Tag: monica lovinescu

  • « Monica Lovinescu – la voix qu’on nous a donnée »

    « Monica Lovinescu – la voix qu’on nous a donnée »

    L’ancienne résistante et journaliste roumaine Monica
    Lovinescu est mise à l’honneur dans une exposition éponyme à la casa Mița Biciclista de Bucarest. En se basant sur des archives de
    l’ancien régime communiste et des documents personnels, cette exposition nous
    présente la vie de celle qui incarnait la voix de Radio Europa Liberă des
    années 1960 jusqu’à la chute du régime en 1989. Un récit qui surpasse les
    frontières radiophoniques, et livre l’histoire d’une femme engagée pour son
    pays et la lutte pour la liberté.




    Fille du célèbre écrivain roumain,
    Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu était promise à un grand destin. Etudiante
    parisienne, metteuse en scène puis résistante et journaliste notable, sa vie
    fut aussi riche que mouvementée. Ennemie officielle du gouvernement roumain,
    mais secrètement écoutée et adulée par la population, Monica Lovinescu a
    contribué à diffuser l’information au sein d’un pays où la liberté d’expression
    était confisquée. De 1961 jusqu’à la chute du régime dictatorial en 1989, la
    journaliste a permis à ses compatriotes de se tenir informés de l’état du monde
    au-delà du rideau de fer depuis son appartement parisien.


    Son œuvre continue de vivre au XXIème
    siècle et a récemment reçu un second souffle. Depuis novembre 2023, la vie
    méconnue et mouvementée de Monica Lovinescu est dévoilée dans une exposition
    éponyme à la Mița Biciclista de Bucarest. Plus
    de 30 ans après la fermeture d’Europa Liberă, la voix iconique de la radio est
    rattachée pour la première fois à une personne physique, dont on découvre
    l’histoire au fil des pièces que l’on traverse. Cette exposition se
    présente comme un double récit qui mêle des éléments personnels de la vie de
    Monica Lovinescu à des éléments de contexte historique. La visite est
    agrémentée de reconstitutions d’époques, comme un appartement roumain des
    années 50, et un autre des années 80. On retrouve également des extraits
    audiovisuels d’époque, ainsi que des courriers personnels privés hérités de
    Monica Lovinescu elle-même. Enfin, on retrouve des documents déclassifiés de
    l’ancienne milice roumaine, la Securitate, tels que des photos de filage et des
    transcriptions téléphoniques.


    Cette œuvre participe à un travail de
    mémoire important pour la Roumanie. Pour la Mița Biciclista, il s’agit de la deuxième exposition accueillie depuis sa
    réhabilitation en centre privé en 2022. En attendant de trouver un repreneur
    pour l’exposition, la mémoire de la journaliste continuera au moins de vivre au
    travers d’une statue érigée en son honneur en décembre dernier, dans le
    quartier Cotroceni de Bucarest. Initialement prévue jusqu’au 30 décembre
    l’exposition a été prolongée jusqu’au 4 février, victime de son succès.



    Alan
    Le Cunff est allé à la rencontre de Sabine Schneider, membre de l’association
    ARCEN et coordinatrice de l’exposition. Voici son reportage, pour Radio
    Roumanie Internationale.

  • Monica Lovinescu aux éditions Casa Radio

    Monica Lovinescu aux éditions Casa Radio

    Une fois diplômée de la faculté de Lettres de
    l’Université de Bucarest en 1946, Monica Lovinescu commence à collaborer avec
    plusieurs publications culturelles. En 1947, elle obtient une bourse de l’Etat
    français et s’en va à Paris, affrontant un contexte de risques. Au lendemain de
    l’abdication forcée au roi Michel I, elle demande l’asile politique en France. Après
    quelques années durant lesquelles elle signe la mise en scène d’une série de
    spectacles d’avant-garde, en 1951 Monica Lovinescu se lance dans l’activité
    radiophonique. En 1962, elle commence à collaborer avec Radio Free Europe, où
    elle anime deux émissions hebdomadaires, avec une forte influence sur le grand
    public et dans les milieux culturels de Roumanie : « Actualitatea
    culturală românească/L’actualité culturelle roumaine »
    et « Teze şi
    antiteze la Paris/« Thèses et Antithèses à Paris »
    . Monica Lovinescu
    écrit aussi des articles et des études sur la littérature roumaine et
    l’idéologie communiste dans de nombreuses publications: East Europe, Kontinent,
    Preuves, L’Alternative, Les Cahiers de L’Est, Témoignages, La France
    Catholique. L’album « MONICA LOVINESCU. Şi am ales microfonul. Interviuri
    la Radio România (1993-2004)/MONICA LOVINESCU. Et j’ai choisi le micro.
    Interviews à Radio Roumanie (1993-2004) »
    , sorti aux éditions Casa Radio,
    inclut un livre et deux CD.

    La journaliste de Radio Roumanie Culture, Anca
    Mateescu, en signe une présentation générale ainsi que les interviews gravées
    sur les deux CD. Dorin-Liviu Bîtfoi, chargé de production aux éditions Casa
    Radio, donne des détails sur Monica Lovinescu et l’album qui lui est consacré : « Nous pourrions dire, même
    si c’est peut-être un cliché plein de vérité d’ailleurs, qu’elle est la voix de
    la dignité et de la conscience libre pour les Roumains de l’exil, mais aussi,
    et beaucoup, pour les Roumains du pays, qui l’écoutaient assidument à la radio. Ils le faisaient pour comprendre le
    quotidien du monde libre, mais aussi pour être au courant des abus perpétrés
    dans le monde fermé, le monde de Roumanie, le monde communiste. Le travail sur
    ce livre m’a procuré un grand plaisir, parce qu’il est très actuel pour ceux
    qui souhaitent apprendre des détails sur le passé récent et ses effets, puisque
    les effets sont encore visibles de nos jours. Il est très intéressant de lire,
    mais aussi d’écouter ce livre, l’album incluant également un audio-book. Les
    deux CDs avec les interviews de Monica Lovinescu sont le résultat d’une
    documentation et d’un esprit de suite admirables, je dirais même très rare à
    cette époque-là. C’est la raison de mon admiration pour la journaliste Anca
    Mateescu, pour sa ténacité. »


    Pour marquer le centenaire de la naissance de Monica
    Lovinescu, la Fondation Humanitas Aqua Forte et la maison d’édition Humanitas
    ont proposé un exercice d’admiration avec un agenda d’événements très riche sur
    l’ensemble de l’année 2023 – l’Année MONICA LOVINESCU.

