Radio România Internațional

Tag: monarhie

  • Cotidianul Casei Regale române

    Regii și reginele, prinții și
    prințesele au fost mereu în centrul atenției. Conducătorii, în general, au fost
    în atenția oamenilor obișnuiți deoarece o teorie sociologică afirmă că
    schimbarea într-o societate este începută de elite. Percepția uzuală este aceea
    că regii și reginele, prinții și prințesele sunt persoane privilegiate, că au
    totul la îndemână. Însă percepția unui suveran și a casei sale ca una în care
    cotidianul este ca în oricare altă casă este mai puțin răspândită.


    Casa Regală română, în cei 80 de ani
    de existență, a avut și suverani austeri și suverani capricioși. După ce
    guvernul comunist îl forțează pe regele Mihai I să abdice pe 30 decembrie 1947
    și să plece în exil, este numită o comisie de inventariere a tuturor bunurilor
    care îi aparținuseră. Era o comisie mixtă formată din specialiști, istorici,
    critici și istorici de artă, și muncitori membri ai partidului comunist. Din
    acea comisie a făcut parte și istoricul și criticul de artă Radu Bogdan, membru
    al partidului comunist dinainte de 1945. Intervievat în 1995 de Centrul de
    Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Bogdan a spus că prilejul de atunci
    de a intra în palatul regal și de a vedea tot ce aparținuse Casei Regale a fost
    un prilej de a descoperi cotidianul în care trăiau suveranii români. Primul loc
    în care a intrat a fost castelul Peleș, reședința regelui României de la
    Sinaia.

    În momentul când am dat cu nasul de-o arhivă, așa cum era aia a Peleşului,
    şi când am văzut despre ce era vorba, principalul meu interes în lunile de
    prezenţă la Peleş a fost să-mi bag nasul şi să-mi satisfac curozitatea. Citeam
    foarte mult şi eram foarte lacom să iau cunoştinţă. Pentru mine era o
    experienţă extraordinară. Eu mi-am făcut educaţia ca liceean în cultul lui
    Carol al II-lea, care era poreclit voievodul culturii româneşti, şi copilăria
    mea e destul de plină de prezenţa lui. Deodată m-am trezit în jurnalele intime
    ale Palatului şi mi s-a relevat acolo o lume a istoriei pe dinăuntru, a
    istoriei secrete, care era pasionantă.


    Contrar a
    ceea ce s-ar fi putut imagina, ce exista în castelul Peleș era mai degrabă la
    standardele culturale obișnuite la care ar fi putut avea acces orice român.

    Radu Bogdan: Biblioteca de
    la Peleş nu mi s-a părut faimoasă. Mai curând aia de la castelul Bran era
    impresionantă care avea cărţi cu autograful reginei Victoria. Ceea ce nu era de
    colo! Ediţii de lux am văzut puţine acolo. La Peleș mi-aduc aminte că erau
    rafturi pline cu tot ce scoteau Fundaţiile Regale. Şi Fundaţiile Regale
    scoteau aşa: nr. 1 dintr-un tiraj de 50 de exemplare pentru pentru Carol al
    II-lea, nr. 2 pentru voievodul Mihai. Unele cărţi erau cu autograf de la cei
    care nu ştiau că unui suveran n-ai voie să-i scrii un autograf, n-ai voie să
    scrii o dedicaţie regelui Angliei de exemplu. Regele Angliei nu dă autografe şi
    nu primeşte dedicaţii.



    Odată intrat în palatele regale, Radu
    Bogdan a pășit într-o lume fabuloasă însă dominată de obișnuit și rutină
    zilnică. A găsit o agendă personală a regelui Carol al II-lea cu însemnări
    zilnice. A mai găsit și alte documente care i-au format o percepție a
    normalului vieții unor oameni care conduceau o țară. Ferocitatea ideologică a
    dus însă la adevărate acte de vandalizare a unor obiecte valoroase, așa cum a
    observat Radu Bogdan.

    Comuniştii
    au făcut totul ca să calce în picioare cultul monarhiei, n-au acordat nici un
    fel de respect elementelor memorialistice, amintirilor legate de monarhie. De
    pildă, au desfiinţat foarte repede biroul lui Carol I care rămăsese aşa cum
    fusese în ziua morţii lui. O mulţime de autografe au fost şterse de pe cărți,
    mai ales regina Maria avea obiceiul să semneze pe toate cărţile ei, şi multe au
    fost şterse cu guma după ce au ajuns la Bucureşti şi repartizate la diverse
    biblioteci. Se profesa tot ce era mai contrar unui cult al monarhiei. Aşa că
    n-au fost respectate interioarele, obiectele, mobilierul legat de monarhie.


    Cotidianul
    oamenilor mari a fost ce l-a impresionat cel mai mult pe Radu Bogdan. Din el
    făcea parte chiar și dezordinea pe care o găsim în locuința oricărui om.

    Ceea ce este interesant este că
    însăşi monarhia îşi păstra documentele într-un hal fără de hal, aruncate, claie
    peste grămadă, în tot felul de cutii. Nu ştiu dacă erau cutii de pălării de
    damă, dar nişte cutii pătrate, unele aveau şi lacăt. În general, n-aveau lacăt,
    una singură cu jurnalele reginei Maria a avut lacăt. Erau de-a valma tot ce
    vreţi: de la petiţii de la nebuni şi până la scrisori de la Iorga, de la Goga,
    de la diplomaţi, de la regi uneori. O vraişte.


    Suveranii
    au o existență cotidiană, aceasta se vede astăzi din ce în ce mai mult. În
    cazul suveranilor României, istoria a ales varianta dură de a arăta românilor
    acea parte a existenței lor.

  • 140 de ani de la fondarea monarhiei române

    140 de ani de la fondarea monarhiei române

    În 1881, pe harta politică a Europei apărea Regatul
    României, o structură politică nouă, cu un trecut comun de cel puţin o jumătate
    de mileniu din punctul de vedere al mentalului colectiv. Însă trecutul politic
    comun era departe de a fi unul îndelungat. Ideea unui stat extracarpatic
    circulase sporadic în secolele anterioare în mai multe forme mai mult sau mai
    puţin realizabile. La sfârşitul secolului al 18-lea, ideea de Dacia, care
    desemna cele două principate române, era vag menţionată în corespondenţa dintre
    împăraţii Rusiei Ecaterina cea Mare şi al Austriei Iosif al II-lea. Însă până
    la jumătatea secolului al 19-lea acea idee a statului român va prinde contur.
    Prin efortul tenace al elitelor din cele două principate române care au cooptat
    masa de ţărani şi orăşeni la proiectul statului format din Moldova şi Muntenia
    ideea de Regat al României a început tot mai clar să devină realitate.

