Reportaj
de la Expoziția Alexandru Ioan Cuza 150 deschisă, până în aprilie 2024, la Muzeul Național de Istorie a României.
Expoziția aduce la un loc o serie de bunuri de patrimoniu care poartă amprenta unirii principatelor române (1859), a domnitorului Cuza, dar și a omului Cuza
La începutul lunii octombrie 2023 a avut loc la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) vernisajul expoziției comemorative Cuza 150”, 150 de ani de la moartea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. O figură istorică extrem de importantă, controversată și fascinantă, cu o covârșitoare influență în ceea ce avea să devină statul român modern. Cornel Ilie, director adjunct MNIR, creatorul expoziției Cuza 150”, ne vorbește despre ce reprezintă acest eveniment:
Reprezintă, evident, împlinirea a 150 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza. Dar, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, expoziția aceasta nu este o expoziție care să se refere la moartea lui Cuza. Aducem aminte, printre altele, și de acest lucru, dar este o expoziție care se axează mai mult pe viața și activitatea lui Alexandru Ioan Cuza. Așadar, Cuza 150” practic a fost, dacă vreți, un pretext pentru noi de a-l readuce cumva în atenție pe Alexandru Ioan Cuza, un personaj foarte important al istoriei moderne, de fapt, eu aș spune, al istoriei noastre, fără să îl limitez doar la istoria modernă. Un personaj de numele căruia se leagă un moment extrem de important Unirea Principatelor Române. Și apoi se leagă o serie de evenimente și de acțiuni care au contribuit într-un mod esențial la ceea ce avea să devină România modernă.
Expoziția noastră nu este o expoziție doar despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Sigur că o bună parte a expoziției se axează pe acest aspect, dar este o expoziție care vorbește și despre omul Cuza. Mă gândeam, la un moment dat, că un titlu alternativ al expoziției, mie, personal, mi-ar fi plăcut mai mult acela ar fi fost Cuza om și domn”, pentru că, dincolo de orice altceva, Alexandru Ioan Cuza a fost și el om cu tot ceea ce caracterizează un om: cu calități, cu anumite defecte, cu slăbiciuni, cu pasiuni, cu oameni care l-au înconjurat, unii de o calitate mai bună, alții de o calitate mai îndoielnică și care au avut și unii și alții impact asupra domniei sale, asupra acțiunilor sale. De aceea, cei care vor veni să vadă expoziția îl vor regăsi pe Alexandru Ioan Cuza în aceste ipostaze.”
Cum ilustrează expoziția cele două ipostaze în care este prezentat Alexandru Ioan Cuza — cea de domnitor, de om politic și aceea de om în viața privată? Cornel Ilie:
Am încercat să ilustrăm aceste două aspecte printr-o serie de obiecte de patrimoniu, zicem noi foarte interesante, care să ne povestească, de exemplu, despre familia lui Alexandru Ioan Cuza, despre părinții lui și ascendența acestuia, care să ne povestească despre Cuza înainte de a fi domnitor, să ne povestească despre Alexandru Ioan Cuza diplomatul, să ne vorbească despre Cuza militarul, pentru că, așa cum vor vedea cei care vor veni în expoziție, Alexandru Ioan Cuza apare în toate portretele care au rămas numai în uniformă militară. Deci el nu apare în costum civil niciodată, el apare doar în uniformă militară.”
Ce pot vedea vizitatorii în cadrul expoziției Cuza 150”? Creatorul expoziției ne face o scurtă trecere în revistă a câtorva obiecte din cadrul acesteia:
Sigur că sunt anumite obiecte-simbol, aș putea să le numesc, cum sunt cele două tronuri, tronul lui Alexandru Ioan Cuza și tronul doamnei Elena Cuza, tronuri care au fost folosite și de domnitorul Carol și de doamna Elisabeta până în 1881, la momentul încoronării celor doi ca rege și regină ai României. Este și frumosul portret oficial al lui Alexandru Ioan Cuza, pe care îl știe toată lumea din cărțile de istorie, realizat de Carol Popp de Szatmari. Este poate cea mai importantă pictură dedicată Unirii Principatelor, cea realizată de Theodor Aman, în care am căutat să deslușim toate personajele aflate acolo și cei care vor veni în expoziție vor putea să și asocieze chipul respectiv cu un nume și să știe cum îi chema pe cei care au contribuit la realizarea unui act atât de important cum a fost cel al Unirii Principatelor.
Sunt obiecte care ne vorbesc despre, de exemplu, reforma agrară, care a fost un moment foarte important, nu numai pentru că a însemnat acea împroprietărire a țăranilor, ci a fost un moment care a generat niște schimbări foarte importante în viața politică a țării. Sunt obiecte care amintesc de înființarea celor două universități din Iași și în București, primele universități. Sunt obiecte foarte interesante care amintesc despre implementarea sistemului unic de măsuri și greutăți, pentru că până atunci era un haos total, fiecare provincie folosea tot felul de unități de măsură. Sunt obiecte care ne amintesc despre reforma militară, despre, să zic așa, premierele atât de importante înregistrate în timpul domniei lui Cuza.
Au fost înființate tot felul de instituții absolut esențiale pentru evoluția ulterioară a României, instituții de cultură, academii de științe, institute de arte frumoase, Institutul de Statistică la 1860, când s-a realizat, de altfel, și primul recensământ al României. Avem aici prima armă produsă în România, la Manufactura de Arme a României. Sunt apoi lucruri care, așa cum am spus, ne vorbesc de viața lui personală. Sunt obiecte care ne vorbesc de doamna Elena Cuza, de relația pe care a avut-o cu aceasta, dar sunt și obiecte care ating un subiect oarecum tabu, acela al relației pe care el a avut-o cu Maria Obrenovici.”
În final, Cornel Ilie ne împărtășește o credință personală asupra expoziției de la MNIR:
Este o expoziție care, zic eu, că are cumva o altă abordare față de ceea ce poate se așteaptă cineva care a mai văzut expoziții despre Cuza sau a mai luat parte la diferite evenimente. Este o expoziție care cred că merită văzută, fie și prin prisma faptului că am adus laolaltă obiecte de la multe muzee din țară. Cred că vizitatorii ar putea să vină să vadă și să înțeleagă cu adevărat această personalitate complexă, interesantă și fără discuție, o personalitate de admirat a istoriei noastre, tocmai prin prisma faptului că a fost un om și un domn.”
Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) a
deschis la finalul lunii septembrie expoziția În jurul Atacului de la Smârdan.
Pictori ai Războiului de Independență în colecția MNIR, expoziție ce va putea
fi vizitată până la finalul lunii februarie 2024. Despre ce aduce în fața
publicului expoziția, am stat de vorbă cu muzeograful Erica Ioja:
Expoziția noastră reunește lucrări
dedicate independenței României, obținută în urma participării acesteia la
Războiul Ruso-Turc din anii 1877-1878. Într-adevăr, expresia artă istorică
este cum nu se poate mai potrivită pentru a descrie această categorie de
execuții plastice. Însă, în contextul Războiului de Independență, aceasta aduce
ceva în plus. Dacă până la acest eveniment arta a ilustrat la timpul trecut
episoade din istoria țării, ei bine, de această dată vorbim de imortalizarea
istoriei în curs de înfăptuire, a istoriei la timpul prezent, de către artiștii
care s-au aflat la fața locului, care au văzut cu proprii ochi și care au trăit
pe propria piele acest moment crucial al dobândirii independenței.
