kulturelle Provinzialismus des Westens begrenzt ist. Nach dem Zweiten Weltkrieg muss es eine Brücke zwischen den verschiedenen Kulturen geben, eine Brücke zwischen der westlichen Kultur, der östlichen Kultur und den archaischen Kulturen. Es gibt keine einfachere und überzeugendere Einführung in eine Kultur als das Verständnis von Tradition, die immer eine Tradition des religiösen Ursprungs und der religiösen Struktur ist. Die Geschichte der Religionen schien mir der erste Schritt, die erste Stufe des Versuchs, andere Kulturen zu verstehen, von gleich zu gleich, in einem Dialog. Und dann war ich mir sicher, ich hatte diese Gewissheit, dass meine Bücher gut ankommen würden, weil die historische Realität mir Recht gab.”




    Mircea Eliade betrachtete sich selbst als Schriftsteller und Wissenschaftler zugleich. Er war aber mehr für seine wissenschaftliche Arbeit geschätzt. Damit machte Mircea Eliade Karriere in den USA an der Universität von Chicago, wo er zusammen mit dem deutschen Professor für Religionswissenschaft Joachim Wach die Divinity School gründete. Und doch fühlte Eliade, dass er die rumänische Sprache nicht aufgeben konnte; die Literatur brachte ihn immer wieder zu seinen Wurzeln zurück. Darüber sagte Mircea Eliade:



    Beim Schreiben von Literatur kehre ich zu meinen Quellen zurück, was normal ist. Rumänisch ist die Sprache, die ich nie verlassen wollte, ich brauche die Träumerei und das Schaffen von Literatur in meiner Muttersprache — für meine geistige Gesundheit. Ich könnte bestimmte literarische Stücke, die ich auf Rumänisch schrieb, selbst ins Französische oder Englische übersetzen. Ich könnte literarische Texte auf Englisch oder Französisch schreiben. Es scheint mir aber viel wichtiger, den Bezug zu meinem Ursprung, zu meiner eigenen Geschichte nicht zu verlieren, die offensichtlich die Geschichte eines Rumänen ist, der in Rumänien und im Ausland gelebt und gearbeitet hat.“




    Es ist oft gesagt worden, dass in der heutigen Welt die Religion immer weniger Einfluss hat. Aber Mircea Eliade sagte, dass die heutige Desakralisierung (Verweltlichung) in Wirklichkeit ein Verbergen des Heiligen ist, das die Menschen immer noch brauchen:



    Dieses Bedürfnis, eine anfangs mythische Geschichte zu hören, in der erzählt wird, wie die Welt entstand, wie der Mensch entstand, wie die Gesellschaft organisiert wurde und so weiter, ist eine Notwendigkeit, die ich für grundlegend halte. Es ist eine Struktur des Bewusstseins, nicht eine Stufe in der Geschichte des Bewusstseins. Ich glaube nicht, dass der Mensch als Mensch existieren kann, ohne zuzuhören, ohne seine Geschichte und die Geschichte der Welt, in der er sich befindet und die weiterhin existiert, erzählt zu bekommen.“




    Nach 1945, als das kommunistische Regime in Rumänien eingeführt wurde, lebte Mircea Eliade in westlichen Exil. Er starb am 22. April 1986 in Chicago und hinterlie‎ß ein beeindruckendes Werk, für das er 1990 post mortem in die Rumänische Akademie aufgenommen wurde.

  • Radio Romania International Encyclopedia

    Radio Romania International Encyclopedia


    The Romanians have their own myths regarding their ancestors, just like all nations have. Ancestor-related myths prove their grandeur, their civilizing force, the creative vitality in all areas of spiritual and material life. Also, ancestor-related myths bestow confidence on their descendants. The Romanians ancestors are the Dacians and the Romans, about whom all sorts of narratives have been created, from the academic to the occult ones. Generally speaking, the ancient Gaeto-Dacian population inhabited Romanias today territory. However, no less important is the fact that on the same territory other populations lived, Celtic, Germanic or Scythian. The Gaeto-Dacians are mentioned by the ancient historian Herodotus in the 5th century BC as well as in the historical writings of the following centuries.