    O altă
    idee-forţă a susţinut construcţia politică română şi anume ideea Dunării paneuropene,
    a căii libere de navigaţie pe întregul continent. De altfel, Principatele
    Române erau denumite înainte de 1859, anul unirii lor, şi ca Principatele
    Danubiene, cu trimitere la forţa de expresivitate pe care o exercita marele
    fluviu Dunărea. Iar prezenţa pe tronul noului stat a lui Carol de
    Hohenzollern-Sigmaringen a fost cea care a dat consistenţă statului român
    culminând cu anul 1881 când ambiţiosul şi tenacele prinţ Carol va deveni regele
    Carol I iar ţara sa Regatul României. Pe 10 mai, ziua sosirii în 1866 a lui
    Carol în România, era marcată semnificaţia noului început pentru societatea
    românească, un început bun după o lungă şi agitată perioadă de căutări,
    incertitudini şi dezamăgiri.


    Perioada
    de domnie a lui Carol I a fost una lungă şi fructuoasă, între 1866 şi 1914. Dar
    aceasta nu a fost un dat natural, noua aşezare socială şi instituţională bună
    fiind obţinute cu mare greutate. Istoricul Alin Ciupală de la Universitatea
    Bucureşti a caracterizat primii ani de domnie ai noului principe, între 1866 şi
    1871, ca pe o perioadă de tranziţie, venirea lui Carol însuși fiind primită cu
    rezervă.

    În afara
    clasei politice româneşti, Carol este primit cu destulă indiferenţă de către
    români deoarece aceştia nu-l cunosc, este un principe german, catolic, deci un
    străin pentru cei mai mulţi dintre ei. În schimb, elita politică îl primeşte cu
    foarte multe speranţe. După deziluzia domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în
    viitorul rege Carol I ei şi-au pus mari speranţe. Pe de altă parte, trebuie să
    spunem că principele domnitor are, la sosirea în Bucureşti, un adevărat şoc.
    Mai tîrziu, regina Elisabeta, cu mult umor, povesteşte episodul venirii lui
    Carol în Bucureşti, după un drum lung, obositor şi riscant, la capătul căruia,
    la Bucureşti, Carol este destul de dezamăgit de realităţile pe care le
    întîlneşte. Era un oraş care, în comparaţie cu oraşele germane, este provincial.
    Are surpriza să constate că reşedinţa sa, casele Golescu din Bucureşti, nu
    seamănă cu una princiară. Dincolo de aceste dezamăgiri de moment, Carol se va
    adapta şi va reuşi să treacă peste această perioadă grea a începutului.


    Constituţia
    din 1866, una din cele mai moderne la acea dată, a fost copiată după modelul
    belgian, motiv pentru care România fiind denumită Belgia
    orientului. Element-cheie al noului stat, constituţia a fost gata încă de
    la începutul noii domnii.

    Cu detalii Alin Ciupală. La sosirea în ţară, Constituţia este aproape
    încheiată. Oamenii politici români făcuseră un efort considerabil şi lăsaseră
    deoparte divergenţele. Constituţia va fi votată de Adunarea Constituantă şi va
    intra în vigoare. Rapiditatea elaborării acestei Constituţii se explică prin
    două cauze. În primul rînd, politicienii români au dorit de la bun început să-i
    pună în faţă viitorului rege o realitate instituţională şi politică, au vrut să
    evite situaţia apărută în timpul domniei lui Cuza. Au dorit să creeze sistemul
    monarhiei constituţionale de la bun început, sistem care fixa cu foarte mare
    precizie atribuţiile instituţiei monarhice. În al doilea rînd, politicienii
    români sunt presaţi de conjunctura internaţională şi de complicaţiile
    diplomatice apărute după detronarea lui Cuza. Marile puteri recunoscuseră în
    final unirea celor două principate româneşti, Muntenia şi Moldova doar pe
    timpul domniei lui Cuza. După 11 februarie 1866, Turcia şi Austria au cerut
    separarea Principatelor şi revenirea la situaţia de dinaintea anului 1859.
    Politicienii români trebuia să rezolve rapid această criză internă cu
    complicaţii externe.


    Punctul
    culminant al dificultăţilor tranziţiei a fost criza dinastică din 1871, când
    principele Carol a fost pe punctul de a-şi semna abdicarea. Dar venirea la
    cârma guvernului a conservatorilor conduși de Lascăr Catargiu va face ca
    România să pășească, în sfârșit, cu hotărâre către atingerea obiectivelor
    propuse. Unii istorici spun că, de fapt, depăşirea momentului 1871 a fost punctul
    de cotitură decisiv în viaţa României moderne. Românii profitaseră de războiul
    Crimeii din anii 1853-1856 pentru a se prezenta în fața puterilor europene cu o
    ofertă statală credibilă ceea ce va duce în final la unirea din 1859. Conduși
    de Carol I, ei nu vor rata nici a doua ocazie, cea a războiului ruso-turc din
    1877-1878, unde vor lupta cu determinare și la capătul căruia vor obține
    independența. Pe 10 mai 1881, acum 140 de ani, ultimul pas era făcut, Regatul
    României devenind o realitate și de jure nu numai de facto.


  • Regele Carol al II-lea

    Regele Carol al II-lea

    În vara anului 1930, pe tronul României avea să urce regele Carol al II-lea, primul fiu al creatorilor României Mari, regele Ferdinand I și regina Maria. Cel mai controversat rege român, Carol al II-lea a avut calități de suveran și reforme importante s-au înfăptuit în anii în care a condus România. Însă caracterul dificil și comportamentul său, în general, au făcut ca el și domnia sa să nu se ridice la nivelul predecesorilor săi.