De ce este intitulată expoziția În jurul
Atacului de la Smârdan, nume preluat de la celebra operă a pictorului național
Nicolae Grigorescu (1838-1907)?
Nucleul expoziției este dat de operele
aflate în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, semnate de
pictorii de front ai Războiului de Independență. Cel mai cunoscut tuturor,
desigur, ne este Nicolae Grigorescu, cu monumentalul tablou Atacul de la
Smârdan, de asemenea semnat tot de acesta, un portret în mărime naturală a
unui dorobanț, respectiv un studiu în acuarelă pentru un militar roșior călare.
Mai avem o serie de lucrări în desen și în ulei semnate de Sava Henția, unul
dintre protejații lui Carol Davila, șeful Serviciului medical al Armatei
Române. Iconografia lui Henția este remarcabil de diversă, de la scene mai
dramatice sau mai hazlii privind aspecte ce țin mai curând de ceea ce se
petrece în spatele frontului, până la imagini cu personalul sanitar român ori
portrete emoționante ale prizonierilor turci.
Apoi, pentru că discutăm de un
eveniment cu rezonanță, am inclus în expoziție o tipologie bogată de moduri în
care lupta pentru independență s-a păstrat în conștiința publică de-a lungul
timpului. … Despre Atacul de la Smârdan s-au spus multe și ar mai fi cel
puțin tot pe atât de spus. Grigorescu nu a fost de față la lupta de la Smârdan,
însă primind de la Primăria Capitalei comanda de a picta tocmai acest subiect,
el s-a folosit de schițele și desenele pe care le-a realizat, asistând la
încleștările de forță de la Plevna și Rahova. În albumul care însoțește
expoziția am punctat și această fațetă a istoriei tabloului. Cum autoritățile
au dezbătut îndelung comanda și cum s-au achitat de angajamentul față de artist
la ceva vreme după ce acesta finaliza lucrarea. În egală măsură, execuția
pânzei a durat șapte ani. După unii istorici de artă, ar fi existat presiuni și
intervenții ca pictorul să urmeze o anumită direcție artistică, ceea ce,
previzibil, i-a displăcut profund și, cel mai probabil, l-au și determinat să
întârzie. Cu toate acestea, odată finalizat și expus, tabloul a atras un public
numeros încă din prima clipă, cristalizându-se astfel treptat în mentalul
colectiv, ca simbol al luptei poporului român pentru emanciparea de sub
dominația otomană.
Cum l-a influențat pe Grigorescu participarea
la Războiul de Independență? Eugenia Ioja:
Este lesne de imaginat că experiența
războiului dramatică pentru oricine de altfel, a fost pentru pictor deosebit de
marcantă. Mai evidentă însă este transformarea care a avut loc în limbajul său
artistic. Dacă lucrările de dinainte de război arată o predilecție pentru
culoare, precipitarea inerentă frontului îl obligă să apeleze la avantajele
oferite de banalul creion, de altfel mult mai facil de mânuit când nenumărate
scene se petrec cu repeziciune și trebuie consemnate din câteva mișcări. Iar
Grigorescu nu s-a limitat la a surprinde aspectul conflictual, desfășurarea
luptelor și spectaculozitatea războiului. Participarea la acest eveniment i-a
adus, de fapt, o generoasă plajă de subiecte care i-au suscitat interesul. … Există
o marcă personală în lucrările cu această temă, o trăire intimă pe care
pictorul a inserat-o mai mult sau mai puțin vădit. Acestea nu sunt exclusiv
imagini ale războiului, ci și ale trăirilor generate de un astfel de context,
dar pe care le-a ticluit cu mult meșteșug printre tușele de ulei.
Le Musée
national d’histoire de Roumanie (MNIR) accueille, jusqu’à la fin du mois de
juin, une exposition consacrée à la culture japonaise. Intitulée « I Love
Sushi », elle met au premier plan la « Washoku » – la cuisine du
pays du Soleil levant – riche d’une longue histoire et tradition, qui fascine
gourmands et passionnés de culture et d’histoire.
La muséographe Cristina
Tătaru explique le thème de l’événement: « Le Musée national d’histoire
de Roumanie se réjouit d’accueillir, du 28 avril au 30 juin, l’exposition
« I Love Sushi » sur un thème inédit dans notre programme. Comme ce
titre l’indique, il s’agit du sushi, le mets-phare de la cuisine japonaise. Nous
devons cet événement à l’ambassade du Japon en Roumanie et à la Fondation Le
Japon, institution non-profit à l’origine d’un nombre impressionnant de projets
de promotion de la culture nippone dans le monde. C’est grâce à elles que le
public bucarestois peut admirer cette exposition itinérante, un guide visuel à
travers l’histoire d’un plat mondialement connu, d’une tradition culinaire
inscrite au patrimoine culturel immatériel de l’UNESCO, emblème de la
fascinante culture et civilisation japonaise. Au fait, l’exposition propose une
incursion dans l’histoire du sushi, depuis sa première mention par une source
écrite du VIIIème siècle jusqu’à nos jours, quand il connait d’innombrables
formes et interprétations à travers le monde. On le trouve même prêt à la
consommation dans les supermarchés de notre capitale. »
Mais
qu’est-ce que le sushi, au juste, Cristina Tătaru ? « L’exposition
définit très simplement le sushi comme le symbole de la cuisine japonaise, un
mets importé du sud-est de l’Asie continentale. Là-bas, le poisson, péché dans
les canaux boueux des rizières, fermente avec le riz dans des baquets en bois,
mais seul le poisson est consommé quand la fermentation est terminée. Le sushi
est présenté comme une spécialité culinaire essentielle de la culture
japonaise, dont les nobles se servaient pour payer le tribut au Shogun à
l’époque d’Edo. On présente aussi ses qualités nutritionnelles, le sushi étant
un plat sain et raffiné, peu calorique et très équilibré en termes de
protéines, graisses et glucides, dont tout le monde parle aujourd’hui, dans le
contexte des préoccupations pour une alimentation saine, que nous devrions tous
adopter. », a-t-elle répondu.