    L’écrivaine Ioana
    Pârvulescu, présidente du jury de la première édition du Prix Monica Lovinescu,
    a été présente au lancement du l’album paru aux éditions Casa Radio : « Ce petit livre a une
    voix. Vous me direz que tous les
    livres ont une voix. Ce qui est vrai, mais ce livre-ci contient effectivement
    la voix de Monica Lovinescu. Il est né de la rencontre de deux journalistes en
    accord l’une avec l’autre et je dis haut et fort mon admiration pour Anca
    Mateescu. Elle est une journaliste extraordinaire, qui, en plus de préparer son
    interview, pose des questions incitantes. Elle pose des questions qui prouvent
    qu’elle maîtrise le sujet, qui ne vous coupent pas les ailes. Anca Mateescu a
    le don de poser la question juste, la question qui stimule, et cela est aussi
    évident dans ce livre. Le premier entretien de ce livre d’interviews avec
    Monica Lovinescu a été réalisé lorsque Anca Mateescu avait 27 ans, sa carrière
    journalistique et, comme la présentation le dit, il ne lui avait pas été facile
    d’approcher Monica Lovinescu, mais elle a fini par réussir. Et le résultat en
    est ce témoignage extraordinaire. Je suis sûre que la valeur de ce livre
    augmentera avec chaque année qui passe. Je disais que j’ai été surtout
    intéressée par l’interview où Monica Lovinescu parle de son père, Eugen Lovinescu,
    qu’elle regardait comme un père, mais dont elle a aussi dû accepter l’image
    publique de critique littéraire. L’interview sur le cénacle Sburătorul,
    coordonné par Eugen Lovinescu, est digne de l’histoire de la littérature et je
    vais probablement la recommander à mes étudiants, pour qu’ils apprennent des
    informations supplémentaires sur la littérature roumaine de
    l’entre-deux-guerres. »


    Les dialogues avec la journaliste Anca Mateescu retracent
    les moments ayant marqué le destin de Monica Lovinescu: le départ de Roumanie
    et le voyage à Paris, ses débuts en tant que metteure en scène dans la capitale
    française Paris, la rencontre avec le journaliste Noël Bernard, directeur du
    Service roumain de Radio Free Europe, son parcours littéraire, l’assassinat de
    sa mère Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. Des personnalités de Roumanie et de
    l’exil son également évoquées dans cet ouvrage ; parmi elles, le père, le
    critique littéraire Eugen Lovinescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Dan Petraşincu, Eugène Ionesco,
    Stéphane Lupascu, Emil Cioran, Ion Negoiţescu, Ion Omescu. (Trad. Ileana Ţăroi)

  • Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, omagiați printr-un grup statuar

    Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, omagiați printr-un grup statuar

    Centenarul Monica Lovinescu s-a
    încheiat zilele trecute prin dezvelirea grupului statuar dedicat ei și lui
    Virgil Ierunca de către sculptorul Virgil Scripcariu, la comanda Fundației
    Humanitas. Născută în 1923 și decedată în 2008, jurnalistă Monica Lovinescu a
    susținut începând din anii 1960 emisiuni prin care, de la sediul Radio Europa
    Liberă din Paris, a prezentat adevărata față a regimului comunist, ocultată de
    propagandă în țară. După 1990, textele rubricilor şi cronicilor ei radiofonice,
    ascultate pe ascuns de români la Europa Liberă, au fost publicate în diverse
    cărţi precum Etica neuitării şi Istoria literaturii române pe unde
    scurte, iar biografia Monicăi Lovinescu, dinainte de plecarea din România
    în 1946, din timpul exilului la Paris şi de după căderea comunismulu. a apărut
    în volumele de memorialistică semnate de ea şi intitulate La apa Vavilonului
    şi Jurnal esenţial. Iar în 2023, la finalul unui an presărat cu diverse
    evenimente ce i-au fost dedicate, a fost inaugurat şi grupul statuar care simbolizează
    atât lupta lor pentru adevăr, cât şi încercările autorităţilor comuniste, prin
    Securitate, de a-i opri.

    Scriitorul Gabriel Liiceanu, comanditarul monumentului
    prin Fundația Humanitas, , a comentat la ceremonia de inaugurare despre
    chipurile sculptate ale soţilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

    Îi
    recunosc în noblețea lor, îi recunosc în simbolismul lor, îi recunosc în tot ce
    au însemnat măreț în viața lor. Sunt trei elemente formidabile: cele două statui ca atare, mantia şi în
    sfârsit, acest straniu arbore. Vă spun repede despre mantie. E un mod de a
    traversa viaţa. Virgil Scripcariu a vrut să arate că doi oameni pot face un
    întreg, pot fi o singură voință și un
    gând într-o singură viața. Și i-a redat înfășurați laolalta mantia asta
    formidabilă. Al doilea lucru care a stupefiat lumea. În aceste trei-patru zile am
    stat mult aici și oamenii treceau și spuneau:

    Ce Dumnezeu e asta? Este pomul
    harpiilor cum l-am numit noi initial. Și
    atunci, dacă e vorba de un arbore al răului, uitându-vă la cele cinci figuri,
    vedeți că, în varianta Virgil Scripcariu, capul femeilor bătrâne și urâte, au
    devenit capetele unor bărbați foarte urâți. Atunci, pentru ca acele capete sunt
    capetele unor oamenii îmbătrâniți in rele, trebuia să le dam alt nume. Și Virgil Scripcariu i-a metamorfozat în capetele unor
    lichele cărora unii dintre noi le-au făcut un apel în 1990 să facă un pas
    înapoi și să nu ne însoțească în continuare în mizeria istorica pe care o
    creaseră. Ca dovada, artistul a avut în minte o persoană pentru fiecare figură.
    Unul dintre este cel căruia, la Academie, i s-a sărbătorit cu mare fast
    Centenarul, în același an cu Monica Lovinescu: Constantin Bălăceanu-Stolnici. Toți cei cinci de acolo
    sunt oameni de la Securitate, care au avut de-a face cu infiltrarea Europei
    Libere. Asta e.


    Cât despre scupltor, el s-a referit și
    la locul, și rolul artiștilor contemporani în configurarea spațiului public.
    Virgil Scripcariu.

    Profit puțin de faptul că avem
    reprezentanți ai autorităților să spun că orașul este foarte sărac în arta
    contemporană în spațiul public și că simpatia pe care o simt de câteva zile
    încoace nu cred că se datorează neapărat sculpturii mele, ci faptului că
    oamenii înțelesc că se poate face și altfel un monument de for public, chiar
    dacă sunt personaje istorice. Și cred că ar trebui această resursă, adică lumea
    sculptorilor care a avut o școală excepțională și care mai are încă
    reprezentanți extraordinari, ar trebui să fie mai prezentă în spațiul public.


    Amplasat în cartierul bucureștean
    Cotroceni, grupul statuar dedicat Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, a
    fost donat de către comanditar Primăriei Capitalei


  • Monica Lovinescu la Editura Casa Radio

    Monica Lovinescu la Editura Casa Radio

    La Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, Editura Casa Radio a lansat un album dedicat celei mai importante voci feminine a exilului românesc, jurnalistă și critic literar: Monica Lovinescu. După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946), Monica Lovinescu colaborează la diverse publicaţii culturale. Obţine o bursă a statului francez în 1947 şi pleacă la Paris în condiţii riscante. Imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, cere azil politic în Franţa.