    Regele Carol al II-lea s-a născut pe 15 octombrie 1893 la Sinaia, reședința regilor României. A participat la al doilea război balcanic în 1913 și la primul război mondial. Fire aventuroasă și extrem de orgolios, Carol a renunțat de două ori la tronul României, în 1918 și în 1925. În 1920 se naște primul său fiu din căsătoria cu Ioana Lambrino, mariaj încheiat fără aprobarea Parlamentului României.



    După divorțul de Lambrino, urmează mariajul legitim cu principesa Elena a Greciei din care se naște, în 1921, viitorul rege Mihai I. În 1927, la moartea tatălui său, Carol se afla în exil și o regență conducea România în numele fiului său minor. În 1930, el revine pe tron fiind chemat de clasa politică română. În peste un deceniu cât a condus România, Carol a transformat țara. Între altele, în timpul său s-a produs marea sistematizare a Bucureștiului, a fost construit Palatul Regal, a început să funcționeze celebra instituție culturală Fundațiile Regale.



    Juristul Radu Boroș, doctor al Institutului de Drept Aerian din Königsberg din Germania, a ocupat mai multe funcții în aeronautica română în anii 30. După cum afirma în 1995 într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Boroș sublinia rolul pe care regele Carol al II-lea l-a avut în impulsionarea dezvoltării aeronauticii în România:



    ”Vreau să vă spun că pentru mine, regele Carol este un mare rege. Şi dacă românii l-ar fi înţeles, noi am fi făcut progrese mult mai mari decât am făcut. Tot ce s-a făcut de la terminarea primului război mondial, până la cel de-al doilea război mondial, tot ce s-a realizat în ţară, în industrie, în administraţie, ş.a.m.d. a fost voit de el, patronat de el, impus de el. El, când a venit în România, din punctul de vedere al aviaţiei, nu aveam nimic. Noi, în timpul primului război mondial am avut puţini aviatori şi baloane captive. După aceea, noi ne ocupam mai mult de baloane captive decât de aviaţie de vânătoare ori de bombardament. Atunci el a decis să dea o dezvoltare aviaţiei și a dat o mare dezvoltare aviaţiei militare. În cadrul aviaţiei militare el a impus să se creeze fabrica I.A.R. Braşov, unde noi am făcut şi un avion de vânătoare, I.A.R. 14, care la momentul său, în ’37-’38, era unul din bunele avioane de vânătoare. În afară de aviaţia militară el şi-a dat seama că noi trebuie să avem şi aviaţie civilă. A văzut departe şi şi-a dat seama că aviaţia o să devină un mijloc de transport important. Şi atunci el a hotărât să se creeze o societate românească, pur românească, de transporturi aeriene. Până la crearea acestei societăţi româneşti, România a participat cu Franţa, la Societatea franco-română.”



    Dar suveranul a avut și mari carențe de personalitate care au afectat funcționarea statului și posteritatea domniei sale. S-a înconjurat de oameni cu influență malefică, arghirofili, și de o amantă versată. Pe plan extern, regele român încerca să facă echilibristică politică însă fără prea mare succes. Radu Lobei a fost șeful serviciului de pază al regelui și în 1994 își amintea de vizitele pe care suveranul le-a întreprins în anul 1938 în Franța, Marea Britanie și Germania.



    ”În 1938 în noiembrie am fost şi eu cu regele la Londra, cu un program bine stabilit de prim-ministrul Armand Călinescu, cu indicaţii zilnice, program care a fost greu de realizat deoarece Curtea Angliei nu vroia să-l primească pe Carol. Şi chiar şi autorităţile franceze, au pus o condiţie ca doamna Lupescu să nu vină în Franţa. Și bineînţeles că a doua zi după ce a sosit regele Carol, a sosit şi doamna Lupescu, dar nu stăteau în acelaşi hotel. Am făcut vizita la Paris, am trecut după aceea la Londra, unde am stat aproape 10 zile. Ne-am întors la Paris şi trebuia să ne întoarcem în ţară, ăsta era programul pe care-l aveam. Şi într-o dimineaţă, nu pot să-mi amintesc exact, probabil că 9 noiembrie să fi fost, ducându-mă la hotelul Meurice unde stătea Carol, el îmi spune că decisese să meargă la Berchtesgaden să-l viziteze pe cancelarul Hitler, fără program! Mie mi-a căzut cerul pe cap. Va să zică s-au făcut vizitele aste cu atâta greutate ca să-l repună în relaţii bune cu occidentalii şi noi mergeam la Hitler… Foarte greu se organizase vizita asta. În special în Anglia a fost teribil.”



    În 1940 se producea dezastrul. Era anul în care România pierdea teritorii obținute cu mari sacrificii la sfârșitul primului război mondial: Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord și Cadrilaterul. În septembrie 1940, Carol al II-lea părăsea tronul României fără glorie și pleca din nou în exil cu amanta sa Elena Lupescu și cu câțiva apropiați. A murit pe 4 aprilie 1953 la Estoril, în Portugalia, la funeraliile sale fiind prezenți doar câțiva apropiați, între ei și fratele său Nicolae

  • Românii îi pot aduc un ultim omagiu Regelui Mihai I până sâmbătă

    Românii îi pot aduc un ultim omagiu Regelui Mihai I până sâmbătă

    Românii îi pot aduce un ultim omagiu Regelui Mihai I până sâmbătă, în Sala Tronului de la Palatul Regal din București.



    Cortegiul funerar a fost întâmpinat în Bucureşti de sute de oameni cu aplauze. S-a scandat minute în șir “Regele Mihai” și “Monarhia salvează România”. Persoane aflate în fața Palatului Regal pentru a întâmpina cortegiul funerar al fostului suveran au adus portrete ale acestuia, flori și steaguri cu însemnele regale ale României. Calea Victoriei este flancată de steaguri ale României cu bandă neagră de doliu.



    Cortegiul a venit de la Castelul Peleș, unde miercuri, pentru câteva ore, a fost depus sicriul cu trupul neînsuflețit al fostului suveran, după aducerea în țară. La Peleș, i-au adus un ultim omagiu Regelui Mihai președintele, premierul, membri ai Executivului, președinții celor două Camere ale Parlamentului și membri ai corpului diplomatic străin acreditat la București.