Cristina
Tătaru explique la structure de l’exposition « I Love Sushi »: « Je dois commencer par vous dire que l’exposition
« I Love Sushi » est très bien construite, riche en couleurs et
structurée en trois chapitres majeurs. Le premier nous introduit dans le monde
des sushi et parle de l’origine et des nombreux ingrédients de la recette de
base. Ici, on découvre une installation qui présente 150 variétés de sushi. Le
deuxième chapitre est consacré à l’histoire du sushi à l’époque d’Edo, c’est-à-dire
depuis le début du XVIIème siècle jusqu’à la seconde moitié du XIXème, et aux
estampes japonaises, à l’art Ukiyo-e et à la littérature de cette époque
lointaine, où le sushi occupait une place gastronomique de choix. Le troisième
chapitre est consacré aux temps présents et nous montre le parcours, depuis les
« nigiri-sushi » traditionnels, préparés dans les restaurants
japonais, aux célèbres « Californian Rolls », des rouleaux de riz,
légumes frais et tranches de tons, le tout enveloppé dans de délicates feuilles
d’algues, des réinterprétations contemporaines très répandues dans les
restaurants occidentaux. Les visiteurs entrent dans cette histoire, tellement
belle et bien construite, à l’aide d’estampes, de modèles de sushi réalisés
avec énormément de réalisme, à l’aide aussi de vidéos documentaires et
d’installations. On y voit par exemple la maquette à l’échelle 1/1 d’un stand
japonais de l’époque d’Edo, ainsi qu’une installation plus élaborée, qui montre
un chef en train de préparer différents sushis. », a conclu Cristina Tătaru,
muséographe au MNIR. (Trad. Ileana Ţăroi)
Muzeul Național de Istorie a României prezintă
publicului o inedită expoziție despre cultura japoneză: I Love Sushi.
Washoku – bucătăria japoneză – are o lungă istorie și tradiție care pot fi
fascinante pentru iubitorii de cultură, istorie și, nu în ultimul rând,
gurmanzi. Muzeograful Cristina Tătaru ne-a făcut o incursiune în expoziție:
Muzeul
Național de Istorie a României are bucuria de a găzdui, în perioada 28 aprilie -
30 iunie, o expoziție cu o temă absolut inedită în programul nostru, intitulată
I Love Sushi. Așa cum se poate deduce din titlu, este vorba despre o
expoziție dedicată sushi-ului, emblema bucătăriei japoneze în lume. Deschiderea
expoziției i se datorează în primul rând Ambasadei Japoniei în România, care,
prin Fundația Japonia, o instituție non-profit ce derulează anual un număr
impresionant de programe și proiecte prin care promovează cultura niponă pe
întreg mapamondul, ne-a sprijinit prin aducerea la București a acestei
expoziții itinerante, care a călătorit în mai multe muzee europene înainte să
se oprească la noi. Expoziția este în primul rând un ghid vizual care aduce în
atenția publicului istoria unui preparat culinar cunoscut la nivel mondial și
nu un simplu preparat, ci o tradiție înregistrată ca patrimoniu cultural
imaterial al Umanității UNESCO, care a evoluat de-a lungul secolelor odată cu
fascinanta cultură și civilizație japoneză. Practic, expoziția propune un
parcurs prin istoria sushi-ului, de la prima mențiune înregistrată într-o sursă
scrisă a acestui fel de mâncare, datată în secolul al VIII-lea, până în zilele noastre, când sushi-ul poate fi
degustat în diferite forme și interpretări, în toate țările lumii, putând fi de
altfel cumpărat, gata preparat și frumos ambalat, chiar și din
supermarket-urile bucureștene.
Ce este sushi? Cristina Tătaru:
Sushi
este definit foarte simplu în cadrul expoziției, și anume ca simbolul
bucătăriei nipone, un preparat importat din sud-estul Asiei continentale, unde
peștele pescuit chiar din canalele mlăștinoase din orezării, era pus la
fermentat în ciubere de lemn, alături de orez, în final fiind consumată doar
carnea de pește. Sushi-ul este prezentat ca o componentă esențială a culturii
japoneze, un exemplu ilustrativ fiind acela că sushi-ul era folosit în perioada
Edo ca formă de plată a tributului către shogun de către nobilii feudali. O
altă caracteristică a sushi-ului adusă în atenția publicului este aceea a
calităților nutritive ale acestui preparat, sushi-ul fiind un aliment foarte
sănătos și rafinat, cu puține calorii și foarte echilibrat în distribuția
proteinelor, grăsimilor și carbohidraților, elemente de care auzim atât de des
astăzi, când toată lumea vorbește despre alimentația sănătoasă pe care trebuie
să o urmăm.
Cum este prezentată expoziția publicului larg?
Cristina Tătaru:
Trebuie
să încep prin a vă spune că I Love Sushi este o expoziție foarte bine
construită și plină de culoare, care este structurată în trei capitole majore.
Primul capitol ne introduce în lumea sushi și vorbește despre originea și
multitudinea de ingrediente folosite pentru prepararea acestui fel de mâncare,
impresionantă în această parte a expoziției fiind o instalație unde sunt
prezentate 150 de tipuri de sushi. Al doilea capitol este dedicat istoriei
sushi în perioada Edo, adică de la începutul secolului al XVII-lea până în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, și modului în care este surprins acest
preparat culinar în stampele japoneze, adică vestita artă Ukiyo-e, dar și în
literatura epocii, în timp ce în cea de-a treia parte suntem transpuși în
zilele noastre și vedem cum de la nigiri-zushi, tradiționalul sushi pregătit
în restaurantele japoneze, ajungem la celebrele Californian Rolls, acele
rulouri din orez, legume proaspete și ton învelite în folii delicate de alge,
adică reinterpretări de astăzi, deja comune în restaurantele occidentale.
Vizitatorii vor intra în această poveste a sushi-ului atât de frumos și clar
construită prin stampe, mostre de sushi extrem de realist și apetisant
realizate, videoclipuri documentare și instalații. Una dintre cele mai
atractive instalații este chiar replica în mărime naturală a unui stand japonez
din perioada Edo, precum și o instalație mai elaborată care, cu ajutorul
tehnologiei, ne pune în fața unui chef care pregătește diferite forme de
sushi.
La Muzeul Național de Istorie a României din capitală, MNIR, a avut loc deschiderea unei expoziții deosebite – Tezaurul de la Sveștari. Din aurul tracilor sud-dunăreni, expoziție ce reînnoadă colaborarea muzeală în domeniul istoric și arheologic cu vecinii noștri bulgari. Tezaurul de la Sveștari (nord-estul Bulgariei) a fost descoperit în noiembrie 2012 în necropola tumulară a unui oraș fortificat, construit în secolul al IV-lea î.Hr. Despre această colaborare și despre piesele prezente în expoziție am stat de vorbă cu managerul MNIR, Ernest Oberländer-Târnoveanu:
După o întrerupere de peste 45 de ani, Muzeul Național de Istorie a României și Institutul Național de Arheologie și Muzeu de la Sofia și-au reluat colaborarea în propriile țări. Anul acesta, în aprilie, s-a deschis o mare expoziție la Sofia, la sediul Institutului Național de Arheologie, despre armamentul elitelor tracice. Cu acest prilej, Muzeul Național din București și Institutul de Studii Eco-Muzeale din Tulcea (estul României) au fost prezenți cu piese fastuoase din mormântul princiar de la Agighiol (sfârșitului secolului al IV-lea î.Hr.). Ca o replică la această expoziție, pe 8 decembrie s-a deschis la București o expoziție absolut minunată, cu piese din unul din morminte regale de la Sveștari.