    Written evidence is scarce, which is indicative of the fact that the Gaeto-Dacians were a peripheral population in an area bordering the vast territory of Mediterranean civilization and culture. Archeological evidence for that is none the richer either. The other ancestors of the Romanians, the Romans, do not need any presentation. Between AD 101 and 102 and 105 and 106, respectively, in the wake of two wars, the Roman emperor Trajan defeated the Dacian King Decebalus. His country was occupied and incorporated into the Roman Empire until around AD 270, when the Romans withdrew from Dacia, to the territories south of the Danube.




    In the 19th century, the national idea was to search for ancestors, so that nation states could be created. The Romanians discovered the Dacians and the Romans and myths revolved around them. The longest-lasting such myth was the myth of the age of the language and the spiritual continuity and at that, intellectuals literally competed to churn scientific tenets about ancestors.




    Dan Alexe is a linguist. In his opinion, Mircea Eliade was one of those who created the myths of the Dacians.




    “Were we to give a specific example of a wrong and exhilarated approach which is present in Eliades work, we should mention the volume From Zalmoxis to Genghis Khan”. It is a collection of articles Eliade contributed to various magazines, that including several far-right, legionnaire magazines. But lets just say that does not have any bearing on the alleged method and scientific accuracy. What we are exposed to in this volume is an occultist hotchpotch of mystical ideas, whereby in the history of Romania, a cult of the wolf could be traced. That is one of the running threads in the book. And there, everything is misconstrued, nothing holds water. He starts off from the idea that the Dacians worshipped the wolf. However, in the ancient texts, in the ancient texts where the Dacians are mentioned, there is nothing supporting the idea. Eliade tried to prove, wobbly and with no strong argumentation, since he was not a linguist, that the name of Dacian itself meant wolf. And that, in anthropology, is preposterous. There is no population on the planet whose name is totemically derived from an animal. Never had such a population existed, that called itself the wolves. People are named people, we have the Germanic tribe calling themselves Alemanni, which means all the people. Generally speaking, a population and a well-rounded dialect do not have an ethnical identity, from a historical perspective. Such a population considers itself, culturally and tribally, the real people, while the others are called strangers or barbarians.




    Continuity and permanence define the myths of the ancestors. To that end, Dan Alexe pointed out the wolf had been overused in order to feed the same mental cliché, in Eliades work.




    Dan Alexe:




    “It was also Mircea Eliade who put forward the idea whereby the Romans had in turn a wolf-related identity, the Lupa Capitolina, and Mars himself, the Roman god of war, was a wolf-god. What Eliade tries to say is that the Dacian and the Latin wolves merged and after that, that wolf allegedly continued to exist until Genghis Khans Mongolian invasions. Since the Mongolians themselves had the wolf as their totem, Genghis Khan was the offspring of a mysterious mating with a she-wolf. So the Dacian wolf continued to exist for a thousand years, until Genghis Khans Mongolians emerged, with another wolf. So the totem and the wolf have been defining us throughout the millennia. “




    Dan Alexe shares the opinion whereby we need to be extremely cautious with respect to the accuracy of the ancient sources when they provide information on remote populations.