    În drumul spre Palatul Regal, cortegiul, salutat pe tot traseul de oameni simpli, a trecut pe sub Arcul de Triumf. Pe sub Arcul de Triumf au trecut miercuri seara atât mașina în care se afla coroana regală, cât și mașina cu sicriul fostului suveran al României. Sute de oameni l-au salutat în plină stradă, iar pe traseu au aruncat cu flori spre cortegiul funerar. La Palatul Regal, imediat după depunerea sicriului fostului suveran în Sala Tronului a fost programată o slujbă religioasă cu caracter privat.



    Toți cei care doresc să depună flori și să se închine la catafalcul Regelui pot veni la Sala Tronului de la Palatul Regal miercuri, între orele 21,00 și 24,00, joi — între orele 8,00 și 22,00 și vineri — între orele 8,00 și 22,00.



    Zilele de 14, 15 și 16 decembrie au fost declarate zile de doliu național pe teritoriul României în memoria Regelui Mihai.



    Imagini

  • Regele

    Regele

    Orice se poate spune despre regele Mihai al României, numai că a avut o viață liniștită, nu. Dimpotrivă, istoria i-a rezervat numai inversări de roluri, în copilărie a trebuit să domnească iar când trebuia să fie rege, a fost trimis în exil. Când trebuia să fie primit triumfal în țara sa, a fost alungat din nou și nici la senectute nu are parte de liniște. Este unul dintre cei mai longevivi monarhi din lume și niciodată nu a avut parte de liniște. S-a născut în 1921 și, la 6 ani, în 1927, a trebuit să urce pe tron. Țara i-a cerut să lase jucăriile și să apuce sceptrul într-o situație foarte complicată. Ferdinand, al doilea rege al românilor, murise, la 62 de ani, iar fiul său, Carol, tatăl lui Mihai, renunțase la tron pentru a-și trăi viața, la Paris.



    Conducerea efectivă a țării era realizată de o regență, dar micului rege îi erau alături atât mama sa, regina-mamă Elena, cât și bunica, fosta regină Maria a României. În 1930, când regele Mihai avea 9 ani, tatăl său decide să îi ia tronul, întorcându-se în țară. La scurt timp, regina-mamă, care divorțase de regele Carol al ll-lea cât timp acesta stătuse la Paris, a fost nevoită să părăsească țara și pe micul rege, intitulat acum Voievod de Alba Iulia. Carol al ll-lea domnește exact 10 ani și abdică, într-o situație și mai complicată.



    Era anul 1940, războiul fusese declanșat iar România pierduse deja nord-estul Transilvaniei și Basarabia, numai prin ultimatumuri, fără să se tragă un foc de armă. Aceasta era situația în țară, în Europa și în lume când Mihai își începe a doua domnie, la 19 ani, de asemenea, neîmpliniți. Puterea efectivă era preluată, discreționar, de generalul Ion Antonescu, aliat al Germaniei naziste, care duce România în război alături de Berlin. Pentru întreaga omenire, a fost o perioadă întunecată, cu un război îngrozitor care răvășește omenirea, cu arme din ce în ce mai perfecționate și mai eficiente în a ucide, cu lagăre de ucidere în masă, cu genocid la ordinea zilei, cu milioane de morți, răniți și refugiați.



    Nimic nu mai avea să fie ca înainte. În 1944, când trupele sovietice împinseseră frontul până pe teritoriul României, tânărul rege Mihai, sprijinit de mai multe partide politice, îl arestează pe dictatorul Ion Antonescu și întoarce armele împotriva Germaniei naziste. Deși aliată, acum, Armata Roșie ocupă România și, după încetarea războiului, impune o conducere politică menită să supună țara Moscovei. De fapt, procesul de supunere a Estului Europei începe mai repede de ”lovitura de stat” de la Praga, din 1948, când comuniștii preiau guvernarea Cehoslovaciei. Putem considera că începe la 6 martie 1945, când la București este impus guvernul Petru Groza, controlat masiv de comuniștii pro-sovietici.



    La Ialta, în întâlnirea liderilor puterilor care aveau să câștige războiul, fuseseră agreate procentele de influență în Estul Europei, României revenindu-i, cu acordul vesticilor, o dominație sovietică de 90%, cea mai mare dintre țările vizate. După război, România era o țară secătuită, care au luptat și împotriva sovieticilor și a germanilor, ocupată de armata și comisarii politici ai Moscovei. Au urmat doi ani de luptă surdă între familia regală și comuniștii care vroiau să pună mâna pe țară. La 30 decembrie 1947, regele este obligat să semneze abdicarea și forțat să plece în exil. Avea 26 de ani și era necăsătorit. Exilul, deloc aurit, a durat mai mult decât comunismul în țara sa, România.



    De abia în 1997 i se ridicau interdicțiile de a veni în România, după o scurtă vizită, în 1992, și alte două momente când a fost respins chiar de pe teritoriul țării. Regele Mihai avea deja 76 de ani când, în sfârșit, lucrurile păreau să intre în normal. Treptat, i-au fost recunoscute o serie de drepturi și au fost retrocedate familei regale unel proprietăți. Când a împlinit 90 de ani, regele Mihai al României s-a adresat Parlamentului de la București, cu un emoționant mesaj, un adevărat testament politic. De câțiva ani, regele Mihai se află sub îngrijiri medicale complexe, cu o stare de sănătate precară, care uneori produce îngrijorare. Nici în această stare, la 96 de ani, regele Mihai nu este ocolit de probleme, de certuri între membrii familiei regale, mai ales după retragerea din linia de succesiune a nepotului său, Nicolae.

  • Regii României

    Regii României

    Acum un secol şi jumătate, Carol de Hohenzolern-Sigmaringen devenea conducătorul Principatelor Unite, în formula realizată în 1859 de Alexandru Ioan Cuza. Marile imperii ale timpului îşi impuneau voinţa asupra soartei Moldovei şi Valahiei, aflate în punctul întâlnirii intereselor geopolitice ale otomanilor, ruşilor şi ale construcţiei austro-ungare. Franţa, Prusia şi britanicii, de asemenea, decideau ce urma să se întâmple cu micile principate, conduse, până atunci, de voievozi şi domni.