Această expoziție se încadrează într-o temă mai mare, pentru că la Muzeul Național de Istorie a României este deschisă expoziția Dacia, ultima frontieră a romanității și, împreună cu Tezaurul Istoric, împreună cu copia Columnei lui Traian, această expoziție de obiecte de aur din mediul getic de la sud de Dunăre vine într-o fericită completare și permite publicului vizitator să cunoască un aspect deosebit al artei si civilizației geților, care făceau parte din lumea tracică, așa cum au făcut parte și dacii. Ne-am gândit că, cel mai bun loc pentru aceste superbe bijuterii de aur getice este Tezaurul. Adică piesele de la Sveștari să stea alături de verișoarele și verișorii lor descoperiți pe teritoriul României.
Ce poate vedea publicul în expoziție? Ce este deosebit la acest tezaur? Ce a făcut să fie atât de extraordinară această descoperire arheologică? Ernest Oberländer-Târnoveanu:
Aș începe cu situl: așezarea fortificată este una din marile centre de la sud de Dunăre. Arheologii bulgari și istoricii bulgari și mulți dintre colegii noștri români consideră că acolo a fost așezarea Helis, capitala a lui Dromichaites. Și acolo s-au întâmplat lucrurile povestite de Diodor din Sicilia despre întâlnirea lui Dromichaites cu regele Lysimachus și cu fiii lui, înfrânți pe câmpul de bătălie. De jur-împrejurul acestei așezări, care este situată într-un peisaj mirific, este o necropolă tumulară cu tumuli de mari dimensiuni. Unul din acești tumuli a fost cercetat de arheologul bulgar doamna Diana Gheorghieva și a avut un noroc extraordinar. A găsit o situație pe care rar poți să o dovedești arheologic: în mantaua tumulului era încastrată o relicvă naturală, respectiv un uriaș stejar antic.
Stejarul este pentru indo-europeni un arbore sacru consacrat lui Zeus, tatăl zeilor. Între ramurile acestui stejar, care a fost cuprins în mantaua tumulului, a fost depusă o casetă de lemn, în care au fost atât bijuterii feminine, cât și piese de harnașament. Tumulul era un mormânt, cu o structură de piatră, cu o încăpere boltită din piatră, o inovație tehnologică importantă în secolul al IV-lea, sfârșitul secolului al IV-lea, începutul secolului al II-lea înainte de Hristos. În acest mormânt au fost îngropate două personaje, fără îndoială, și în legătură cu comoara. Și, pentru prima oară, arheologii au putut să documenteze că un mormânt regal a fost construit în jurul unui copac sacru. Deci locul devenea sacru și personajele care erau acolo îngropate se plasau sub protecția cea mai înaltă posibilă a tatălui zeilor. Tezaurul, așa cum pot vedea vizitatorii, este alcătuit atât din podoabe feminine, este vorba de diademe și brățări decorate cu reprezentări de animale mitologice sau fantastice. Este vorba de grifoni sau capete de lei, și piese de harnașament.
Deci avem, pe de o parte, o ofrandă feminină și, pe de altă parte, o ofrandă masculină. Din tot ce cunoaștem în acest moment din descoperirile de morminte princiare, apare foarte clar faptul că aceste elite ale tracilor, fie că erau la gurile Dunării, la Agighiol, fie ca sunt în Câmpia Munteană, la Peretu și în multe alte locuri, dar aceste două descoperiri sunt exemplare, considerau că viața de după moarte continuă cu aceleași elemente ca și viața lor pământeană. În viața lor pământeană erau conducători militari. Și calul făcea parte din prezența regală, calul de călărie. Si acest rege anonim a depus piese de harnașament din aur care împodobeau curelele calului său favorit, iar pe de altă parte, soața lui a depus bijuterii. Pentru că, nu-i așa, nu puteai să te prezinți în fața zeilor fără ceea ce avea atât de caracteristic ca element de marcare a poziției sociale pe pământ, cum erau bijuteriile de aur.
Prin ce sunt unice şi valoroase piesele tezaurului găsit în Bulgaria? Revine la microfon managerul Muzeului Național de Istorie a României:
Aceasta sunt lucrate în ateliere grecești de cea mai buna tradiție clasică, pentru că în secolul al IV-lea geții erau de multă vreme în contact cu grecii și preluaseră elemente importante ale civilizației grecești. Și apreciau, pe lângă vin şi probabil pește, și podoabele acestea lucrate cu o mare măiestrie. Așa cum le vedem, sunt podoabe regale. Nu erau accesibile oricui și nu este foarte frecvent să ai șansa să ai într-un muzeu cum este Muzeul Național de Istorie de la București, o asemenea descoperire. Această comoară de la Sveștari nu a călătorit foarte mult în străinătate. Expoziția va fi prezentată publicului român și turiștilor străini până în luna iunie, iar pandantul, marea expoziție Dacia, ultima frontieră a romanității, care de fapt înglobează și acest subiect, și această expoziție, va fi prezentată publicului până la sfârșitul lunii mai, deoarece în luna iunie ea va fi prezentată în Italia, la Muzeul Național Roman, în cadrul unei expoziții foarte importante.
La Muzeul
Național de Istorie a României (MNIR) s-a deschis o expoziție comemorativă cu o
puternică tentă personală și umană – România în al Doilea Război Mondial,
1941-1945. Proiectul a marcat împlinirea a 80 de ani de la intrarea României în
război, expoziția abordând campaniile militare din Basarabia și Bucovina – foste teritorii românești, cât și
campanii de pe fronturile de est și de vest, Holocaustul și mai ales viața
soldaților din cel de-al Doilea Război Mondial. Expoziția a fost realizată cu
ajutorul mai multor instituții publice, dar și cu prezentarea unor colecții
particulare, printre care și colecția muzeografului George Trohani, ai cărui
părinți au fost veterani de război.
Am stat de vorbă cu dl. Trohani despre
această expoziție și despre contextul ei istoric Este o expoziție de tip nou, care se
deosebește net de toate expozițiile de până acum privind evenimente istorice.
S-au împlinit 80 de ani de când România a intrat în cel de-al doilea război
mondial. Al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Germania
a atacat Polonia, a ocupat jumate din Polonia, și ceea ce se spune mai puțin e
că jumătatea aialaltă au ocupat o sovieticii după două săptămâni. Pe urmă vine
anul 1940 cu cedările teritoriale impuse României și în iunie, 22 iunie 1941,
România alături de Germania, Italia, și
alte țări se simte obligată să își recapete o parte din teritoriile cucerite,
luate de către Uniunea Sovietică – Bucovina de Nord și Basarabia. Nordul
Transilvaniei era la Ungaria care era și aliată cu Germania împotriva Uniunii
Sovietice. Deci această aniversare s-a dorit a fi expusă nu evenimențial, ci
prin oamenii care au luat parte. Și de aceea o să vedeți obiecte ale
germanilor, obiecte ale românilor, obiecte ale rușilor care au luptat unul
împotriva altuia, dar pe front erau oameni. Din păcate, primul război mondial a
fost ultimul război civilizat, al doilea a fost sălbatic din toate punctele de
vedere.
