Tag: moara de apa

  • Traseul morilor de apă de la Rudăria

    Traseul morilor de apă de la Rudăria

    Pentru că e toamnă şi pentru că toamna e
    anotimpul în care vedem rezultatul muncii depuse până acum, în judeţul
    Caraş-Severin a fost inaugurat un nou parcurs turistic: Traseul
    morilor de la Rudăria, realizat prin voluntariat.


    Evenimentul a avut loc în comuna cărăşeană
    Eftimie Murgu (Rudăria) şi s-a derulat în cadrul proiectului ‘Hai la Rudăria!’,
    o iniţiativă care urmăreşte transformarea comunei într-o destinaţie turistică
    accesibilă, atractivă şi sustenabilă pentru comunitatea locală, după cum a spus
    pentru Radio România Radu Trifan, preşedintele Asociaţiei Acasă în Banat: Suntem un pic obosiţi, dar suntem şi foarte fericiţi, pentru că am
    terminat tot ce ne-am propus, mai precis am amenajat un traseu de 6 kilometri,
    care cuprinde toate cele 22 de mori de apă şi, mai mult decât atât, cum se face
    aici în Banat. Am pregătit fiecare moară de apă, am tratat-o, am îngrijit-o, am
    curăţat-o, pe unele le-am reparat în aşa fel încât să fie gata să primească
    turiştii.



    Asociaţia îşi propune să contribuie la
    rezolvarea multor probleme din zonă, precum îmbătrânirea, ecologizarea locurilor,
    aşadar numai proiecte ambiţioase, ca şi acesta, de evidenţiere a morilor de
    apă, după cum ne-a spus Radu Trifan:

    Este foare ambiţios. Dar cred că am pus o piatră la temelia unui alt
    fel de economie, de turism, aici în Rudăria, pentru că cel puţin, din cele 22
    de mori de apă, până acum nu erau vizitate decât o mică parte, pentru că
    celelalte nu erau indicate, nu erau marcate, nu erau amenajate, nu erau
    pregătite şi, prin urmare, nu erau vizitate de turişti şi asta era un mare
    păcat. Este absolut uimitor. Este practic un muzeu în aer liber şi un muzeu
    viu, pentru că din cele 22 de mori de apă, 19 funcţionează în regim continuu,
    deci sunt folosite de localnici şi fiecare moară are mai multe familii
    arondate, care macină, pentru că e un mod simplu, ieftin, sustenabil, iar făina
    care rezultă din moara de la apă nu se compară cu nimic din ce se găseşte în
    comerţ. Oamenii o preferă în continuare.


    Am aflat de la interlocutorul nostru că
    făina de porumb măcinată la moară este foarte fină, aproape ca cea de grâu, aşa
    că mămăliga gătită la Rudăria, numită de
    localnici coleşă, e o altă formă e mămăligă, foarte gustoasă, care se mănâncă
    cu cârnaţi fripţi, cu brânză friptă, o altă specialitate din Valea Almăşului e o
    specialitate de brânză care se poate frige.

    Radu Trifan, ne-a povestit plin de
    entuziasm despre aceste mori cu un aspect aparte:

    Punem foarte mult
    suflet în ceea ce facem. Nouă ne-au picat cu tronc aceste mori de apă şi nu ne
    putem dezlipi de ele. Cred că plictisim lumea cu cât discutăm despre ele, dar
    cred că trebuie să batem bine la cap pe toată lumea, ca să înţeleagă cât sunt
    de preţioase aceste mori de apă, unele dintre ele au peste 200 de ani, au un
    mod de a fi construite absolut unic, sunt sprijinite pe câte patru furci, nişte
    piloni mari de lemn înfipţi bine în pământ şi
    care au o bifurcaţie la capătul de sus, sunt construite din grinzi
    îmbinate în stil tradiţional, în coadă de rândunică sau pătrate.



    Fiecare dintre aceste mori este deosebită,
    având legende, poveşti de iubire, care pot fi regăsite uneori înscrise pe
    pereţi sau poveşti legate de vrăji, blesteme şi dorinţe secrete. Şi aşa, la
    pas, poate fi descoperită o zonă de o frumuseţe aparte.



  • Morăritul tradiţional. Doar în poveşti.

    Morăritul tradiţional. Doar în poveşti.

    Cu un secol în urmă existau
    367 de instalaţii hidraulice ţărăneşti numai în bazinul superior al Mureşului,
    însă acum mai sunt numai trei rămase, salvate în muzeele etnografice din Reghin
    şi Sibiu. Cercetătorul
    ştiinţific Dorel Marc, de la Secţia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului
    Judeţean Mureş, a reuşit să identifice nu numai mori, ci şi joagăre, pive,
    vâltori, batoze, darace de pieptănat lâna şi altele, pe care le-a cuprins într-un
    studiu: ‘Civilizaţie tehnică tradiţională şi industrii ţărăneşti. Instalaţii
    hidraulice în arealul mureşean la jumătatea secolului al XX-lea.



    De aici putem afla despre
    rolul morarului în viaţa satului, un rol complex după cum ne-a spus Dorel Marc:

    Acest meşteşug care a devenit după secole de practicare o adevărată
    industrie populară, mai poate fi văzut în muzeele mari în aer liber din România,
    cum ar fi Muzeul Astra din Sibiu, Muzeul satului Dimitrie Gusti din Bucureşti,
    Muzeul maramureşan din Sighetul Marmaţiei. La noi, în judeţul Mureş, la Reghin,
    unde sunt expuse aceste mărturii de civilizaţie şi cultură tradiţională,
    instalaţii hidraulice, care reprezintă nu numai mori, ci şi joagăre, teascuri,
    diferite pive, vâltori, din păcate au devenit legendă şi au rămas în amintirea
    bunicilor aceste mari realizări tehnice, care dovedesc o mare ingeniozitate, în
    rândul ţăranilor şi, de multe ori, aceste mari creaţii tehnice pot da lecţii
    marilor ingineri contemporani.