    După o perioadă în care semnează regia unor spectacole de avangardă, se dedică, din 1951, activităţii radiofonice. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde are două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească şi Teze şi antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influenţă în România, atât în mediile culturale cât şi în rândurile publicului larg. Monica Lovinescu semnează articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă în numeroase publicaţii: East Europe, Kontinent, Preuves, L’Alternative, Les Cahiers de L’Est, Témoignages, La France Catholique.



    Albumul lansat la Editura Casa Radio include o carte și două CD-uri și se intitulează MONICA LOVINESCU. Şi am ales microfonul. Interviuri la Radio România (1993-2004). Albumul beneficiază de o prezentare a jurnalistei Anca Mateescu, realizatoare la Radio România Cultural, care este și autoarea interviurilor prezente pe cele două CD-uri. Dorin-Liviu Bîtfoi, producător la Editura Casa Radio, despre Monica Lovinescu și albumul lansat de editură.



    Am putea spune, citând poate un clișeu, dar cu mult adevăr, că este vocea demnității și vocea conștiinței libere atât pentru românii din exil, cât și foarte mult pentru românii din țară, care o ascultau cu asiduitate la radio. O ascultau ca să afle cum se trăiește în lumea liberă, dar și pentru a fi la curent cu abuzurile din lumea închisă, lumea din România, lumea comunistă. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez la această carte pentru că este foarte actuală, este foarte actuală pentru cei care doresc să afle amănunte despre trecutul recent și despre efectele acestuia, pentru că efectele se văd și astăzi.


    Este foarte interesant să citim această carte, dar s-o și ascultăm, pentru că, așa cum știți, albumul include și un audiobook. Cele două CD-uri care cuprind interviurile cu Monica Lovinescu sunt rezultatul unei documentări și ale unei consecvențe admirabile, aș spune foarte rară în perioada respectivă. De aceea o admir pe jurnalista Anca Mateescu pentru tenacitatea de care a dat dovadă.



    Pentru a marca o sută de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, Fundația Humanitas Aqua Forte și Editura Humanitas au propus un exercițiu de admirație cu o agendă bogată în evenimente desfășurate de-a lungul întregului an 2023 – ANUL MONICA LOVINESCU. Scriitoarea Ioana Pârvulescu, președinta juriului primei ediții a Premiului Monica Lovinescu, a fost prezentă la lansarea albumului apărut la Editura Casa Radio:



    Această cărticică are o voce. O să îmi spuneți că toate cărțile au voce. Sigur, toate cărțile au o voce, dar această carte are chiar vocea Monica Lovinescu. Este o carte care s-a născut din potrivirea a două jurnaliste și o să spun aici răspicat că o admir pe Anca Mateescu. Este o jurnalistă extraordinară, care, pe lângă faptul că se pregătește, pune întrebări care te stimulează. Pune întrebări din care se se vede că știe despre ce este vorba, nu întrebări din acelea care îți taie aripile. Anca Mateescu are acest dar, de a pune întrebarea potrivită, întrebarea care te stimulează, și în această carte. Primul interviu din această carte cu interviuri cu Monica Lovinescu a fost luat când Anca Mateescu avea 27 de ani, era la începutul carierei sale de jurnalistă, și, cum rezultă din prezentare, Ancăi Mateescu nu i-a fost ușor să se apropie de Monica Lovinescu, dar până la urmă a reușit. Și ceea ce a rezultat este o mărturie extraordinară. Sunt convinsă că această carte își va spori valoarea pe an ce trece.


    Spuneam că m-a interesat în special interviul în care Monica Lovinescu vorbește despre tatăl său, criticul Eugen Lovinescu, pe care sigur că îl vedea ca pe un tată, dar căruia a fost nevoită să-i accepte și imaginea publică de critic literar. Interviul despre Cenaclul Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, este demn de istoria literară și probabil că-l voi recomanda și studenților mei, în felul acesta vor afla mai multe despre literatura din perioada interbelică.



    În dialogurile cu jurnalista Anca Mateescu sunt rememorate momentele care au marcat destinul Monicăi Lovinescu: plecarea din ţară şi drumul spre Paris, începuturile sale ca regizoare la Paris, întâlnirea cu Noël Bernard jurnalist,director al Serviciului românesc la Radio Europa Liberă, parcursul său în literatură, asasinarea mamei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. De asemenea, sunt evocate personalităţi din ţară şi din exil: tatăl său, criticul Eugen Lovinescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Dan Petraşincu, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Emil Cioran, Ion Negoiţescu, Ion Omescu.



  • Ausstellung zum 100. Geburtstag der Dissidentin Monica Lovinescu

    Ausstellung zum 100. Geburtstag der Dissidentin Monica Lovinescu

    Am 19. November jährte sich der Geburtstag von Monica Lovinescu, Journalistin, Essayistin und Literaturkritikerin, zum 100. Mal. Die Tochter des Literaturkritikers E. Lovinescu und der Französischlehrerin Ecaterina Bălăcioiu war ihrerseits eine wichtige Figur der rumänischen kulturellen Moderne der Zwischenkriegszeit, eine wichtige Persönlichkeit der rumänischen Diaspora. Jahrzehntelang hat die Journalistin gemeinsam mit ihrem Ehemann Virgil Ierunca am Mikrofon des Radiosenders Europa Liberă, der in Rumänien heimlich gehört wurde, die Propaganda demontiert und die Wahrheit über die vom Kommunismus geschaffene Gesellschaft und Kultur im Lande gesagt.



    Ihre Stimme wurde unter den Rumänen sehr bekannt, die dank ihrem Einsatz besser verstanden, was um sie herum geschah. Zu Ehren der beiden – Virgil Ierunca starb 2006 und Monica Lovinescu 2008 — hat der Kulturverband La Mița Biciclista in Bukarest Ende November eine Ausstellung eröffnet, die bis Ende des Jahres zu sehen ist. Kurator Edmond Niculușcă erklärt, mit welchen Absichten die Veranstaltung organisiert wurde. “Monica Lovinescu hat im Namen von Millionen von Menschen gesprochen. Und, wie Gabriel Liiceanu sagt, hat sie gesagt, was unser Verstand dachte, aber nicht aussprechen konnte, was der Verstand unserer Eltern dachte, aber nicht aussprechen konnte. Die Ausstellung folgt dem Leben von Monica Lovinescu von 1923 bis 2008, von der Geburt bis zum Tod, und führt den Besucher gleichzeitig durch die gro‎ße Zeit der Geschichte: von der Verabschiedung der Verfassung von 1923, der Machtübernahme durch Kommunisten, der Zeit des Ceaușescu-Regimes, dem Fall des kommunistischen Regimes und dem Beginn der 1990er Jahre. In dieser Ausstellung sind auch zwei bewegende Nachstellungen zu sehen.



