Caracterizată, la
începuturile ei din a doua parte a secolului al XIX-lea, de existența mai
multor asociații mai degrabă caritabile și feminine decât feministe, mișcare de
emancipare a femeilor române a luat amploare odată cu intrarea în noul veac, al
XX-lea. Una dintre figurile sale tutelare rămâne până azi Alexandrina
Cantacuzino, personaj controversat și pitoresc deopotrivă, dar și plin de
energie și inițiativă. Membră a boierimii române, Alexandrina Cantacuzino a
înțeles că trebuie să sprijine, mai ales, educarea fetelor mai sărace și
profesionalizarea lor. Dar nu doar atât. Biografia sa bogată ne este acum
rezumată de Monica Negru de la Arhivele Naționale ale României.
S-a născut în septembrie 1876, tatăl său fiind locotenentul Theodor
Pallady, participant la Războiul de Independență, iar mama sa, Alexandrina
Kretzulescu, aparțineau unor mari familii boierești. Alexandrina Pallady s-a
căsătorit cu politicianul conservator Grigore G. Cantacuzino, ministru și
senator în mai multe rânduri. Au avut trei fii. Înrudirea cu familia
Cantacuzino i-a conferit nu doar un statut social înalt, ci și o putere
financiară pe care a folosit-o pentru susținerea idealurilor sale. Ea a
susținut mișcarea de emancipare a femeilor române chiar și din fonduri proprii
întreținând, spre exemplu, 33 de școli sau trimițând 5.000 de cărți în
Basarabia. În mai 1910, ea susținut un grup de militante pentru drepturile
femeii și apoi a fondat, iar din 1918 a și condus, Societatea ortodoxă
națională a femeilor române (SONFR). Această societate a sprijinit întemeierea
de asociații feminine, de școli și de locuințe sociale în București, dar și în
multe alte orașe. În perioada interbelică, a inițiat și a coordonat o serie de
organizații feminine.
Înainte, însă, în
timpul Primului Război Mondial, Alexandrina Cantacuzino a rămas la București
după cucerirea orașului de către armata germană. Aici a organizat, prin Crucea
Roșie Română a cărei președintă a fost, un spital și a oferit asistență
medicală răniților, dar și prizonierilor de război. Chiar și după terminarea
războiului, Alexandrina Cantacuzino, a rămas legată de tragediile și victimele
conflagrației, după cum ne spune Alina Pavelescu, directoare adjunctă la
Arhivele Naționale.:
Alexandrina Cantacuzino și femeile din
Societatea Femeilor Orotodoxe din România au fost principalele promotoare ale
strângerii de fonduri pentru construirea Mausoleului de la Mărășești. Iar în muzeul Mausoleului o veți găsi pe
Alexandrina Cantacuzino fotografiată în centrul grupului de oficialități care
inaugura mausoleul. Mai mult de atât. Terenul pe care a fost construit Mausoleul
și care a aparținut familiei Negropontes a
fost donat în virtutea relațiilor de prietenie dintre Alexandrina
Cantacuzino și această familie. În Primul Război Mondial, de altfel, femeile
din România și-au dat din plin proba implicării lor civice și capacității de a
răspunde nevoilor unei societăți în criză.
Aceasta a fost
doar una dintre trăsăturile unei mișcări feministe puțin diferite față de cea
occidentală din epocă. Militantele feministe din România nu se purtau, de
pildă, ca sufragetele britanice protestând pe străzi, purtând pantaloni sau
clamând zgomotos dreptul la vot. Mișcarea feministă din România a împrumutat
destul de multe de la personalitatea specială a Alexandrinei Cantacuzino,
consideră Alina Pavelescu:
Mișcarea feministă din România n-a urmat
chiar acest tipar. Ea seamănă mai degrabă cu biografia și personalitatea
Alexandrinei Cantacuzino care i-a fost lideră, sub diverse forme, mai multă
vreme. Ea a făcut foarte multe chestii în viață, dar în același timp, a fost și
un personaj controversat, ca să folosim un limbaj la modă astăzi. Pe de o
parte, ea a înființat în 1929 un grup al femeilor române care a fost considerat
în epocă și acuzat de a fi fost primul partid politic feminist din România. În
același timp susținea un rol foarte tradiționalist al femeii în societate.
A
înființat mai multe școli pentru educarea profesională a dedicate fetelor, dar
de fiecare dată insista asupra ideii că femeia trebuie să învețe să fie o bună
gospodină, să facă mâncare bună și să fie stâlpul moral al familiei prin
păstrarea tradiției religioase. Era foarte legată de această tradiție
religioasă și, în generală, era destul de elitistă în manifestările ei
feministe. Nici opțiunile politice ale ei n-au fost dintre cele mai liberale și
democratice pentru că naționalismul ei a dus-o, la finalul anilor 1930, în
vecinătatea Gărzii de Fier.
Unul dintre fiii ei chiar a fost ucis în lagăr,
laolaltă cu alți lideri ai Mișcării Legionare din ordinul lui Carol al II-lea.
Asta a radicalizat-o foarte mult și, în ultima perioadă a vieții, a promovat
niște idei foarte urâte despre eugenie și rasism absolut reprobabile. Din
fericire pentru ea, a murit în 1944 și n-a apucat să cunoască la bătrânețe și
închisorile comuniste. Dar este un personaj prin intermediul căruia descoperi
mișcare feministă din România, o mișcare absolut originală, un amestec năucitor
de feminism în sensul occidental, sufragetic, al cuvântului și de
tradiționalism în ceea ce privește rolul femeii în societate.
Personalitatea și activitatea Alexandrinei Cantacuzino
pot fi descoperite, de asemenea, în antologia de documente alcătuită de Monica
Negru și publicată la editura Cetatea de Scaun: Alexandrina Cantacuzino și
mișcarea feministă în anii interbelici.