    În 1859, liderii de la Iaşi şi Bucureşti au făcut o mişcare uimitoare, l-au ales în ambele state pe acelaşi om, Alexandu Ioan Cuza, mişcare foarte greu digerată de cei care se opuneau ideii de unire a Moldovei cu Valahia. Pasul următor a fost consolidarea acestei uniri prin aducerea în fruntea Principatelor a unui domnitor străin, recomandat şi acceptat de marile imperii. Cel care a acceptat complicata sarcină a fost tânărul căpitan, atunci de doar 27 de ani, vlăstar de veche familie regală germană.



    În 15 ani, Carol l a obţinut independenţa României care devine regat, în 1881, şi el regele acestei ţări moderne. Primul rege al României, fondatorul dinastiei, a avut o domnie lungă şi glorioasă. A părăsit scena vieţii în 1914, când primul război mondial pornise din Balcani şi urma să răvăşească întreaga lume. Următorul rege era nepotul de frate al lui Carol, cel care, de asemenea, a acceptat să îi urmeze regelui fără urmaş. Ferdinand şi soţia sa, Maria, nepoată a împărătesei britanice Victoria, sunt monarhii care au făurit România Mare, la sfârşitul anului 1918, când toate provinciile româneşti, inclusiv Transilvania, s-au reunit în aceleaşi graniţe şi sub acelaşi rege.




    Perioada interbelică este una de maximă înflorire economică şi spirituală dar cu destule probleme pe plan politic. Indeciziile regelui Carol al ll-lea, care trebuia să îi urmeze tatălui său, Ferdinand, la tron, îl fac să fie al patrulea rege al României, fiul său, Mihai, devenind rege la numai 5 ani. Carol al ll-lea îl detronează şi devine rege, în 1930, pentru exact un deceniu. Mihai revine şi el la domnie şi conduce ţara în teribilele momente ale celui de al doilea război mondial.



    La sfârşitul lui 1947, comuniştii români, sprijiniţi de Armata Roşie ce ocupase ţara, îl obligă pe tânărul rege să abdice. Se încheia, astfel, povestea dinastică a României, la 81 de ani de la venirea în ţară a fondatorului acesteia, Carol, primul rege al României. Mihai a plecat într-un lung exil iar România s-a adâncit în ceea ce numim paranteza comunistă din istoria sa, o perioadă pe care vrem să o uităm şi să o depăşim. Căderea comunismului nu a adus imediat şi înţelegerea semnificaţiei dinastiei regale în istoria României şi revenirea regelui Mihai în ţara sa, în care s-a născut şi a domnit de două ori, a fost întârziată nepermis şi cu măsuri dure, incalificabile.



    Din fericire, regele Mihai are o viaţă lungă şi ne bucurăm că această şansă istorică este tot mai apreciată de români. În octombrie 2011, când regele a împlinit 90 de ani, a fost invitat să se adrese din nou Parlamentului, după mai mult de şase decenii de dureroasă absenţă. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, a spus atunci Majestatea sa, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”



    Iar regele Mihai ne-a spus, celor de faţă şi viitori, că stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume. “Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.

  • 150 de ani de istorie a monarhiei în România

    150 de ani de istorie a monarhiei în România

    În prima jumătate a secolului al 19-lea, românii au căutat să aplice ideile modernităţii şi să construiască prosperitatea şi democraţia. Ele s-au încarnat în persoana principelui german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a cărui venire, pe 10 mai 1866, va inaugura cea mai bună perioadă din istoria României. Fondatorul Carol I era primul din cei 4 regi pe care i-a avut România, după părerea multora şi cel mai bun dintre ei. Istoricul Alin Ciupală a arătat că, la început, Carol şi românii s-au confruntat cu dificultăţi de acceptare reciprocă, dar şi cu speranţă. “În afara clasei politice româneşti, Carol este primit cu destulă indiferenţă de către români deoarece aceştia nu-l cunosc, este un principe german, catolic, deci un străin pentru cei mai mulţi dintre ei. În schimb, elita politică îl primeşte cu foarte multe speranţe. După deziluzia domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în viitorul rege Carol I ei şi-au pus mari speranţe. Pe de altă parte, trebuie să spunem că principele domnitor are, la sosirea în Bucureşti, un adevărat şoc. Mai tîrziu, regina Elisabeta, cu mult umor, povesteşte episodul venirii lui Carol în Bucureşti, după un drum lung, obositor şi riscant, la capătul căruia, la Bucureşti, Carol este destul de dezamăgit de realităţile pe care le întîlneşte. Era un oraş care, în comparaţie cu oraşele germane, este provincial. Are surpriza să constate că reşedinţa sa, casele Golescu din Bucureşti, nu seamănă cu una princiară. Dincolo de aceste dezamăgiri de moment, Carol se va adapta şi va reuşi să treacă peste această perioadă grea a începutului.”



    Succesorul lui Carol I, nepotul său Ferdinand I, avea să se ridice la înălţimea ilustrului lui unchi. Împreună cu soţia sa, regina Maria, ei deveneau ctitorii României Mari în 1918. Istoricul Alin Ciupală a ţinut să remarce extraordinara vitalitate a reginei pe care a insuflat-o tuturor, în acele momente cumplite ale primului război mondial, dar şi în consolidarea ulterioară a statului. “Regina Maria şi-a asumat şi un alt rol, pe lângă acela de infirmieră, de organizatoare, de persoană care alină suferinţele răniţilor şi ale civililor din spatele frontului. Ea a avut şi un rol politic. Chiar dacă sistemul monarhiei constituţionale de atunci nu permitea reginelor să aibă atribuţii politice, ea va depăşi aceste bariere. Bogata ei corespondenţă ne demonstrează eforturile politice pe care regina Maria le-a făcut pe care România să obţină sprijinul atât de necesar pe plan internaţional. Memorialistica epocii ne vorbeşte de faptul că regina nu şi-a asumat doar un rol social şi cultural, ci şi unul politic. În momentele extrem de dificile de la începutul anului 1918, regina este printre puţinii lideri ai românilor care mai crede în victorie, care încearcă să menţină viu idealul naţional. Din punct de vedere moral, această atitudine fermă a reginei merită o atenţie deosebită.”