În continuare,
George Trohani ne-a vorbit despre părinții săi, participanți în cel de-al
Doilea Război Mondial, și despre umanismul din spatele exponatelor din cadrul
expoziției de la MNIR În ceea ce mă privește, tatăl meu Nicolae Trohani, în 1936 a
intrat în Serviciul Special de Informații al românilor, în care se ocupa cu
depistarea opiniilor și preocupărilor străinilor față de România. Din prima zi
de război a fost trimis pe front şi s-a ocupat de activitatea sovieticilor
împotriva armatei române. Deci numai relațiile în ceea ce privește armata
română și armata sovietică, nu relațiile
între oameni. Și a fost pe front până în martie 1945, când a fost
rechemat în București și a primit sarcina de director al Serviciului Special de
Informații. Tata, plecând pe front din prima zi de război, mama, ca multe
doamne şi femei din perioada aceea, se gândeau cum să ajute țara și atunci a
făcut niște cursuri speciale de infirmieră voluntară și în 1942, cu spitalul
zona operativă 406 care s-a creat la Slatina a plecat la
Golta, pe Bug, în Transnistria, unde au fost îngrijiţi absolut toți răniții,
indiferent că erau români, germani, sovietici – în spitale toți erau îngrijiți.
Sunt obiecte personale care au aparținut părinților mei; de altfel toată
expoziția are foarte multe obiecte personale. Sunt fotografii făcute de mama pe
front, care sunt foarte rare. Erau oameni cu o bogată cultură generală, cărora
le plăcea istoria, literatura, arta, pictura sculptura. Au înțeles că totul
trebuie păstrat și transmis generațiilor următoare.
The National History Museum of Romania (MNIR), in partnership with the Toy Museum Association, has prepared for the winter holidays period a special temporary exhibition which displays games, objects, old childhood photos, things that used to bring joy and smiles in the life and soul of each and every child. Around the 1960s, Romania had eight factories that produced wooden or tin objects, childrens books and toys such as the famous Tehno-Metalica Cooperative in Bucharest, the Oradea Plastics Factory and the Aradeanca Factory in Arad. At the exhibition of the National History Museum of Romania visitors can travel back in time admiring thousands of exhibits made in those factories and not only.
Engineer Cristian Dumitru, the president of the Toy Museum Association told us more about the exhibition: “The exhibition is in full swing, it is developing and is being completed right here at the National History Museum. It is open as part of the museums regular program, at least until the end of the year people can definitely see this exhibition. The exhibition is based on my own collection, which I started in the 80s. Practically, in the 80s, all the boys, as far as I remember, used to collect something – from stamps to cars, to trains and planes. My brothers and I used to collect almost everything. Thus, we always had a large number of toys in the house, especially boys toys, a collection that we decided, back in the 80s, not only to keep, although we had grown, we were teenagers, but even to enrich it with other toys, from our friends or from bookstores. Gradually, at the end of the 80s we had a fairly large collection for that epoch. We were able to buy even more toys since the market was freer. We tried to collect toys from Romania, toys that brought happiness to many generations of kids. Nowadays, it is quite easy to buy old toys, there are so many facilities such as the Internet and online shopping, but all the toys in this exhibition are practically collected from fairs, from old house attics, from people who no longer need them, so this exhibition is a 100% mirror of the Romanian childhood of the past one hundred years. We had the first exhibitions organized 12 years ago and we were a little disappointed by the childrens reaction, because they could not resonate with such toys. Instead, we were quite delighted with the reaction of the parents or grandparents who saw their childhood toys. The most interesting thing to watch in an exhibition is the child-grandparent and child-parent interaction. The parent or grandparent describes or even shows the kid those childhood toys, and the kid understands that toys did not appear 10 years ago and that dolls were made even 100-150 years ago in about the same form. Kids thus come to understand that a jumping frog toy could be more than 100 years old.”
We continued to talk to engineer Cristian Dumitru about the much larger collection of the Toy Museum and about how it has been made over the years.
Cristian Dumitru: “As I have told you, the collection includes toys manufactured in Romania or that could be found in stores from Romania in the past 100 years. Probably the oldest toys date from around 1880-1890, at least those we were able to date, to find on the websites of those respective factories. Some are mechanical toys or even a small steam engine that became the engine for other toys in 1880, when it was manufactured. They are, perhaps, the first electric toys made between 1910-1920 or maybe the first remote control cars made in the 1960s and 1970s. There are many epochs and toys have evolved in the last one hundred years from a simple, static horse filled with straw 100 years ago, to the current toys that include many electronic components. Now it seems that the toy is playing with the kid and not viceversa, and it has many more options than the childs imagination. This may be good or bad, we will see what toys the next generations of kids will have, to realize how toys evolved. About 13 years ago, together with some friends, I even set up an association whose main purpose was to set up a toy museum, and based on this association, we started to have activities across the country. We have organized over 100 exhibitions in the last 12 years in collaboration with the big museums of Romania and we have practically analyzed, all these years, the reaction of the public, of both kids and adults, which was a very good reaction. We have enriched our collections with toys collected from all corners of Romania and the project is still going on. We have started making a catalog of Romanian toys based on my own collections. Unfortunately, the catalogue is a bit delayed due to the pandemic. If in 2019 we had more than 20 exhibitions, this year we have done probably half, and we are still looking for our own location where to showcase the wonderful collection. Because the collection is very large, even if more than 3000 toys, objects and games related to Romanian childhood are exhibited here. The collection includes many more objects, which are now packed and which used to be displayed in travelling exhibitions. We have an exhibition devoted to the old school, which includes thousands of objects, school supplies, we have even school benches and uniforms. Another exhibition deals with boxes and sweets, candy boxes from Romania — I’m taking about over 500 objects, boxes of candies from Romania made between 1900-1980. It is a collection of childrens picture books, comics books. The toy collection was enriched every year with a collection of images of the Romanian childhood. They are representative images of the Romanian childhood from 1900, 1920, up until the 1980s.” (tr. L. Simion)
Muzeul Național de
Istorie a României (MNIR), în parteneriat cu Asociația Muzeul Jucăriilor, a pregătit
în această perioadă a sărbătorilor de iarnă și începutul lui 2021 o expoziție
temporară deosebită – jocuri, obiecte, fotografii ale copilăriei de altădată,
lucruri care aduceau bucurie și zâmbet în viața și sufletul fiecărui copil. În
jurul anilor 1960, România avea opt fabrici care produceau obiecte din lemn sau
tablă, cărți pentru copii și jucării – sunt celebre Cooperativa Tehno-Metalica
din București, Fabrica de Mase Plastice Oradea sau Fabrica Arădeanca din Arad -
iar în cadrul expoziției de la MNIR vizitatorii pot călători în timp văzând mii
de exponate provenite de la aceste fabrici și nu numai.
Am stat de vorbă cu inginerul
Cristian Dumitru, președintele Asociației Muzeul Jucăriilor despre expoziție:
Se află
în plină desfășurare, adăugire și evoluție chiar la Muzeul Național de Istorie,
deci este deschisă în cadrul programului obișnuit al muzeului, cel puțin până
la sfârșitul anului se poate vedea cu siguranță această expoziție. Expoziția
are la bază colecția mea, începută în anii 80.
Practic, prin anii 80 toți
băieții, din câte îmi aduc eu aminte, colecționau ceva – de la timbre la
mașinuțe, la trenulețe, la avioane. Eu și frații mei colecționam cam de toate.