    “Strabo says I dont know what, while about the Dacians, Herodotus says they were the most righteous among the Thracians. Let us not forget the Greeks did not leave any conversation guide whatsoever, not even a small one, not even a tiny dictionary of the neighboring languages. Thracians, Phrygians, Lydians were the neighbors of the Greeks, there were also other neighboring peoples about whom we know absolutely nothing because the Greeks were not interested in what languages they spoke, they were barbarians. If we do not have a dictionary that might enable us to find out what language Alexander III of Macedon, who was not a purebred Greek, spoke, Macedonian was, however, a different language, it wasnt a variety of Greek, could we assume they knew accurate things about the barbarians of the Danube, 2,000 kilometers north, in land which was beyond reach? The Dacians and the Gaete are generic denominations. Even in more recent years, in the days of my youth, when people spoke about somebody who fled to Yugoslavia, they said he fled to the Serbs. Serbs encompassed them all, the Macedonians, the Albanians, the Croats, the Slovenians. For us, it was to the Serbs. If thats how it is today, now that we have all sorts of info opportunities at our fingertips, could we assume Herodotus was sure to know who the Dacians were?”




    The ancestors of Romanians have their own place in the past. They were people of their time, and they were neither below nor above others, they were people with their hopes and frustrations. Just like we are today.




  • Radio Romania International Encyclopedia

    Radio Romania International Encyclopedia


    The Romanians have their own myths regarding their ancestors, just like all nations have. Ancestor-related myths prove their grandeur, their civilizing force, the creative vitality in all areas of spiritual and material life. Also, ancestor-related myths bestow confidence on their descendants. The Romanians ancestors are the Dacians and the Romans, about whom all sorts of narratives have been created, from the academic to the occult ones. Generally speaking, the ancient Gaeto-Dacian population inhabited Romanias today territory. However, no less important is the fact that on the same territory other populations lived, Celtic, Germanic or Scythian. The Gaeto-Dacians are mentioned by the ancient historian Herodotus in the 5th century BC as well as in the historical writings of the following centuries.




    Written evidence is scarce, which is indicative of the fact that the Gaeto-Dacians were a peripheral population in an area bordering the vast territory of Mediterranean civilization and culture. Archeological evidence for that is none the richer either. The other ancestors of the Romanians, the Romans, do not need any presentation. Between AD 101 and 102 and 105 and 106, respectively, in the wake of two wars, the Roman emperor Trajan defeated the Dacian King Decebalus. His country was occupied and incorporated into the Roman Empire until around AD 270, when the Romans withdrew from Dacia, to the territories south of the Danube.




    In the 19th century, the national idea was to search for ancestors, so that nation states could be created. The Romanians discovered the Dacians and the Romans and myths revolved around them. The longest-lasting such myth was the myth of the age of the language and the spiritual continuity and at that, intellectuals literally competed to churn scientific tenets about ancestors.




    Dan Alexe is a linguist. In his opinion, Mircea Eliade was one of those who created the myths of the Dacians.




    “Were we to give a specific example of a wrong and exhilarated approach which is present in Eliades work, we should mention the volume From Zalmoxis to Genghis Khan”. It is a collection of articles Eliade contributed to various magazines, that including several far-right, legionnaire magazines. But lets just say that does not have any bearing on the alleged method and scientific accuracy. What we are exposed to in this volume is an occultist hotchpotch of mystical ideas, whereby in the history of Romania, a cult of the wolf could be traced. That is one of the running threads in the book. And there, everything is misconstrued, nothing holds water. He starts off from the idea that the Dacians worshipped the wolf. However, in the ancient texts, in the ancient texts where the Dacians are mentioned, there is nothing supporting the idea. Eliade tried to prove, wobbly and with no strong argumentation, since he was not a linguist, that the name of Dacian itself meant wolf. And that, in anthropology, is preposterous. There is no population on the planet whose name is totemically derived from an animal. Never had such a population existed, that called itself the wolves. People are named people, we have the Germanic tribe calling themselves Alemanni, which means all the people. Generally speaking, a population and a well-rounded dialect do not have an ethnical identity, from a historical perspective. Such a population considers itself, culturally and tribally, the real people, while the others are called strangers or barbarians.




    Continuity and permanence define the myths of the ancestors. To that end, Dan Alexe pointed out the wolf had been overused in order to feed the same mental cliché, in Eliades work.