    Zum einen das Zimmer der Mutter, wie es Ecaterina Bălăcioiu, die Mutter von Monica Lovinescu, in einem Brief mit einigen Fotos an ihre Tochter in Paris beschreibt. Es handelt sich um das Zimmer, in dem Ecaterina Bălăcioiu nach der Machtübernahme durch das kommunistische Regim in Bukarest lebte und in dem sie im Alter von 71 Jahren verhaftet wurde. Von hier aus begann der au‎ßergewöhnliche Briefwechsel mit Monica in den letzten zehn Jahren des Lebens von Ecaterina Bălăcioiu. Zudem gibt es auch eine kommunistische Küche in Bukarest im November 1989, wo Ceaușescu während des letzten PCR-Kongresses im Fernsehen spricht, als er als Staatschef wiedergewählt wird. Es gibt auch einen Radiosender, in dem eine Sendung vom November 1989 zu hören ist, in der Monica Lovinescu über den Sturz des Kommunismus, den Fall der Berliner Mauer und die Absurdität der Situation in Bukarest spricht. “



    Die Ausstellung mit dem Titel “Monica Lovinescu, die Stimme, die uns gegeben wurde” ist vor allem den Jüngsten gewidmet, die nach 1990 geboren wurden und nicht genau wissen, wer sie war. Sie richtet sich auch an Erwachsene und ältere Menschen, die ihren Beitrag zum Kampf gegen die kommunistische Diktatur vielleicht vergessen haben. Wir haben diese Ausstellung eröffnet, um die Erinnerung an Monica Lovinescu wach zu halten”, schlie‎ßt Edmond Niculușcă. “Nur wenige Menschen wissen noch, wer Monica Lovinescu ist. Die Ausstellung in La Mița Biciclista ist für uns, die wir heute leben, damit wir Monica Lovinescu nicht vergessen, denn Monica Lovinescu zu vergessen, bedeutet, die Werte zu vergessen, für die Monica Lovinescu gekämpft hat, die Werte, für die Monica Lovinescu sogar Opfer eines Attentats wurde, die Werte, für die Monica Lovinescu ihr ganzes Leben gegeben hat”.

  • „Vocea care ni s-a dat”, expoziție Monica Lovinescu, la centenar

    „Vocea care ni s-a dat”, expoziție Monica Lovinescu, la centenar

    Pe 19 noiembrie s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu,
    jurnalistă, eseistă și critic literar. Fiică a criticului literar E.Lovinescu -
    la rândul său, figură esențială a modernismului cultural românesc interbelic -
    și a profesoarei de franceză Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost o
    personalitate crucială a diasporei românești. Timp de decenii, de la microfonul
    postului de radio Europa Liberă, ascultat clandestin în România, jurnalista
    împreună cu soțul ei, Virgil Ierunca, au demantelat propaganda, spunând
    adevărul despre societatea și cultura creată de comunism în țară. Vocea lor
    devenise extrem de cunoscută printre români care, ascultând-o, înțelegeau mai
    bine ce se petrecea în jurul și-și confirmau propriile observații. Pentru a-i
    onora pe cei doi – morți în 2006, Virgil Ierunca, și în 2008, Monica Lovinescu
    -, stabilimentul creativ La Mița Biciclista din București vernisează o
    expoziție deschisă până la finalul anului.

    Curatorul Edmond Niculușcă ne spune
    cu ce intenții a fost organizat evenimentul. Monica Lovinescu a
    vorbit enorm în numele a zeci de milioane de oameni. Și, după cum spune Gabriel
    Liiceanu, a spus ceea ce mintea noastră gândea, dar nu putea rosti, ceea ce
    mintea părinților noștri gândea, dar nu putea rosti. E o expoziție care
    urmărește viața Monicăi Lovinescu din 1923 până în 2008, deci de la naștere la
    moarte, dar care însoțește în același timp pe vizitator prin timpul mare al
    istoriei: de la adoptarea Constituției din 1923, instaurarea regimului
    comunist, perioada regimului Ceaușescu, căderea regimului comunist și începutul
    anilor 1990. Este o expoziție care are și două reconstituiri emoționante. Una
    este Camera mamei, așa cum este descrisă de Ecaterina Bălăcioiu, mama Monicăi
    Lovinescu, într-o scrisoare cu niște fotografii pe care le trimite către fiica
    ei, Monica, la Paris. Este camera în care Ecaterina Bălăcioiu, a locuit în
    București, după instaurarea regimului comunist și din care a fost arestată la
    vârsta de 71 de ani. De aici pornea schimbul extraordinar de scrisori către Monica din ultimii zece ani de viață ai
    Ecaterinei Bălăcioiu.

    Pe de altă parte, vorbim despre o bucătărie comunistă din
    Bucureștiul lunii noiembrie 1989, unde Ceaușescu vorbește la televizor în
    timpul ultimului congres PCR când este reales în fruntea statului. Totuși,
    Monica Lovinescu redă speranța oamenilor la radio. E un radio acolo de unde se
    aude o emisiune din noiembrie 1989, în care Monica Lovinescu vorbește despre
    căderea regimurilor comuniste, despre căderea Zidului Berlinului și despre
    absurditatea situației de la București.


    Expoziția, intitulată Monica Lovinescu, vocea care ni
    s-a dat, este, mai ales, dedicată celor foarte tineri care, născuți după 1990,
    nu știu foarte bine cine a fost ea. De asemenea, este dedicată și adulților, și
    vârstinicilor care, poate, i-au uitat contribuția la combaterea dictaturii
    comuniste. Pentru a-i menține amintirea vie, a fost, așadar, inaugurat această
    expoziție, conchide Edmond Niculușcă

    Puțină lume mai știe cine-i
    Monica Lovinescu. Expoziția nu e organizată de dragul Monicăi Lovinescu și al
    lui Virgil Ierunca. Expoziția de La Mița Biciclista este pentru noi cei care
    trăim astăzi, ca să nu uităm pe Monica Lovinescu, pentru că a uita pe Monica
    Lovinescu înseamnă a uita valorile pentru care Monica Lovinescu a luptat,
    valorile pentru care Monica Lovinescu a fost inclusiv victima unui atentat,
    valorile pentru care Monica Lovinescu și-a dăruit întreaga viață.


  • The centenary of Monica Lovinescu’s birth

    The centenary of Monica Lovinescu’s birth


    There is no doubt that Radio Free Europe was the most important source of free information, analysis and synthesis of the political, economic and cultural situation of Romania in the second half of the 20th century. The team of the Romanian service of Radio Free Europe was made up of prominent representatives of Romanian radio journalism, such as Monica Lovinescu, Noel Bernard, Mircea Carp, Vlad Georgescu, Neculai Constantin Munteanu and others.



    Monica Lovinescu, whose birth centenary was marked on November 19, is one of the strongest voices of anti-communist and anti-fascist Romania in exile, between 1945 and 1989. She was born in Bucharest as the daughter of the literary critic Eugen Lovinescu and the French teacher Ecaterina Bălăciou, the latter being killed in detention by the communist regime. A journalist and literary critic herself, Monica Lovinescu became an respected name in the field, just like her father. In 1947, at the age of 24, she emigrated to France where, together with her husband Virgil Ierunca, she created the most attractive cultural-political shows of Radio Free Europe. Her unmistakable voice, moral principles and impeccable professional ethics as well as her very pertinent observations and criticisms made her one of the stars of the radio station.