Astfel, am avut tot timpul în casă un număr mare de jucării, mai ales jucării de
băieți, colecție pe care am decis prin anii 80 nu numai s-o păstrăm, deși eram
destul de mari, eram adolescenți, ci chiar s-o îmbogățim cu alte jucării, luate
de la prietenii noștri, luate din librării. Încet-încet, sfârșitul anilor 80
ne-a prins cu o colecție destul de mare pentru acea epocă, după care,
bineînțeles, am putut să luăm și mai multe jucării, fiind piața mai liberă.
Ne-am străduit să adunăm jucării din România, jucării care au înfrumusețat
copilăria câtorva generații.
Acum e foarte simplu să iei o jucărie veche, sunt
atâtea facilități – internet, cumpărături online, dar toate jucăriile din
această expoziție sunt adunate practic din târguri, din poduri, de la oameni
care au renunțat la ele, uneori chiar și din spatele blocului, o jucărie stricată,
ca să-i luăm rotițele, deci este o oglindă 100% a copilăriei românești din
ultima sută de ani această expoziție.
Primele expoziții le-am făcut în urmă cu
12 ani și am fost un pic dezamăgit de reacția copiilor, pentru că nu se
regăseau în aceste jucării. În schimb, am fost încântați de reacția părinților,
adulților sau a bunicilor care și-au revăzut jucăriile copilăriei. Cel mai
interesant lucru de urmărit în cadrul unei expoziții este interacțiunea copil-bunic,
copil-părinte. Părintele sau bunicul îi descrie sau chiar îi arată jucăriile
copilăriei, iar copilul înțelege că jucăriile nu au apărut în urmă cu 10 ani și
poate o păpușică s-a fabricat și acum 100-150 de ani cam în aceeași formă. Sau
o broscuță cu arc care sare poate avea o vechime de peste 100 de ani.
Am continuat să
povestim despre mult mai vasta colecție a Muzeului Jucăriilor și despre cum a
fost ea realizată de-a lungul anilor. Cristian Dumitru ne-a declarat:
Colecția
cuprinde, cum v-am spus, jucării care s-au fabricat în România sau care s-au
găsit în magazinele sau în spațiul românesc din ultima sută de ani. Probabil că
cele mai vechi jucării datează de prin 1880-1890, cele care am putut să le
datăm, să le găsim pe site-urile fabricilor respective și sunt jucării mecanice
sau chiar un mic motor cu aburi care devenea motorașul pentru alte jucării la
1880, când a fost fabricat. Sunt, poate, primele jucării electrice realizate
prin anii 1910-1920 sau poate primele mașinuțe cu telecomandă realizate prin
anii 60-70.
Deci sunt o mulțime de epoci, jucăriile au evoluat în ultima sută
de ani de la un simplu căluț umplut cu paie care nu făcea nimic acum 100 de ani
și copilul era nevoit să se joace, să inventeze o poveste, până la jucăriile
actuale care cuprind, să zic, multe componente electronice – ți se pare că
raportul se inversează, jucăria deja se joacă cu copilul, având mult mai multe
opțiuni decât imaginația copilului. Poate e și bine, poate e și rău, vom vedea
generațiile următoare ce jucării vor avea ca să ne dăm seama în ce sens este evoluția
aceasta. Acum vreo 13 ani am realizat cu câțiva prieteni chiar o asociație care
avea ca scop principal înființarea unui muzeu al jucăriilor și pe baza acestei
asociații am început să avem activități în țară.
Am făcut peste 100 de
expoziții în ultimii 12 ani în colaborare cu marile muzee din țară și am
studiat, practic, reacția publicului în acești ani – care este foarte bună,
atât a copiilor, cât și a adulților. Ne-am îmbogățit colecțiile cu jucării adunate
din toate colțurile țării, de unde am putut ajunge, și proiectul este în
continuare în desfășurare. Am început realizarea unui catalog al jucăriilor
românești pe baza colecțiilor proprii. Din păcate, este puțin întârziat datorită
pandemiei. Dacă anul trecut am realizat peste 20 de expoziții, anul acesta am
realizat mult mai puține, probabil jumătate, și în continuare căutăm un sediu
propriu pentru această minunată colecție – pentru că, chiar dacă aici sunt
expuse peste 3000 de jucării și obiecte și jocuri și lucruri legate de
copilăria românească, colecția cuprinde mult mai multe, de câteva ori mai multe
obiecte care stau în cutii, stau împachetate sau în cel mai bun caz sunt în
cele 6 sau 7 expoziții care, în vremurile bune, circulau prin țară.
Avem o expoziție
dedicată școlii de altădată, care cuprinde mii de obiecte, de rechizite, avem
chiar bănci școlare, uniforme. Avem o expoziție dedicată cutiilor și
dulciurilor, cutiilor de bomboane din România – deci peste 500 de obiecte,
cutii de bomboane din România fabricate între 1900-1980. Este o colecție de
cărți de ilustrații pentru copii, de benzi desenate, este o colecție de sine
stătătoare. Colecția de jucării a fost îmbogățită an de an și cu o colecție de
imagini ale copilăriei românești.
Sunt imagini reprezentative din 1900, 1920,
până prin anii 80 ai copilăriei românești. Cum vă spuneam, sunt copii în
diferite ipostaze. De regulă, sunt copii în hăinuțe de epocă, având alături de ei
o jucărie. Sunt sute și sute de fotografii adunate. Ele, de obicei, însoțesc
expozițiile noastre de jucării ca material ilustrativ și putem vedea dintr-o
privire hăinuțele epocii, jucăria, eventual studioul fotografului, modul de a
se realiza o fotografie acum 100 de ani – pentru că, spre deosebire de ziua de
azi, acum 100 de ani o fotografie era un obiect de lux – nu făceai în fiecare
zi o fotografie, costa enorm, mai ales o fotografie la fotograf, nu toți copii
aveau fotografii în acea epocă.
Într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stil neoclasic din Centrul Vechi al Bucureștiului, fostul Palat al Poștelor și Telegrafelor de la începutul secolului XX, actualul Muzeu Național de Istorie a României (MNIR), are loc o expoziție surprinzătoare și emoționantă, o clipă de istorie și cultură care reunește sub aceeași cupolă străvechiul cu modernul, cu contemporanul: expoziția NeoNlitic 2. Am stat de vorbă despre concept și despre această ediție a expoziției cu unul dintre cei doi inițiatori și organizatori, artistul vizual Daniel Loagăr, de la Asociația Wood Be Nice:
Conceptul NeoNlitic, ideea din spate, a plecat de la o explorare personală: citeam despre Picasso cum punctul de schimbare către cubism a fost vizionarea unei expoziții de măști africane sau iberice și ne-am gândit că poate și-n istoria noastră avem surse de inspirație care să fie monetizate și aduse la iveală publicului. Am mers mult mai adânc în istorie și am descoperit perioada neolitică — cultură, o perioadă comună în Europa, în Balcani, și se știe despre Cucuteni, despre ceramica Cucuteni, se știe despre Hamangia prin prisma Gânditorului, dar nu se știu multe altele. Putem propune ca sursă de inspirație această perioadă, artiștilor și nouă înșine. NeoNlitic este la a doua ediție anul acesta şi a devenit internațional. Prima ediție s-a desfășurat în România cu artiști români și a explorat Cultura Hamangia și Cultura Cucuteni ca sursă de inspirație, anul acesta am mers pe urma Culturii Cucuteni în Ucraina, acolo e cultura soră numită Tripolie, și pe urma Culturii Hamangia în Bulgaria, faza târzie, am explorat puţin și Cultura Varna. Unul dintre motivele pentru care am ales perioada neolitică ca sursă de inspirație pentru proiect este convingerea noastră că acea perioadă preistorică a însemnat începutul omului modern și chiar începutul artei în lume.