    Dan Alexe:




    “It was also Mircea Eliade who put forward the idea whereby the Romans had in turn a wolf-related identity, the Lupa Capitolina, and Mars himself, the Roman god of war, was a wolf-god. What Eliade tries to say is that the Dacian and the Latin wolves merged and after that, that wolf allegedly continued to exist until Genghis Khans Mongolian invasions. Since the Mongolians themselves had the wolf as their totem, Genghis Khan was the offspring of a mysterious mating with a she-wolf. So the Dacian wolf continued to exist for a thousand years, until Genghis Khans Mongolians emerged, with another wolf. So the totem and the wolf have been defining us throughout the millennia. “




    Dan Alexe shares the opinion whereby we need to be extremely cautious with respect to the accuracy of the ancient sources when they provide information on remote populations.




    “Strabo says I dont know what, while about the Dacians, Herodotus says they were the most righteous among the Thracians. Let us not forget the Greeks did not leave any conversation guide whatsoever, not even a small one, not even a tiny dictionary of the neighboring languages. Thracians, Phrygians, Lydians were the neighbors of the Greeks, there were also other neighboring peoples about whom we know absolutely nothing because the Greeks were not interested in what languages they spoke, they were barbarians. If we do not have a dictionary that might enable us to find out what language Alexander III of Macedon, who was not a purebred Greek, spoke, Macedonian was, however, a different language, it wasnt a variety of Greek, could we assume they knew accurate things about the barbarians of the Danube, 2,000 kilometers north, in land which was beyond reach? The Dacians and the Gaete are generic denominations. Even in more recent years, in the days of my youth, when people spoke about somebody who fled to Yugoslavia, they said he fled to the Serbs. Serbs encompassed them all, the Macedonians, the Albanians, the Croats, the Slovenians. For us, it was to the Serbs. If thats how it is today, now that we have all sorts of info opportunities at our fingertips, could we assume Herodotus was sure to know who the Dacians were?”




    The ancestors of Romanians have their own place in the past. They were people of their time, and they were neither below nor above others, they were people with their hopes and frustrations. Just like we are today.




  • Românii și strămoșii lor

    Românii și strămoșii lor

    Românii au și ei miturile lor în privința strămoșilor,
    așa cum le au toate națiunile. Miturile privitoare la strămoși arată măreția
    lor, forța lor civilizatoare, vitalitatea creatoare în toate domeniile vieții
    materiale și spirituale și oferă urmașilor încredere. Strămoșii românilor sunt
    dacii și romanii despre care s-au construit toate tipurile de narațiune, de la
    cea academică până la cea ocultistă. Populaţia antică a geto-dacilor locuia, în
    general, pe teritoriul de azi al României. Însă nu este mai puţin important că
    pe acelaşi teritoriu locuiau şi alte populaţii celtice, germanice, scitice.
    Geto-dacii sunt menţionaţi de istoricul antic grec Herodot în secolul 5 î.e.n.
    şi în scrierile istoricilor din secolele următoare. Sunt menţionări puţine care
    arată faptul că erau o populaţie periferică marelui spaţiu de civilizaţie şi
    cultură mediteranean. Descoperirile arheologice nu sunt nici ele mai bogate ca
    sursele scrise. Romanii, ceilalţi strămoşi ai românilor, nu mai au nevoie de
    nicio prezentare. Între anii 101-102 şi 105-106 e.n., după două războaie,
    împăratul roman Traian l-a învins pe regele dac Decebal şi ţara acestuia a fost
    ocupată şi integrată Imperiului roman până în preajma anului 270, când romanii
    s-au retras din Dacia la sudul Dunării.