    Cel de-al treilea rege, Carol al II-lea, a fost o personalitate dificilă şi controversată. Istoricii îl consideră, şi din cauza tulburilor ani 1930 când a domnit, ca unul de numele căruia se leagă începutul sfârşitului pentru democraţia română. Istoricul Florin Muller. ”Carol al II-lea este un personaj politic extrem de complex pe care eu l-aş pune în legătură mai mult cu urmaşi ai săi ca Ion Antonescu sau cu liderii comunişti decît cu România regilor Carol I şi Ferdinand I. Carol este un rege în timpul căruia procesele de modernizare a României intră într-o etapă nouă şi el înţelege să se implice efectiv în ele. Modernizarea românească a fost un proces în care principiile morale şi constituţionale au fost trecute în plan secundar. Pentru Carol, ceea ce a contat a fost mai degrabă o manieră cvasi-fascistă de mobilizare a resurselor naţionale şi un stil de lucru în totală contradicţie cu stilurile austerului Carol I şi cel al tatăl său, cumpătatul Ferdinand I. Tipul său de comportament politic a lăsat o amprentă foarte puternică asupra românilor. De exemplu, regimul comunist datorează foarte mult stilului personalizat de putere aşa cum l-a impus Carol. El pregăteşte România pentru totalitarismul care urmează.”



    Ultimul suveran, Mihai I, în anii de după război, când s-a opus comunizării României şi a făcut mari eforturi pentru renaşterea democraţiei, se aşează în tradiţia glorioasă a primilor doi suverani. Într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 2008, suveranul, acum în vârstă de 95 de ani, trecut prin multe greutăţi, îi sfătuia pe români cum să se poarte unii cu ceilalţi. “Să te comporţi omeneşte cu ceilalţi, pe cât se poate să nu dispreţuieşti pe nimeni, omenia şi câteva lucruri foarte greu de explicat. Bunătate, în general, dar nu bunătate până la infinit, câteodată mai trebuie să strângi şurubul, cum se spune. Am văzut atâtea lucruri teribile care se întâmplau în ţară cu oamenii şi când vezi că autorităţilor nu le pasă şi aproape că îi aruncă pe jos, ţi se face scârbă când vezi aşa ceva. Eu sunt învăţat altceva: tocmai asta, omenia, şi să te porţi cu omul de rând, sărac, la fel, tot oameni suntem. Este foarte greu câteodată când îi întâlnesc pe câte unii care nu au această mentalitate şi dau în oamenii ăştia săraci, îi aruncă acolo ca pe gunoi, este ceva infernal asta!”



    Pe 30 decembrie 1947 monarhia română era înlăturată de regimul comunist şi România aruncată în ghearele tiraniei de care va scăpa abia în 1989. Modelul monarhiei este, la 150 de ani, unul care înseamnă normalitate.

  • Prinţul Nicolae al ll-lea

    Prinţul Nicolae al ll-lea

    Monarhia are, în România, o istorie de un
    secol şi jumătate şi doar 4 regi. Carol l, fondatorul dinastiei, era din
    familia Hohenzollern-Sigmaringen, cu multe capete încoronate, dar el însuşi nu
    se aştepta să fie vreodată rege. A domnit aproape o jumătate de veac, aducând
    România în rândul ţărilor europene moderne, gata pentru secolul XX. I-a urmat
    la tron Ferdinand, fiul fratelui său, pentru că el nu a avut moştenitori. De la
    început, dinastia regală românească a avut probleme cu succesiunea. Succesorul
    lui Carol era fratele său, Leopold, dar acesta renunţă la tronul României în
    favoarea fiului său cel mai mare, Wilhelm.

    În 1886, Wilhelm renunţă la Coroana
    României printr-o scrisoare model de introspecţie, onestitate, responsabilitate
    şi demnitate. Aşa că la succesiune a venit fratele său, Ferdinand, care i-a
    urmat primului rege al României, Carol l. Ferdinand a fost desemnat moştenitor
    al tronului în 1888, dar a ajuns rege în 1914, în vremurile teribile de la
    începutul Primului Război Mondial. În acest timp s-a pregătit intens şi cu
    maximă seriozitate pentru înaltele responsabilităţi ce îl aşteptau. A domnit
    până în 1927 şi este supranumit Întregitorul, pentru că a lăsat o Românie în
    care trăiau pentru prima dată cei mai mulţi dintre români. Spre deosebire de
    unchiul său Carol l, Ferdinand a avut mai mulţi copii dintre care, cel mai
    mare, Carol, era desemnat să îi urmeze la tron. Ca urmare a unor aventuri
    galante care îl fac pe Carol să-şi abandoneze îndatoririle de viitor rege al
    României, Ferdinand îşi dezmoşteneşte fiul cel mare, înlăturându-l de la
    succesiunea la tron în 1925. Ferdinand moare peste numai 2 ani, astfel că pe
    tron urcă nu Carol, ci fiul acestuia, nepotul lui Ferdinand, Mihai, care avea
    doar 5 ani în momentul când a fost încoronat. Am stabilit, însă, că istoria
    succesiunii regale în România nu este deloc simplă. În 1930, Carol, cu ajutorul
    unor puternici oameni politici, îşi detronează fiul care împlinise 8 ani, şi
    devine regele Carol al ll-lea, cu o domnie neconvenţională de fix 10 ani.

    Abdică
    în 1940, lăsând tronul fiului său, Mihai, care avea acum 19 de ani, şi România
    ameninţată din toate părţile şi cu o treime din teritoriu pierdut prin
    ultimatumuri. Mihai a domnit pentru a doua oară, tot la o vârstă tânără, în
    vremurile infernale ale celui de al Doilea Război Mondial, sub dictatura
    pro-fascistă a mareşalului Ion Antonescu, care se proclamase Conducător al
    statului, cu armata angajată în războiul cu o Uniune Sovietică nesfârşită şi
    inepuizabilă. În 1947, când este obligat să abdice de noua putere comunistă
    adusă de tancurile sovietice, tânărul rege Mihai I al României nu era
    căsătorit, nu avea succesor la tron. A urmat o altă perioadă de aproape o
    jumătate de secol în care în România a domnit comunismul. După revoluţia
    anticomunistă din Decembrie 1989, în care tinerii şi-au dat viaţa pentru
    libertate, regelui Mihai nu i s-a permis să îşi revadă ţara pe care fusese
    obligat să o părăsească. Revine, legal, prima dată, în 1992 şi este însoţit de
    nepotul său, Nicolae, fiul celei de-a doua dintre fiicele sale. Prinţul de
    atunci era un puşti englez de 7 ani care a cucerit inimile românilor care mai
    avuseseră un prinţ cu acest nume, Nicolae, frate al regelui Carol al ll-lea.