    Radio Romania’s Oral History Center had the opportunity to interview Monica Lovinescu in 1998. At that time, she spoke about the Paris office of Radio Free Europe, established in the early 1960s, the place where the famous shows that captured the Romanians’ attention were produced.



    Monica Lovinescu: “We were doing from here what other countries did not generally do, we were unique, the Romanian case was unique. We would broadcast my 1-hour show “Theses and Antitheses in Paris”, Virgil Ieruncas 40-minute show “Povestea vorbei” and twice the 20-minute programme “Actualitatea Romaneasca” , an update on culture from the country. So we occupied the studio for a whole day and had a number of broadcast hours that no other nation had.”



    Monica Lovinescu was a passionate radio journalist. The radio studio was equipped with proper technique, but in the Lovinescu – Ierunca home there was a tape recorder on which they recorded the texts and only went to the studio to mix them with music. Monica Lovinescu also spoke about the sources of information about Romania, considering the difficulties that the free press had due to the communist regime in Bucharest. Monica Lovinescu: “We used to document the situation in Romania in two ways. Through the newspapers, on the one hand, as subscribers to the main newspapers, made to Virgil Ierunca’s name and which were sent to a post office box so we wouldnt give out our home address. Also, we used to meet with at least four or five writers a month. We called them “clandestines”, that is, no Romanian writer knew that we were also seeing another writer. They knew we were seeing other writers, but didnt know who exactly. We kept this secret so we wouldnt expose them. So we knew the literary life and the big political problems from the inside.”



    An universal spirit, Monica Lovinescu did not speak, in her shows, only about Romania. Monica Lovinescu: “Theses and Antitheses in Paris was not only about Romanian literature, it was also about what was happening in Paris. Not so much from a French point of view, but rather as a weekly culture update. Paris was a kind of crossroads where everything related to the avant-garde and the most interesting exchange of ideas took place. The show was also about the achievements of some Romanians abroad, such as filmaker Lucian Pintilie, writers Mircea Eliade and Eugen Ionescu. They were all at this microphone and shows were made with them and about them.”



    Such an uncomfortable journalist could not leave the Bucharest regime indifferent, hence the decision to silence Monica Lovinescu. First, the regime began a smear campaign in the media. Then it turned to physical aggression.



    Monica Lovinescu: “In November 1977, the day before Paul Gomas arrival in Paris, on November 18 to be exact, two Palestinians were waiting for me. They asked me to enter the house because they had a message for me. It seemed suspicious to me because they called me “Madam Monica” and here “madam” attached to the first name is something very familiar, it is not used. This is how I realized it was a trap and didnt let them in. So they started hitting me in the head. I fell, I screamed, I fainted, someone came from the street, they ran away. The one who jumped to my aid ran after them, but could not find them. I had a broken nose and a swollen face and arm, but no major injuries.”


    Monica Lovinescu continued, even after 1989, to speak to Romanians about freedom, democracy, principles, history until her death in 2008. (EE)

  • Centenar Monica Lovinescu

    Centenar Monica Lovinescu

    Fără
    îndoială că Radio Europa liberă a fost cea mai importantă sursă de informare
    liberă, de analiză și sinteză a situației politice, economice și culturale a
    României în a doua jumătate a secolului 20. În echipa sa, serviciul român de la
    Radio Europa liberă a avut nume grele ale jurnalismului de radio românesc: Noel
    Bernard, Mircea Carp, Vlad Georgescu, Neculai Constantin Munteanu și alții. Nu
    în cele din urmă, poate chiar între primele menționări, și Monica Lovinescu, de
    la nașterea căreia pe 19 noiembrie se împlinesc 100 de ani.


    Monica
    Lovinescu este una dintre vocile cele mai puternice ale României libere
    anticomuniste și antifasciste din exil între anii 1945 și 1989. S-a născut la
    București ca fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei de
    franceză Ecaterina Bălăciou, ucisă în detenție de regimul comunist. Jurnalistă
    și critic literar la rândul ei, Monica Lovinescu a devenit o autoritate în
    domeniu asemenea tatălui ei. În 1947, la 24 de ani, cu o carieră deja foarte
    promițătoare, a emigrat în Franța unde împreună cu soțul ei Virgil Ierunca a
    realizat cele mai atractive emisiuni cultural-politice ale Europei libere.
    Vocea ei inconfundabilă, principiile morale și etica profesională ireproșabilă
    precum și observațiile și criticile sale foarte pertinente au transformat-o
    într-una dintre vedetele postului de radio.


    Centrul de
    Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut ocazia de a o intervieva pe
    Monica Lovinescu în 1998. Atunci, ea își amintea de biroul parizian al Europei
    libere, înființat la începutul anilor 1960, locul unde se produceau celebrele
    emisiuni care captau atenția românilor.

    Făceam de aici ceea ce în general celelalte ţări nu făceau, am fost unici,
    cazul românesc a fost unic. Pentru că transmiteam hebdomadar o oră de emisiune,
    a mea intitulată Teze şi antiteze la Paris, aproximativ 40 de minute
    emisiunea lui Virgil Ierunca Povestea vorbei şi de două ori câte 20 de minute
    pentru Actualitatea românească, ediția care privea cultura din ţară. Deci
    ocupam o zi întreagă studioul şi aveam un număr de ore de emisiune pe care nici
    o altă naţie nu le avea.


    Monica
    Lovinescu făcea jurnalism de radio cu dedicație pentru profesia sa. Nu doar că
    la studio beneficia o dotare tehnică pe măsură, dar și în casa lor soții
    Lovinescu și Ierunca aveau un magnetofon pe care înregistrau textele și mergeau
    la studio doar pentru a le mixa cu muzica. Monica Lovinescu a vorbit și despre
    sursele de informare despre România, având în vedere dificultățile pe care
    presa liberă le avea cu regimul comunist de la București.

    Despre situaţia din România ne documentam în două feluri.
    Prin ziare, pe de o parte, eram abonaţi la principalele ziare, erau pe numele
    lui Virgil Ierunca, dar aveam o cutie poştală ca să nu dăm adresa de acasă.
    Asta pe de o parte. Şi ne întâlneam cu patru sau cinci scriitori pe lună, cel
    puţin. Noi îi numeam – aşa s-au numit şi ei pînă la sfârşit – clandestinii,
    adică niciun scriitor român nu ştia că noi vedem pe altul; ştiau că ne vedem,
    dar nu ştiau pe cine. Şi-am păstrat secretul ăsta ca să nu le facem niciun fel
    de rău. Deci cunoşteam viaţa literară şi marile probleme politice dinlăuntru.


    Spirit
    universal, în emisiunile sale Monica Lovinescu nu putea vorbi românilor numai
    despre România.