    În
    secolul al 19-lea, ideea naţională căuta strămoşi pentru a crea statele naţionale.
    Românii i-au descoperit pe daci şi pe romani, şi în jurul lor s-au creat
    mituri. Cel mai puternic mit a fost acela al vechimii limbii şi al
    continuităţii spirituale şi a existat un veritabil concurs al intelectualilor în
    a produce ştiinţă despre strămoşi. Dan Alexe este lingvist şi după părerea lui,
    Mircea Eliade a fost unul dintre cei care au creat miturile dacilor. Dacă este să dăm un exemplu
    precis de metodă eronată și abordare exaltată a lui Eliade este vorba despre
    volumul De la Zalmoxis la Ginghis Han. Este o compilație de articole scrise
    de Eliade în diferite reviste, inclusiv în anumite reviste legionare. Dar
    aceasta să spunem că nu influențează asupra presupusei metode și rigori
    științifice. Ce vedem în acel volum este o magmă ocultistă de idei mistice
    potrivit cărora în istoria României s-ar fi manifestat un cult al lupului.
    Acesta este unul dintre firele conducătoare ale cărții. Acolo totul este
    eronat, nimic nu stă în picioare. El pleacă de la ideea că dacii venerau lupul.
    Însă în textele antice, în mențiunile antice espre daci, nimic nu sprijină
    această afirmație. Eliade încearcă să dovedească șubred și fără argumente
    solide, el nefiind lingvist, că numele însuși de dac ar fi însemnat lup.
    Ceea ce, în antropologie, este absurd. Nu există populație pe planetă care să
    se fi numit totemic cu un nume de animal. Nu a existat niciodată o populație
    care să se autodenumească lupii. Oamenii se numesc oameni, avem tribul
    germanic care se numește pe sine alemanii, adică toți oamenii. În general,
    o populație și un dialect închegat nu are în perspectivă istorică o identitate
    etnică. Ea se autoconsideră cultural-tribal, adevărații oameni, iar ceilalți
    sunt străinii și barbarii.


    Continuitatea
    şi permanenţa definesc miturile strămoşilor. Astfel, Dan Alexe arată că lupul a
    fost supus aceluiaşi clişeu mental în opera lui Eliade. Același Eliade vine și spune că romanii au venit la rândul
    lor cu o identitate totemică lupească, Lupa Capitolina, și că Marte însuși,
    zeul războiului la romani, ar fi fost un zeu-lup. Aceasta nu este nici măcar o
    invenție deoarece nimic în tipologia lui Marte nu justifică identificarea cu
    lupul. Eliade încearcă să spună că lupul dacic și lupul latin au fuzionat după
    care, misterios, acel lup ar fi continuat să existe până la invaziile mongole
    ale lui Ginghis Han. Mongolii înșiși având ca totem lupul, Ginghis Han ar fi
    fost născut dintr-o împerechere misterioasă cu o lupoaică. Deci lupul dacic
    s-ar fi perpetuat o mie de ani până au venit mongolii lui Ginghis Han cu un alt
    lup. Astfel, totemul și lupul ne definesc de-a lungul mileniilor.


    Dan
    Alexe consideră că ar trebui să avem mari rezerve faţă de acurateţea surselor
    antice atunci când ne dau informaţii despre populaţii îndepărtate. Strabon spune nu știu ce,
    Herodot spune despre daci că ar fi cei mai drepți dintre traci. Să nu uităm că
    grecii nu ne-au lăsat absolut niciun ghid de conversație, nici măcar unul mic,
    niciun minuscul dicționar al limbilor vecine. Grecii se învecinau cu tracii, cu
    frigienii, cu lydienii, cu alte popoare despre care nu știm absolut nimic
    deoarece pe greci nu-i interesa ce vorbeau ele, erau barbare. Dacă nu avem un
    dicționar din care să aflăm ce limbă vorbea Alexandru Macedon, care nu era grec
    pur, macedoneana era totuși o limbă diferită, nu era o limbă greacă, putem noi
    să credem că știau lucruri precise despre barbarii de la Dunăre, la 2000 de
    kilometri mai la nord, în teritorii de neatins? Daci și geți sunt nume
    generice. Chiar și astăzi, în tinerețea mea, când se vorbea despre cineva care
    fugise din România în Iugoslavia se spunea a fugit la sârbi. Sârbi erau
    toți: macedoneni, albanezi, croați, sloveni. Pentru noi era la sârbi. Dacă
    acum este așa, cu toate posibilitățile de informare, putem crede că Herodot
    știa exact cine erau dacii?