Cultura Cucuteni este una dintre cele mai vechi civilizații din Europa (mileniul VI-IV î.Hr.), denumită după satul din apropierea Iașiului (nord-estul României, unde în 1884 s-au descoperit primele vestigii. Cultura Cucuteni se întindea pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova și Ucrainei. Cultura Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV-II î.Hr., denumită după vechiul sat Hamangia, din Dobrogea, estul României. S-a dezvoltat pe teritoriul actual al României și, într-o fază târzie, pe teritoriul Bulgariei.
Despre participarea artiștilor internaționali la această expoziție și despre lucrările de artă contemporană expuse în Muzeul de Istorie a României ne-a spus mai multe cel de-al doilea inițiator al acestui proiect, artistul vizual Andrei Cornea, de la Asociația Wood Be Nice:
Anul acesta, la a doua ediție NeoNlitic, am reușit să atragem lângă noi încă 16 artiști din Bulgaria și din Ucraina și România. Cei mai mulți sunt din România. Iar expoziția cuprinde lucrări de mixed-media, sculptură, video-maping, instalații, colaj, pictură, linogravură. Cum au primit artiștii această invitaţie? A fost o provocare pentru ei și au răspuns pozitiv. Unii chiar s-au autodepășit, dacă stau să mă gândesc bine la prima ediție, din 2018, unde am încercat tehnici noi și lucrări care ieșeau din zona lor de confort, și a fost un adevărat succes. Publicul a primit bine și prima ediție și a doua ediție. Dat fiind că anul acesta ediția a doua a fost una itinerantă și a cuprins trei țări — Bulgaria, România și Ucraina — proiectul s-a finalizat cu câte o expoziție în fiecare țară. Debutul a fost în Bulgaria, la Muzeul Regional de Istorie Varna, la începutul lunii octombrie. Apoi am dus-o la Cernăuți, în Ucraina, la Centrul Cultural Vernisaj, iar cea de-a treia expoziție și ultima din cadrul proiectului, cel puțin anul acesta, este la Muzeul Național de Istorie al României din București, între 14 și 28 noiembrie.”
Andreea Bîrzu, muzeograf în cadrul MNIR, ne-a relatat despre implicarea muzeului în acest proiect și cum a fost primit de către specialiștii muzeului și de către publicul pasionat de istorie deopotrivă:
Muzeul Național de Istorie a României a primit cu mare bucurie acest proiect inițiat de Asociația Would Be Nice. Pentru noi această expoziție, NeoNlitic, este o provocare, însă în aceeași măsură o ocazie extraordinară de a ne deschide către un nou public — un public tânăr, pe care încercăm să îl facem să se îndrepte și către muzeu. Deci, a fost o onoare și o mare bucurie să colaborăm cu Asociația Would Be Nice pentru a realiza acest proiect expozițional. În cadrul expoziției NeoNlitic, Muzeul Național de Istorie a României expune în premieră în cadrul acestui proiect 20 de artefacte — plastică antropomorfă și ceramică — piese Neo-eneolitice aparținând culturilor Gumelnița și Cucuteni, piese cu o valoare istorică și estetică absolut deosebite. Am ales să facem acest lucru, să expunem aceste piese cu gândul că astfel vom putea evidenția încă o dată influența artei preistorice asupra artei contemporane — în mod deosebit asupra lucrărilor care se regăsesc în cadrul expoziției.”
Gumelnița este o cultură neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr. Aria de răspândire cuprinde Muntenia (sudul României, pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul (regiune din Ucraina de azi). Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, ajungând până în nordul Greciei. La final, artistul vizual Daniel Loagăr ne-a împărtășit cu zâmbetul pe buze câteva dintre dificultățile organizării unui astfel de proiect într-o lume, aflată sub regulile și limitele impuse de pandemia actuală, despre comunicarea cu artiștii din țările vecine:
Ediția a doua a proiectului NeoNlitic a fost gândită înainte de pandemie, dar a trebuit să se desfășoare în vreme de pandemie, ceea ce a îngreunat considerabil lucrurile. Noi trebuia să terminăm proiectul undeva prin iunie-iulie, dar din cauza carantinei am cerut prelungire pentru finalizarea proiectului de la Asociaţia Fondului Cultural Naţional, unul dintre finanţatori. Pe lângă asta, a trebuit să colaborăm, să conlucrăm cu artiști din trei țări, vorbind trei limbi diferite — să nu mai vorbim că două dintre aceste țări folosesc alfabetul chirilic și pentru noi a fost un pic dificil.”
Muzeul Național de Istorie a României
(MNIR), în parteneriat cu Ambasada Statelor Unite ale Americii
în România, Muzeul Național Tehnic Ing. Dimitrie Leonida, Televiziunea Română
și Asociația Muzeul Jucăriilor anunță deschiderea expoziției Un
pas uriaș către Lună/A Giant Leap to the Moon.
Evenimentul va avea loc vineri, 26
iulie 2019, începând cu ora 17:00, la sediul MNIR din Calea
Victoriei nr. 12, sector 3, București.
Expoziția celebrează semicentenarul primei
aselenizări și cuprinde mărturii aflate în patrimoniul Muzeului Național de
Istorie a României, Muzeului Național Tehnic Ing. Dimitrie Leonida, precum și
al Asociației Muzeul Jucăriilor, suprinzând importanța acestui moment unic al
societății umane.
Conceptul expozițional are ca punct central
înțelegerea contextului cu privire la acest eveniment și evoluția tehnologică
rapidă care a făcut posibilă o astfel de reușită. Momentele definitorii
premergătoare acestei reușite vor fi subliniate prin punctarea realizărilor din
domeniul aerospațial și fundamentelor politico-sociale determinante.
Printre obiectele pe care vizitatorii le vor putea
admira în cadrul expoziției se numără fragmente de rocă lunară, machete ale
modului lunar folosit în cadrul misiunilor Apollo și un costum de astronaut. De
asemenea, vizitatorii vor avea ocazia să observe cum au fost receptate
evenimentele prin intermediul obiectelor numismatice și filatelice, dar și cu
ajutorul surselor audio-vizuale contemporane. Expoziția va fi completată de o
serie de jucării care au fost inspirate de explorarea spațială și au avut un
rol educativ pentru copiii acelor vremuri.