    În
    2010, regele Mihai, şef al Casei Regale de România, l-a desemnat pe tânărul
    Nicolae drept succesor al Coroanei, după prinţesa moştenitoare Margareta, fiica
    sa cea mare. Totul părea firesc şi cursiv, tânărul prinţ muncea intens să
    recupereze timpul pe care nu îl petrecuse pregătindu-se pentru nobila şi
    istorica misiune, aceea de a deveni, după mătuşa sa, Margareta, şeful Casei
    regale de România.

    În prima zi a acestei luni, însă, regele Mihai a luat o
    hotărâre comunicată cu întârziere, care ne-a trimis la pildele istoriei
    monarhiei române, în care, aşa cum spuneam, nicio succesiune nu a fost lipsită
    de probleme. Regele i-a retras prinţului Nicolae titlurile princiare şi l-a
    scos şi din linia de succesiune la tronul României. Ca un fulger pe cer senin a
    picat această veste! Explicaţiile care au urmat au fost dintre cele mai
    diverse, de la acuzaţii personale, la scenarii dintre cele mai complicate şi
    subversive. Prima declaraţie a prinţului ne dă, însă, şi explicaţia pentru
    aceste evoluţii, una normală, firească, umană. La 30 de ani, recent împliniţi,
    Nicolae a înţeles că sarcina pentru care se pregăteşte este mult prea grea,
    covârşitor de grea, iar inima sa nu este uşoară jucând acest rol.

    Să remarcăm
    maturitatea gândirii, puterea de a lua decizii istorice şi responsabilitate
    deosebită de care a dat dovadă, făcând acest demers.

  • Principele Karl-Anton von Hohenzollern-Sigmaringen

    Principele Karl-Anton von Hohenzollern-Sigmaringen

    Cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea este cunoscută, pe bună dreptate, ca epoca regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Dar unul dintre oamenii care au stat în spatele fructuoasei domnii a lui Carol I a fost tatăul său, Karl-Anton. Se poate spune fără a exagera că al doilea Carol I al României a fost Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen.



    Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut pe 7 septembrie 1811 la Krauchenwies, în actualul land Baden-Württemberg, şi a decedat pe 2 iunie 1885. Căsătorit cu Josephine Friederike Luise de Baden, fiică a lui Karl, Mare Duce de Baden, au avut 6 copii, cel de-al treilea fiind viitorul rege al României Carol I. Cel de-al patrulea copil, Anton, a murit în 1866, în vârstă de 25 de ani, în bătălia de la Königgrätz în cursul războiului pruso-austriac. De orientare liberală, Karl-Anton a fost şef al casei de Hohenzollern-Sigmaringen şi prim-ministru al Prusiei în perioada 6 noiembrie 1858-12 martie 1862.



    Karl-Anton a jucat un rol covârşitor în întreaga carieră politică a viitorului rege Carol I al României. El i-a fost îndrumător fiului său chiar de la începutul domniei. I-a fost alături în momentele grele prin care a trecut: criza dinastică din 1870, războiul de independenţă a României din 1877-1878, recunoaşterea internaţională a României ca stat suveran. El a fost cel care a apărat cauza României în Germania, el l-a sfătuit pe Carol cum să gestioneze interesele marilor puteri ca Germania, Rusia, Imperiul otoman, Anglia. În acest sens, principele Karl-Anton îi scria fiului său pe 15/27 august 1878 îndemnându-l la o politică înţeleaptă faţă de Rusia: ”Împăcarea cu Rusia ar trebui să fie tema cea mai grabnică. O duşmănie durabilă cu acest Stat vecin ar fi o primejdie continuă şi o piedică pentru dezvoltarea internă. Oricât de ostile ar rămâne spiritele contra Rusiei, totuşi amicii sinceri ai României nu pot să nu o sfătuiască de a găsi un modus vivendi suportabil.”



    Istoricul Sorin Cristescu, editor şi traducător al scrisorilor personale ale regelui Carol I către membrii familiei sale şi al rapoartelor diplomatice austro-ungare şi germane legate nemijlocit de activitatea regelui, a arătat în ce a constat rolul enorm pe care l-a avut Karl-Anton. ”Din primul moment în care s-a pus această problemă a asumării coroana Principatelor Unite Române, Karl-Anton von Hohenzollern şi-a îndrumat fiul. El fusese prim-ministru al Prusiei. Sigur, un prim-ministru onorific, conducea un partid liberal care visa la o unificare a Germaniei, dar cum? Prusia ar fi trebuit să devină o ţară a libertăţilor democratice şi a progresului tehnic şi ştiinţific, iar celelalte state germane să se roage de ea să se unească. Nu era o soluţie realistă, dovadă că nici n-a durat prea mult guvernarea lui Karl-Anton. A venit Bismarck care a dat soluţia epocii, ”prin fier şi sânge”. Karl-Anton l-a ”pilotat” pe Carol I în toţi aceşti primi 15 ani, de fapt până când a murit, în 1885, arătându-i acest element de guvernare: cum trebuie adus fiecare clan boieresc, pe rând, la putere. Acesta a fost secretul principal al guvernării. Acest lucru s-a aflat imediat, şi Parlamentul României l-a onorat pe Karl-Anton cu titlul de cetăţean onorific al României, chiar în ianuarie 1867. Era o sfidare la adresa Puterilor străine care spuneau că domnitorul României trebuie să aibă părinţi români. Ei bine, iată că avea, tatăl lui era român. Din acest punct de vedere, Karl-Anton a condus, alături de fiul său, România, acesta este un fapt categoric. Dar nu era ceva unic în epocă. În 1887, în Bulgaria venea principele Ferdinand de Saxa-Coburg-Koháry, mama lui fiind Klementine, născută Orléans. Aceasta şi-a însoţit copilul şi l-a ghidat până când a murit, până în 1910. Părintele era întotdeauna foarte ataşat de copil în această privinţă şi ambele rezultate, cel român şi cel bulgar, au fost bune.”