    Strămoşii
    românilor îşi au locul lor în trecut şi au fost oamenii timpurilor lor, cu
    nimic mai prejos sau mai presus decât alţii, cu aspiraţiile lor şi
    neîmplinirile lor. Aşa cum suntem şi noi azi.

  • Salonul internațional de carte de la Torino

    Salonul internațional de carte de la Torino

    Pentru al unsprezecelea an consecutiv, publicul de limbă italiană și limbă română, sosit pentru cinci zile în orașul cărții, a putut descoperi literatura română la Salonul Internațional de Carte de la Torino. Standul României, organizat de Institutul Cultural Român, a fost gazda a nu mai puțin de 18 evenimente literare, la care au participat peste 40 de invitați în fața câtorva sute de vizitatori.

    Printre lansările de carte din Sala România cu cea mai mare priză la public s-au numpărat Il Levante de Mircea Cărtărescu, Il mito dell’eterno ritorno, Occultismo, stregoneria e mode culturali – Saggi di religioni comparate şiPatañjali e lo yoga de Mircea Eliade, L’insonnia dello spirito.

    Lettere a Petre Ţuţea (1936-1941) de Emil Cioran, Compito per domani de Nicolae Dabija, La mia esagerata famiglia rom de Valeriu Nicolae, L’enigma di Otilia de George Călinescu, și L’immagine dell’ebreo. Stereotipi antisemiti nella cultura romena e dell’Europa centro-orientale de Andrei Oișteanu.

    Dintre personalitățile culturale și academice care au fost prezente la standul românesc îi menționăm pe prof. Roberto Scagno, profesorul și traducătorul Bruno Mazzoni, istoricul Riccardo Calimani, cercetătorul și traducătorul Horia Corneliu Cicortaș, acad. Nicolae Dabija, poeta Aura Christi, cercetătorul și eseistul Antonio Di Gennaro, scriitorul Igor Bergler, prof. Giovanni Rotiroti, prof. Giancarlo Baffo, scriitorul Vanni Santoni, profesorul și traducătorul Alessio Colarizi Graziani, etc.

    Din partea Institutului Cultural Român au luat cuvântul directorul IRCCU Veneția, Grigore Arbore-Popescu, directorul Accademia di Romania, Rudolf Dinu, directorul de programe din cadrul Accademia di Romania, Oana Boșca-Mălin și directorul adjunct al IRCCU Veneția, Cristian Luca. Duminică, 12 mai, au fost prezenți la Salonul de Carte Consulul General al României la Torino, Ioana Gheorghiaș și consulul Valentin Popescu.

    Standul românesc a fost vizitat de un public numeros de toate vârstele, o dovadă în plus că înclinația pentru lectură și curiozitatea sunt valori comune tuturor celor care au dorit să descopere Jocul Lumii/ Il Gioco del Mondo la această ediție, cu numărul 32, a Salone Internazionale del Libro di Torino, desfășurată în perioada 9-13 mai.

    Prezența României la Salonul de Carte de la Torno a fost organizată de Institutul Cultural Român, prin Centrul Cărții, Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția și Accademia di Romania din Roma, sub patronajul Ambasadei României în Republica Italiană, Reprezentanței Comisiei Europene în Italia și Consulatului General al României la Torino.