    Evoluţia a fost de la mici
    râşniţe de mână, apoi, prin forţa apelor, în Evul Mediu s-au dezvoltat foarte
    mult aceste mori, mai întâi în gospodăriile boierilor, dar cu timpul şi ţăranii
    au câştigat dreptul de a deţine mori în gospodăriile proprii. În zona
    preponderentă a cercetării, Mureşul de azi, dar şi pe Târnave, Dorel Marc a
    observat:


    În 1956, când s-a făcut de
    către Consiliul de stat al apelor, de pe atunci, o inventariere a morilor, încă
    funcţionale, în acest areal existau 400 de mori, (…)236 erau cu o roată
    hidraulică, 55, cu două roţi, 5, cu 3 roţi. Dar dincolo de această statistică,
    trebuie să vedem morăritul ca un fenomen nu numai economic, ci şi social, rolul
    morarului fiind foarte important în cadrul comunităţii rurale de altădată. (…)
    În multe gospodării au existat adevărate complexe de instalaţii tehnice
    tradiţionale, în sensul că de la acelaşi jgheab, care aducea apa la roata
    morii, se puteau acţiona şi joagăre, care tăiau cheresteaua sau grinzile,
    lemnul necesar construcţiilor, de acolo se acţionau pivele, vâltorile,
    teascurile, foarte multe teascuri de ulei au existat în această zonă. Deci pe
    lângă faptul că moara asigura pâinea şi mămăliga cea de toate zilele, aceste
    instalaţii complexe asigurau întreaga gospodărie.


    Mecanismul de măcinat,
    format din două pietre de moară, una fixă şi una mobilă, cea mobilă, avea rolul
    de a se învârti şi de a zdrobi grăunţele sau boabele de grâu. Cu aceeaşi moară,
    cu ajutorul unui separator, putea fi măcinat şi grâu şi porumb, fiindcă cu
    ajutorul acelui separator sau şurub se ridica piatra mobilă de pe piatra fixă
    şi, în funcţie de înălţime, să putea obţine granulaţia dorită. Forţa apei care
    antrena roata mare de lemn de pe exterior, era transmisă la mecanismul care
    dirija piatra mobilă cu ajutorul unor curele de dimensiuni mari, realizate din
    piele şi mai apoi dintr-o textură de cauciuc.


    Destinul familiilor de
    morari a fost trist, în perioada comunistă, fiind declaraţi chiaburi, fiind
    prigoniţi, iar copiii lor neputând urma şcoli superioare. Aşa că şi tradiţia a
    rămas poveste.


    Dorel Marc, cercetător
    ştiinţific etnolog la Muzeul Judeţean Mureş se gândeşte astăzi chiar la
    posibilităţi de extindere a cercetărilor:


    Ar fi bine să continuie
    aceste cercetări legate de destinele acestor morari, acestor adevăraţi
    gospodari, care au fost în toată România, (…) şi în Muntenia şi în Oltenia, în
    Moldova, în Banat, peste tot unde a existat această reţea hidraulică, au
    existat aceşti morari, care au fost o categorie aparte în cadrul comunităţii.



    Şi poate chiar şi la
    utilizarea acestor valori drept puncte de atracţie turistică.

    Dorel Marc: Ar fi nemaipomenit ca în această reţea turistică,
    vizitatorii să poată să vadă cum se macină făina de grâu, făina de mălai, cum
    se face păsatul pentru sarmale, cum se zdrobeau seminţele pentru producerea
    uleiului, cum se spălau ţesăturile din lână , din postav la vâltori, numai prin
    această forţă centrifugă, fără detergenţi, fără a se polua mediul. Cine ştie,
    poate că în viitor şi etnologii vor fi cooptaţi mai mult în aceste acţiuni de
    revigorare a unor meşteşuguri, pentru că mai sunt astfel de iniţiative din
    paertea unor oameni care mai ţin la tradiţii, care vor să reconstituie unele
    meşteşuguri, dar trebuie să ţină seama că e bine să o facă şi ştiinţific,
    pentru că se mai întâmplă să se îndepărteze de la ceea ce înseamnă
    autenticitate, ceea ce înseamnă o realitate tehnică ce a existat.


    Confruntate cu
    schimbarea vremurilor, morile şi meseria de morar s-au adaptat, după 1990 în
    unele localităţi rurale, apărând morile mecanizate, electrice, folosite de
    către cooperativele agricole de producţie. Dar cum pâinea de casă se face din
    ce în ce mai rar, chiar şi gospodăriile săteşti apelează tot mai rar la moară
    pentru măcinatul pentru făină sau mălai,
    ci mai mult pentru hrana animalelor crescute în gospodării.



  • La Moara cu noroc din Ohaba

    La Moara cu noroc din Ohaba

    O întâlnire, la Ohaba, jud Brașov, cu Nicolae Popa, proprietarul celei mai vechi mori de apă din Ținutul Făgărașului. Obiectiv turistic, ea este înscrisă în Catalogul European al Morilor Tradiționale.



    Fotografii -Valentin Țigău