    Teze şi
    antiteze la Paris nu era numai asupra literaturii române, era şi asupra a ceea
    ce se petrecea la Paris. Nu atât din punct de vedere franţuzesc, era un magazin
    săptămânal de cultură. La Paris era un fel de răscruce unde se petrecea tot ce
    ținea de avangardă, orice discuţie de idei mai interesantă. Sau era despre
    realizările unor români din străinătate, că era Lucian Pintilie, că era Mircea
    Eliade, că era Eugen Ionescu. Cu toţii au fost la acest microfon şi s-au făcut
    emisiuni cu ei şi despre ei.


    Un
    asemenea jurnalist incomod nu putea lăsa indiferent regimul de la București,
    care a decis reducerea ei la tăcere. Mai întâi, regimul a început o campanie
    denigratoare în presă. Apoi a trecut la agresiune fizică.

    În noiembrie 1977, cu o zi înainte de sosirea lui Paul Goma
    la Paris, pe 18 noiembrie mai exact, mă aşteptau doi palestinieni. Şi mi-au
    cerut să intru în casă că ar fi avut un mesaj pentru mine. Mi s-a părut suspect
    pentru că mi-au spus madam Monica şi aicea madam cu prenumele este ceva
    foarte familiar, nu se întrebuinţează. Aşa că mi-am dat seama şi nu le-am dat
    drumul înăuntru. Și-atunci au început să-mi dea în cap. Am căzut, am tras un
    țipăt, am leşinat, a venit cineva de pe stradă, ei au fugit. Cel care mi-a sărit
    în ajutor a fugit după ei, dar nu i-a mai putut găsi. Am scăpat doar cu nasul
    oarecum spart şi fără daune majore, cu faţa și brațul umflate.


    Monica
    Lovinescu a continuat și după 1989 să le vorbească românilor despre libertate,
    democrație, principii, istorie până la moartea sa din 2008. Opera sa este o
    moștenire extrem de importantă pentru a înțelege condiția intelectualului exilat
    și confruntat cu Răul și care a câștigat


  • “Centenar Monica Lovinescu, vocea demnității”

    “Centenar Monica Lovinescu, vocea demnității”

    Proiectul “Centenar Monica Lovinescu, vocea demnității”, realizat de Radio România Cultural și Humanitas, a început, pe 2 octombrie, cu o lansare publică transmisă live de la Librăria Humanitas Cișmigiu. Au participat: filosoful Gabriel Liiceanu, inițiatorul demersului de a marca o sută de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, scriitoarea Ioana Pârvulescu, inițiatoarea Premiului “Monica Lovinescu”, Radu Croitoru, managerul Radio România Cultural și Anca Mateescu, coordonatoarea proiectului radiofonic, care va dura până pe 19 noiembrie.



    Atunci când am anunțat proiectul nostru dedicat Monicăi Lovinescu ne-am simțit foarte singuri, a spus Gabriel Liiceanu, mulțumit că o instituție publică, Radio România Cultural, s-a alăturat acestui demers imediat propunând un proiect care continuă să crească.



    Filosoful a vorbit, de asemenea, despre vocile pe care acum, peste timp, trebuie să le salvăm de la uitare. Vocea Monicăi Lovinescu și cea a lui Virgil Ierunca:


    Miza vieții lor a fost să facă tot ce puteau pentru a ne da nouă, care nu mai aveam nicio voce, vocea lor. Au jucat o funcție compensatorie uriașă. Cu cât vocea noastră era mai inaudibilă, cu cât plasturele pe care îl aveam pe gură era mai strâns, cu atâta cineva trebuia să ne facă să rostim ceea ce gândeam fără să putem spune. Acesta a fost rolul lor. (Gabriel Liiceanu)



    Premiul Monica Lovinescu” acordat de Fundația Humanitas Aqua Forte” a fost înființat în 2023, an care marchează centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, una dintre femeile remarcabile ale istoriei României moderne. Premiul, în valoare de 10 000 de euro, va fi decernat în cadrul Galei Monica Lovinescu”, care va avea loc la Ateneul Român, pe 19 noiembrie, de la ora 19:00.


    Nu trebuie să o uităm pe Monica Lovinescu, iar premiile au această valoare de neuitare. Dar în același timp funcționează și ca o răsplată dreaptă pentru cei care îi seamănă, pentru că este un premiu dat unor opere de non-ficțiune, unor opere de anvergură, care cer multă răbdare, spirit de sacrificiu, discreție, ani de muncă, de cercetare. Și cer curajul de a te dedica cu rezistență, cu bucurie chiar și cu forță, unui proiect al cărui sfârșit nu-l știi. Într-un fel îi seamănă Monicăi Lovinescu. (Ioana Pârvulescu)



    După lansarea de la Humanitas Cișmigiu care poate fi revazută pe site-ul Radio România Cultural, a fost difuzat primul episod din seria Martor, care l-a avut invitat pe Horia Roman Patapievici. Această serie va continua cu alte episoade în care secvențe din jurnalele Monicăi Lovinescu vor fi povestite de oamenii pe care i-a cunoscut și care la rândul lor sunt personaje în jurnalele ei.


    Proiectul va fi întregit de colecția de emisiuni Discurile Monicăi“, cu introduceri de Horia-Roman Patapievici și cu difuzarea unei selecții din emisiunile realizate de Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă. De asemenea, vor fi difuzate interviuri document cu Monica Lovinescu, realizate după căderea regimului comunist, de Anca Mateescu.



    Actrița Maia Morgenstern va fi vocea Monicăi Lovinescu într-un spectacol de teatru radiofonic, scris și regizat de Ilinca Stihi, iar pe 19 noiembrie, RRC va transmite, în direct de la Ateneul Român, Gala Monica Lovinescu, organizată de Editura Humanitas și Fundația Humanitas Aqua Forte.


  • Maia Morgenstern, vocea Monicăi Lovinescu în spectacolul de teatru radiofonic “Între câine și lup”

    Maia Morgenstern, vocea Monicăi Lovinescu în spectacolul de teatru radiofonic “Între câine și lup”

    Au început repetițiile pentru monodrama Între câine și lup, un spectacol de teatru radiofonic în care vocea Monicăi Lovinescu va fi întruchipată sonor de Maia Morgenstern. Spectacolul face parte din amplul proiect editorial dedicat de Radio România Cultural Centenarului Monica Lovinescu și va avea premiera pe 18 noiembrie.

    Scenariul și regia sunt semnate de regizoarea multipremiată internațional Ilinca Stihi. Textul original este inspirat de viața și opera Monicăi Lovinescu, cu inserții din materiale documentare din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

    Scenariul dezvoltă momentul atentatului asupra vieții Monicăi Lovinescu și are aspectul unui thriller în care vom descoperi personajul Monica Lovinescu într-o dimensiune profund umană, aflat într-o stare precară, de teamă și profund rănită, care se va confrunta cu proprii demoni și cu propria misiune, aflată permanent sub lupa malefică a Securității.