    Parteneri media: Radio Torino International, Radio România, Observator Cultural și revista bilingvă Orizonturi culturale italo-române

    Detalii despre programul românesc, pe zile, la Torino:

    https://www.icr.ro/pagini/lansari-de-exceptie-in-ultima-zi-a-salonului-international-de-carte-de-la-torino

    https://www.icr.ro/pagini/standul-romaniei-vizitat-de-un-public-numeros-in-cea-de-a-doua-zi-la-salonul-de-carte-de-la-torino-2019

    https://www.icr.ro/pagini/ziua-dedicata-marilor-ganditori-emil-cioran-mircea-eliade-si-constantin-noica-la-salonul-de-carte-de-la-torino

  • Ziua Francofoniei, marcată în România

    Ziua Francofoniei, marcată în România

    România este recunoscută ca stat-far
    al mişcării francofone în Europa Centrală şi de Est.
    A spus-o, marţi,
    premierul Viorica Dăncilă, al cărei Cabinet a salutat celebrarea, peste tot în
    lume, a Zilei Francofoniei.

    În
    1991, România a obţinut statutul de observator al Organizaţiei Internaţionale a
    Francofoniei
    , iar în 1993 a devenit membru cu drepturi depline. De altfel,
    grupul statelor francofone a fost una din primele structuri la care România a
    aderat după Revoluţia anti-comunistă din 1989, în contextul istoric amplu în
    care, încă dinainte de crearea în 1918 a statului naţional unitar român,
    românii au fost parte a familiei francofone. Începând din secolul al 18-lea,
    cultura şi limba franceză au pătruns masiv în educaţia membrilor înaltei
    societăţi româneşti. Exista, de altfel, obiceiul călătoriilor de studii în
    Franţa pentru descendenţii elitei, călătorii care reprezentau o importantă
    sursă de difuzare a ideilor franceze în mediul românesc. Din 1830, studiul
    francezei a fost introdus în şcolile din Bucureşti şi Iaşi. A vorbi
    această limbă însemna
    mai mult decât simpla stăpânire a unui instrument lingvistic – era expresia
    adeziunii la valori, idei şi idealuri specifice naţiunilor moderne europene.
    Apoi, în prima jumătate a secolului 20, Bucureştiul a fost supranumit « Micul
    Paris
    », mulţi scriitori au ales să creeze partea cea mai semnificativă a
    operei lor în franceză şi, tot de atunci, nume ilustre precum Constantin
    Brâncuşi
    , Eugen Ionescu, Mircea Eliade, George Enescu şi Emil Cioran fac parte
    din patrimoniul cultural francofon. Prin tradiţie, deci, profund francofonă şi
    francofilă, România şi-a consolidat la ora actuală, graţie statutului de membru
    al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, cooperarea internaţională.
    Printre altele, a găzduit, în 2006, primul sommet al francofoniei dintr-o ţară
    est-europeană.

    La Bucureşti există un birou regional al Organizaţiei
    Internaţionale a Francofoniei, iar preşedintele Agenţiei Francofone
    Universitare este un român. Aşa că, marţi, de Ziua Francofoniei, pentru al
    patrulea an consecutiv, Institutul Francez din România i-a invitat, de pildă, pe iubitorii culturii şi limbii
    franceze să-i sărbătorească frumuseţea şi diversitateaprin intermediul unui haiku în
    franceză postat pe
    reţele sociale.

    Într-o declaraţie în exclusivitate pentru agenţia de presă
    RADOR a Radio România, directorul Institutului, Christophe Gigaudaut, a
    precizat că învăţarea limbii franceze, alături de germană, engleză sau orice
    altă limbă, este cea mai bună garanţie a unei deschideri cât mai însemnate a
    minţii şi sufletului. El a salutat munca miilor de profesori de franceză, rolul
    întreprinderilor şi companiilor care au pariat pe francofonie în dezvoltarea
    lor, dar şi al presei francofone, inclusiv al Secţiei franceze a Radio România
    Internaţional
    .