    La revederea dintre tată şi fiu, de pe 4/16 august 1880, după 14 ani de la despărţirea din 1866, secretarul regelui nota în Memoriile sale: ”Principele Karl-Anton aşteaptă în scaunul său pe roate pe fiul său. Mult timp nu găsesc amândoi nici un cuvânt spre a-şi exprima sentimentele. Principele Carol observă cu bucurie că tatăl său nu s-a schimbat, anii au trecut uşor peste dânsul!” Iar la întrunirea publică de pe 10/22 august dedicată regelui român, secretarul Memoriilor menţiona atmosfera sobră, dar caldă a primirii de care s-a bucurat Carol I în locurile natale: ”Oraşul natal n-a voit să se lipsească de bucuria de a aduce o caldă salutare de bună-venire Principelui său, care după atâţia ani se întorcea dintr-o ţară depărtată pe care prin lupte şi victorii o condusese la independenţă … În piaţa Carol, Principele e salutat prin cuvântări calde, iar la poarta Castelului, principele Karl-Anton, în mare ţinută şi purtând întâia oară cordonul ordinului român, aşteaptă pe fiul său care a adus în aşa mare depărtare faima şi gloria Casei sale. Principele Carol, la această primire, pe care o face îndoit de emoţionanta vedere a tatălui său ridicându-se în scaunul cu roate, îşi pierdu un moment cumpătul.”



    Carol I a fost omul providenţial al României. Dar nu mai puţin figura tatălui său, Karl-Anton von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost la fel de providenţială pentru istoria românilor fără de care ei n-ar fi fost ce au fost.

  • Regele Mihai

    Regele Mihai

    Pentru români, faptul că îşi pot omagia regele la împlinirea a 93 de ani este o minune şi un dar istoric. Trebuie să simţim asta, indiferent de sentimente şi mai ales de opţiunile care ne fac să fim fani sau adversari ai ideii de monarhie în România. Mai ales că istoria României trebuie citită înainte de a face aceste opţiuni, care nici măcar nu sunt obligatorii.



    Putem să ne acceptăm istoria, să fim mândrii până la lacrimi de anumite momente sau să regretăm, postfactum, că nu s-a întâmplat altfel, în anumite momente. Orice opţiune pro sau contra unei idei sau a unor oameni ce aparţin istoriei trebuie făcută în cunoştinţă de cauză, cu foarte multă informaţie la bază, cu toată dechiderea şi înţelegerea. Desigur, în astfel de situaţii este aproape imposibil să faci o opţiune dar, aşa cum spuneam mai devreme, nici nu este nevoie să dăm sentinţe, mai ales că nu este vorba de vreun proces şi nici noi nu suntem judecători.



    De altfel, ideea opţiunii pro sau antimonarhice a cam căzut în desuetitudine, aparţine unor vremuri de maximă încrâncenare, mai ales pe scena politică, în timp ce partidul celor care nu înţeleg să se declare într-un fel sau altul este tot mai numeros. Iar figura regelui Mihai este unul dintre motivele pentru care refuzăm să mai facem disocieri şi opţiuni radicale când este vorba de un astfel moment al istoriei noastre. Şi mai este posibil ca, ocupaţi să interpretăm faptele din alte vremuri, să nu vedem istoria ce se scrie de un sfert de secol încoace. Iar regele Mihai este parte activă şi a acestei istorii, a vremurilor deloc liniştite, ci, dimpotrivă, de multe ori foarte ciudate, ce au urmat căderii regimului comunist. Mai mult, a făcut-o aşa cum îi este felul regelui Mihai sau cum îi stă bine unui suveran, cu discreţie şi fermitate, cu decenţă şi anvergură, cu deferenţă şi demnitate.



    Mihai l al României nu a avut deloc o viaţă uşoară. A cunoscut şi s-a confruntat cu tot ce a fost mai furtunos în sferele înalte ale statului în ultimul aproape un secol. Născut în 1921, în ziua de 25 octombrie, Mihai este fiul prinţului moştenitor de atunci, viitorul rege Carol al ll-lea. În 1927, când moare bunicul său, regele Ferdinand, care condusese România pe câmpurile de luptă ale primului război mondial, prinţul moştenitor renunţase de vreo doi ani la tron, astfel că următorul la succesiune este chiar prinţul de nici 6 ani. Mihai ajunge rege la această vârstă extrem de fragedă, dar peste trei ani este înlăturat de la domnie de chiar tatăl său. Carol renunţase la ideea de a domni, în 1925, dar în 1930 decide să ia tronul, de la chiar fiul său, micul rege Mihai l.



    În 1940, regele Carol al ll-lea se retrage iar, abdică de această dată, şi îi lasă tronul tot fiului său, Mihai, acum un tânăr de 19 de ani. În plin război, nici a doua domnie a lui Mihai nu a fost una liniştită. România tânărului rege era o ţară din nou plasată între marile puteri, dar care suferise deja masive amputări teritoriale, în favoarea vecinilor săi din vest, nord, est şi sud. În 1944, este elementul determinant în acţiunea de scoatere a ţării din alianţa cu Germania hitleristă, dar comunismul ce venea în zgomot de tancuri din est l-a alungat de la domnie şi din ţară.



    Regele Mihai a trăit departe de România mai mult decât a ţinut comunismul pe aceste meleaguri. Cei care au luat puterea de la Ceauşescu, în 1989, nu au înţeles imediat ce înseamnă să mai ai încă un rege cu personalitatea şi experienţa istorică a Majestăţii Sale şi i-au refuzat, pentru o vreme, întoarcerea acasă.



    Până la urmă, lucrurile au intrat în cursul lor firesc iar regele Mihai l se bucură, în sfârşit, de respectul şi aprecierea pe care acest capitol al istoriei românilor o merită. Şi, ca de fiecare dată când nu ai nevoie de argumente şi contrargumente, şi nici de opţiuni radicale, Mihai l este iubit de românii care au şansa să îşi sărbătorească unsul la 93 de ani de viaţă.