    Ceea ce mi-am propus este să trec dincolo de efigie, dincolo de ceea ce ne-a rămas tuturor întipărit că este Monica Lovinescu, să ajung la omul Monica Lovinescu. Ceea ce noi căutăm în această producție este să oferim publicului un personaj cu care să se poată identifica și pe care să-l poată iubi și altfel, în mai multe nuanțe decât poți iubi un model – Ilinca Stihi.

    Actrița Maia Morgenstern a primit cu emoție această provocare, mai ales că vocea sa este întrucâtva asemănătoare cu cea a Monicăi Lovinescu, atât la propriu cât și la figurat, dată fiind natura sa de luptătoare:

    Este o mare responsabilitate. Pentru că atunci când interpretezi un personaj ficțional, îți pui întotdeauna problema de a căuta adevărul. Dar când adevărul pur se află în fața ta, cum ajungi până acolo? Lucrul în sine a început să fie extrem de interesant, extrem de dificil cu Ilinca Stihi, extrem de solicitant. Și cred că așa trebuie să fie. Vibrația, tonul, respirația, intenția, emoția, toate acestea trebuie să formeze un tot. De aceea mi se pare atât de greu, de frumos, de incitant, de solicitant – Maia Morgenstern.

    Vocii Monicăi Lovinescu i se va opune cea a Securității amenințătoare și omniprezente, ea fiindu-i distribuită în spectacol lui Zoltan Octavian Butuc.

    M-am bucurat să observ, citind foarte mult din consemnările Securității, că o admirau foarte mult, o respectau foarte mult. Sunt cuvinte laudative spuse cumva cu teamă. Deci forța acestei femei a răzbătut, a iradiat prin securitatea românească și eu cred că este cea mai mare victorie a ei, faptul că i-a determinat să le fie și lor frică – Ilinca Stihi.

    Spectacolul, produs de Teatrul Național Radiofonic, va avea premiera pe 18 noiembrie, la Radio România Cultural.

    Din distribuție mai fac parte: Voicu Hetel, Ionuț Kivu, Alex Moustache, Adrian Nour, Robert Radoveneanu, Daniel Tudorică, Alexandru Voicu, Antal Omar. Muzica originală: Dan Handrabur. Sound design: Tom Brânduş.

  • Eugène Ionesco

    Eugène Ionesco

    Le
    nom d’Eugène Ionesco, Eugen Ionescu en roumain, se passe de présentation, car
    il s’agit de l’une des grandes personnalités de la dramaturgie mondiale du 20e
    siècle. Pour les Roumains, Eugène Ionesco rejoint Mircea Eliade et Emil Cioran,
    pour former cette triade bien connue d’une génération de personnalités culturelles
    d’exception. Apparue au début du 20 siècle, cette génération marqua de son
    empreinte la culture occidentale.


    Né en 1909 dans la ville de Slatina, d’un
    père roumain et d’une mère française, Eugène Ionesco meurt en 1994, à 84 ans, à
    Paris. Il passe une enfance heureuse en France, dans la famille maternelle, en
    dépit de la séparation de ses parents et des soucis financiers auxquels la
    petite famille était confrontée. Il ne rejoindra son père qu’à l’âge de 15 ans,
    lorsqu’il vient vivre à Bucarest. C’est là qu’il apprend le roumain, pour
    suivre ensuite ses études à la faculté des Lettres, à l’Université de Bucarest.
    En 1938, l’Institut français de Bucarest offre à Ionesco une bourse d’études
    pour aller à Paris, afin de préparer une thèse de doctorat sur les thèmes du
    péché et de la mort dans la poésie moderne. Mais c’est en Roumanie qu’il fait
    son début littéraire, en publiant d’abord des poèmes dans une revue littéraire
    bucarestoise, bien connue à l’époque et intitulée « Les petites notes du
    perroquet », avant de se lancer dans la critique littéraire. Son premier
    volume, qui paraît en 1934 à Bucarest, s’intitule « Nu »/« Non »,
    exprimant le ras-de-bol des canons littéraires établis, ressenti par toute une
    génération. Et ce sera seulement après la guerre que Ionesco, reconverti à la
    dramaturgie, va goûter à la gloire. La
    Leçon, la Cantatrice chauve, Les chaises, Le roi se meurt, Les rhinocéros, La
    soif et la faim sont autant de titres de pièces de théâtre qui ont
    bouleversé la dramaturgie mondiale. La Comédie française même monta deux de ses
    pièces, soit La soif et la faim et Le roi se meurt. En 1970, Ionesco occupe sa
    place parmi les « Immortels » de l’Académie française, premier
    Roumain à avoir reçu cet honneur. Dans ses autres écrits, dans ses articles publiés
    dans Le Figaro ou encore dans son journal, l’on découvre un autre visage de
    Ionesco, celui d’un antifasciste et d’un anticommuniste convaincu, d’un
    démocrate averti, à une époque et dans une société littéraire parisienne où
    l’anticommunisme se faisait denrée rare. Mais le processus de rhinocérisation
    du monde, métaphore des totalitarismes rampants et triomphants, avait déjà été
    mis en exergue par Ionesco dans son œuvre dramatique, notamment dans « Les
    rhinocéros ».


    Les archives du Centre d’histoire orale
    de la Radiodiffusion roumaine recèlent un document audio exceptionnel. Il
    s’agit de l’interview donnée le 29 novembre 1984 par Eugène Ionesco, au micro
    de la très connue critique littéraire Monica Lovinescu, sur les ondes de Radio
    Free Europe. C’était à l’occasion du vernissage de l’exposition de gouaches que Ionesco
    allait exposer à la galerie « La Une », à Saint-Germain-des-Prés. Car, en
    effet, vers la fin de sa vie, Ionesco s’est résolument tournée vers la
    peinture, une sorte de forme alternative de délivrance. Dans ce dialogue
    émouvant, Eugène Ionesco avouait sa passion longtemps réprimée pour les arts
    visuels, dont notamment la peinture. « J’ai depuis
    toujours adoré admirer les toiles. J’ai fait aussi de la critique d’art.
    J’avais réalisé un documentaire pour la télévision sur Vermeer et sur d’autres
    maîtres flamands. J’avais écrit un essai sur Brancusi, j’avais connu Miro et
    bien d’autres encore, même si je ne faisais pas partie de leur cercle
    restreint. Mais j’adorais m’essayer à percer le secret de leur art. Je me suis
    depuis toujours intéressé à la peinture. C’est que je n’avais pas assez de
    connaissances pour faire de la musique. Et la musique, aussi suranné que cela
    puisse vous paraître ce que je vais vous dire, mais pour moi la musique
    s’apparente au silence, c’est l’art du silence. »