  • Ioan Petru Culianu

    Ioan Petru Culianu

    Ioan Petru Culianu est né à Iaşi le 5 janvier 1950, dans une famille d’intellectuels aux origines aristocratiques. Sa biographie constitue une incitante aventure spirituelle et existentielle. C’est la biographie d’un individu agité, toujours en quête de nouvelles limites à dépasser.

    Après avoir terminé le lycée comme meilleur élève de sa promotion, Ioan Petru Culianu se dirige vers la Faculté de langues romanes, classiques et orientales de l’Université bucarestoise, où il étudie l’italien. Il passe son diplôme en 1972 et se voit offrir une bourse d’une année à l’Université de Pérouges, accordée par le ministère italien des Affaires étrangères, à la fin de laquelle il cherche par tous les moyens à prolonger son séjour en Italie, vivant même, pendant un certain temps, dans un camp de réfugiés. Il se met à fréquenter les milieux radicaux, car sa petite amie italienne se trouvait dans l’entourage du groupe « Les brigades rouges ». Pendant son séjour dans le camp de réfugiés d’Italie, il fait une tentative de suicide. Le dénouement de ces années dramatiques allait pourtant être heureux, puisqu’il passe, avec de très bons résultats, le concours pour un poste d’assistant à la chaire d’Histoire des religions de l’Université catholique de Milan. C’est le professeur Ugo Bianchi, de cette université, qui l’aide à se spécialiser en gnosticisme, christianisme des premiers temps et Renaissance.

    Durant cette période de sa jeunesse, il prend pour modèle Mircea Eliade. Entre 1976 et 1986, Ioan Petru Culianu poursuit ses études à l’Université de Groningen, aux Pays-Bas. A part l’histoire des religions, il y donne des cours de langues et littératures romanes. C’est en 1980 qu’il passe son premier doctorat, à la Sorbonne, sur les « Expériences de l’extase ». Il continue ses recherches et passe un deuxième doctorat sur le gnosticisme et les dualismes médiévaux. En 1990, Ioan Petru Culianu s’établit aux Etats-Unis. Il sera professeur à la Divinity School de l’Université de Chicago, où avait enseigné, en son temps, son maître, Mircea Eliade.
    La relation spéciale qui s’est tissée entre Eliade et Culianu a été mise en exergue par Horia-Roman Patapievici, auteur de plusieurs études consacrées à Ioan Petru Culianu. Ce fut une rencontre sur le terrain de la culture en tant que moyen de transformation intérieure de l’individu. Horia-Roman Patapievici:« Culianu était fasciné par Eliade pour la même raison qui avait fasciné Eliade chez Giovanni Papini. Une certaine manière d’utiliser la culture, illustrée dans un article publié par Eliade en 1937, dans la Revue des Fondations royales. Le titre en était « Le folklore comme moyen de connaître ». L’élément fondamental en était le suivant : tous les faits culturels, y compris ceux transformés en relictes culturels, comme c’est le cas du folklore, sont les dépositaires d’un paquet d’outils du savoir à utiliser non seulement pour connaître mais aussi pour se transformer intérieurement. C’est ainsi qu’il acquiert des outils du savoir qui lui ouvrent l’accès à des zones culturelles ou ontologiques autrefois inaccessibles pour lui. Le jeune Culianu était justement fasciné chez Eliade par cette utopie cognitive. »
    Le 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu était abattu d’une balle dans la nuque tirée par un pistolet Beretta dans les toilettes de la Divinity School, Université de Chicago, aux Etats – Unis. Le FBI a arrêté deux personnes, dont l’une a été tout de suite remise en liberté. La seconde a été condamnée ultérieurement pour d’autres infractions. A 41 ans, Culianu laissait derrière lui une œuvre impressionnante, touchant à des domaines différents, qui témoignait d’une immense force créatrice, d’un esprit analytique hors pair et d’un désir d’ouverture aux expérimentations poussées à leurs limites, mises au service du savoir.