Expoziția va fi
deschisă publicului în perioada 26 iulie – 29 septembrie 2019 și va putea fi
vizitată de miercuri până duminică, în intervalul orar 10ꓽ00-18ꓽ00.
Es gibt kaum geopolitische Räume mit nur einer einzigen Kultur oder Zivilisation. Auch Rumänien hat nicht nur eine einzige Kultur und Zivilisation geerbt. Von der Prähistorie bis heute haben die Archäologen und Anthropologen versucht, verschiedene Spezifika und Einflüsse bei den Artefakten, die man in Museen und auf archäologischen Stätten findet, zu erkennen. Das Konzept der überlappten Zivilisationen erzählt dem Publikum etliche Geschichten, die in der Vergangenheit stattgefunden haben, Geschichten, die von keiner Chronik, Zeichnung, keinem Gemälde und keiner Ikone erzählt werden. Eine überlappte Geschichte bedeutet, dass zum Erbe eines heutigen Landes mehrere Völker beigetragen haben. Und da Zivilisation und Kultur Hand in Hand gehen, könnte man behaupten, dass überlappte Zivilisationen auch überlappte Kulturen darstellen.
Es gibt viele überlappte Zivilisationen im rumänischen Raum, von der Prähistorie bis heute bilden sie ein spezifisches Identitätserbe. Die neolithischen Völker, die griechischen Einflüsse, die Kimmerer, die Skythen, die Daker, die Römer und die Siedler, die mit ihnen kamen, dutzende Wandervölker zwischen dem 2. und dem 13. Jh. nach Christus, alle bildeten eine Mischung aus materiellen und spirituellen Wechselwirkungen, die die Rumänen geerbt haben. Die Ausstellung Rumänien, überlappte Zivilisationen“, die von dem Nationalmuseum für die Landesgeschichte Rumäniens veranstaltet wurde, möchte ihren Besuchern Geschichten über die Vielfalt der Kultur- und Zivilisationselemente erzählen, die in das europäische und asiatische Einmündungsuniversum einfließen. Archäologin Corina Borş, Veranstalterin der Ausstellung, fasste die Anwesenheit der Zivilisationen zusammen, die sie in die Museumausstellung eingeschlossen hat.
Von dem Paläolithikum, also von der Altsteinzeit bis zur Vormoderne werden zahlreiche prähistorische Zivilisationen von dem Neolithikum und dem End-Neolithikum, von dem Metallzeitalter, von der dakischen und der römischen Zivilisation und alles andere vorgestellt, was danach in der Geschichte des aktuellen Raumes Rumäniens kommt, im Mittelalter und in der Vormoderne. Ich bin Prähistorik-Archäologin und habe eine Leidenschaft für prähistorische Artefakte. Seit über eineinhalb Jahrzehnten hat man in Rumänien die absoluten Schätze der neolithischen Zivilisation nicht mehr bewundern können. In den letzten Jahren wurden mithilfe der rumänischen Behörden, aber auch durch internationale Zusammenarbeit, die zwei Stadttafeln von Troesmis, historische Urkunden von höchster Bedeutung, die sich in einer Weltrangliste wiederfinden, zurückgewonnen. Es ist richtig, zu behaupten, dass alle Gegenstände ihre Bedeutung haben, es handelt sich nicht nur um Ästhetik oder monetären Wert. Jedes Teil ist einzigartig und erzählt eine Geschichte über die Vergangenheit.“
In den Vitrinen der Museen erscheinen die Gegenstände fragil, sie schienen keine Bedeutung für den Betrachter und keinen aktuellen Nutzen zu haben. Dennoch sich die Gegenstände der Vergangenheit besonders wertvoll, aus mehreren Gesichtspunkten, nicht nur aus Sicht der Ästhetik. Ihre Einzigartigkeit spricht auch über die Geschicklichkeit und den Geist jener, die sie geschaffen oder verwendet haben. Ganz wichtig in der Ausstellung ist die Cucuteni-Keramik, die einmalig in Europa ist. Es gibt große Ähnlichkeiten mit einer neolithischen Kultur aus China. Die Cucuteni-Keramik hat viele spiralförmige Verzierungen in verschiedenen Kombinationen und Varianten. Archäologen haben Frauenstatuen mit flachem Oberkörper gefunden, die mit geometrischen Motiven geschmückt sind. Corina Borş.
In der Keramik des Neu-End-Neolithikums ist die Keramik der Cucuteni– und Gumelnitza-Zivilisation die bedeutendste. Erstmalig gibt es einen Goldschatz aus der Bronzezeit, den Schatz von Sarasău zu sehen. Dieser wird gerade von dem Kulturministerium für das Geschichtsmuseum Rumäniens erworben. Es gibt auch noch die Tafeln von Troemis, die ich erwähnt habe, und die mittelalterlichen Artefakte, die eine große Vielfalt bieten. Ich würde sagen, es ist eine der seltenen Gelegenheiten, bei denen man Schmuck aus Edelmetallen sieht, überwiegend Silber, aus dem Mittelalter, aus dem 11. bis 14 Jahrhundert.“
Die Ausstellung Rumänien, überlappte Zivilisationen“ ist nicht nur ein Werk der Historiker und der Archäologen, sondern auch der Architekten, die ihr Persönlichkeit und Struktur verliehen haben. Die Gegenstände der überlappten Zivilisationen sind selbst eine Schöpfung des polyvalenten menschlichen Geistes, der oft anonym bleibt. Corina Borş.
Die Ausstellung wurde von dem jungen Architekten Andrei Câmpean entworfen. Ausgehend von dem Konzept der überlappten Zivilisation wurden vier Bereiche definiert: die Prähistorie, die Antike, das Mittelalter und die Vormoderne. Gleichermaßen wurde die Ausstellung in einem fließenden Sinne entworfen, nicht unbedingt zeitlich eingeteilt, sondern als eine Laufbahn, als eine Rückkehr in die Geschichte. Der Besichtigungsfluss kann von jedem Besucher frei gewählt werden. Die überlappte Zivilisation ist ein geografisches Merkmal, es ist der Ort, wo sich das heutige Rumänien befindet. Ausgehend von dem geografischen Merkmal werden die Zivilisationsüberlappungen im Laufe der Zeit vorgestellt. Es werden verschiedene Einflüsse, sei aus dem Osten, dem Westen, Süden oder Norden und natürlich die Einflüsse großer Zivilisationen der Antike, besonders des Römischen Reiches, auf den Rumänischen Raum hervorgehoben.“
Das Konzept der überlappten Zivilisationen regt zum Nachdenken über die Vergangenheit an, eine Vergangenheit, in der Qualität, Exzellenz und Überlegenheit nicht Merkmale eines einzigen Volkes sind. Die Zivilisationen und Kulturen schöpfen, leihen von den anderen aus und erfinden sich neu in den nachfolgenden historischen Zeitaltern. Die überlappten Zivilisationen sind dynamisch und der rumänische Raum bietet viele Beispiele von Quellen, die die Richtungen zeigen, von wo die Austausche gekommen sind oder wo diese hingegangen sind. Das Rumänien der überlappten Zivilisationen und Kulturen ist nicht nur das von heute, es ist insbesondere das von gestern.