    Ionesco n’est pas seulement le maître du verbe, de la prose
    et du jeu de scène. Il essaye d’outrepasser les limites du verbe en faisant
    appel aux autres moyens d’expression artistique.
    « Je suis fatigué
    de parler. La parole m’épuise. Je parlais de trop. Le théâtre m’épuise.
    Pourtant, je n’avais pas créé un théâtre du verbe, mais un théâtre qui casse la
    parole cohérente. C’est surtout vrai dans la dernière de mes pièces, où le
    langage passe à la trappe, où le langage c’est des sons incohérents. Le langage
    théâtral n’est pas toujours lisible, audible, compréhensible. Il faut le
    traduire. Or, j’en avais marre surtout de ce verbiage. Je me devais changer de
    formule, reformuler ce que j’avais dit dans « La vase », en usant
    d’autres moyens esthétiques. Et là où cesse la parole, l’on entrevoit les
    couleurs, et une sorte de bonheur. Là où la peinture épuise ce qu’elle a à
    exprimer, c’est le verbe qui commence. Si je pouvais, j’utiliserais la danse ou
    la musique. »



    Le dialogue se poursuit, passant
    immanquablement par la case enfance, le moment de bonheur absolu pour Ionesco,
    et dont il garde l’image du paradis à jamais perdu : « Le mirage que je
    garde de mon enfance, passée à la Chapelle Anthenaise, est fondé sur le
    souvenir, inconscient sans doute, d’un monde paradisiaque. Le temps était
    suspendu, le temps n’existe pas dans l’enfance. Je me souviens d’une présence
    lumineuse formidable. Je me rappelle le dimanche des Rameaux, lorsque le
    village était recouvert de feuilles, de plantes, de fleurs, où l’église du
    village se trouvait entourée de toutes ces maisons, plus lumineuses que la
    lumière même, plus blanches encore que le blanc du printemps. C’était un moment
    béni, et je ressentais comme une présence miraculeuse qui entourait tout ce qui
    était, cette présence que je ressens de moins en moins, que j’ai perdue avec
    l’âge. »



    En dépit de sa passion tardive pour la
    peinture, c’est l’histoire du théâtre d’avant-garde du 20e siècle
    qu’Eugène Ionesco marqua de l’empreinte indélébile de son génie. (Trad.
    Ionuţ Jugureanu)

  • Eugène Ionesco: Erinnerungen des Dramatikers aus dem Rundfunkarchiv

    Eugène Ionesco: Erinnerungen des Dramatikers aus dem Rundfunkarchiv

    Eugen Ionescu wurde 1909 in Slatina geboren. Er war der Sohn eines rumänischen Vaters und einer französischen Mutter. Eugen Ionescu starb 1994 in Paris im Alter von 84 Jahren. Er verbrachte einen Teil seiner Kindheit in Frankreich, besuchte aber die Universität von Bukarest, wo er einen Abschluss in Französisch erwarb. 1938 ging er als Stipendiat und Kulturattaché nach Paris. In Rumänien begann er seine literarische Tätigkeit mit Gedichten, die in der Zeitschrift Bilete de papagal“ (Papagei-Zettel“) veröffentlicht wurden, sowie mit literaturkritischen Artikeln. Sein wichtigster Band in der rumänischen Periode seiner literarischen Karriere ist der kritische Band mit dem Titel Nu“ (Nein“), für den er auch ausgezeichnet wurde.



    Doch Ionescus Ruhm verwirklicht sich im Theater. Als er nach Kriegsende in Frankreich blieb, schrieb er Referenzstücke wie Die kahle Sängerin“, Die Lektion“, Die Stühle“, Jacques oder die Unterwerfung“, Das Nashorn“, Der König stirbt“, Durst und Hunger“. Das wichtigste Theater in Frankreich und das älteste der Welt, La Comédie Française, inszenierte zwei seiner Stücke, Durst und Hunger“ und Der König stirbt“. Insgesamt schrieb Eugen Ionescu 11 Stücke und weitere 17 kurze Stücke. 1970 wurde er zum Mitglied der Französischen Akademie gewählt. Er war der erste Intellektuelle rumänischer Herkunft, der eine solche Anerkennung genoss. In seinen Schriften und öffentlichen Äu‎ßerungen, die sich mehr oder weniger auf die Politik bezogen, war Ionescu ein überzeugter Demokrat, sowohl antifaschistisch als auch antikommunistisch. Der von Ionescu erfundene Begriff Rhinozerisierung“, der aus seinem Stück Rhinos“ (Die Nashörner“) stammt, bezieht sich auf den schleichenden Prozess, in dem Menschen totalitären Ideologien verfallen.



    In den Archiven des Zentrums für Mündliche Geschichte des Rumänischen Rundfunks befindet sich ein äu‎ßerst wertvolles Tondokument, eine Radiosendung, die Monica Lovinescu, eine weitere wichtige rumänische Intellektuelle aus dem französischen Exil, zusammen mit Eugen Ionescu am 29. November 1984 bei Radio Freies Europa gemacht hat. Anlass für die Sendung war Ionescus Ausstellung von Zeichnungen, Gouachen und Lithographien, die er in Paris in der Galerie La Une in Saint-Germain-des-Près hatte. Im Rundfunkdialog vor 36 Jahren gestand Ionescu, dass das Schreiben nicht seine einzige kulturelle Leidenschaft war und dass ihn die bildenden Künste, insbesondere die Malerei, ebenso stark anzogen.



    Ich habe mir Bilder immer gerne angesehen und war kritisch. Ich machte eine Fernsehstudie über Vermeer und andere niederländische Maler. Ich schrieb einen kritischen Essay über Brâncuşi, ich stellte Miró und andere vor, aber ich kannte ihre Geheimnisse nicht. Und ich wusste nicht, wie ich in ihre Geheimnisse eindringen konnte. Aber ich hatte immer einen ausgeprägten Geschmack für die Malerei, weil ich nicht genug musikalische Kenntnisse hatte. Und Musik, so paradox es scheinen mag, ist der Stille am nächsten, sie ist die Kunst, die der Stille am nächsten kommt.“




    In den Büchern, die Intellektuelle darüber geschrieben haben, was es bedeutet, ein Intellektueller zu sein, ist die Definition einfach: Ein Mensch, der im täglichen Leben Worte, Ideen und Konzepte benutzt, um eine Welt zu erschaffen und Gleichgesinnte zum Nachdenken zu provozieren, ist ein Intellektueller. Ionescu benutzte in seiner Schöpfung Worte, aber sein Geist meinte, dass er sich auch anders ausdrücken könnte.



    Das Wort machte mich müde, und ich redete zu viel, besonders das Theater machte mich müde. Ich habe kein Sprechtheater gemacht, sondern ein Sprechpausentheater, und besonders im letzten Stück, in dem die Sprache völlig verloren geht, gibt es nur zusammenhanglose Laute. Theatersprache ist nicht für jedermann, sie muss übersetzt werden. Mir wurde langweilig, besonders beim Sprechen. Ich hatte das Bedürfnis, meine Ausdrucksart zu ändern und mit anderen ästhetischen Mitteln das zu sagen, was ich in »La Vase« gesagt hatte. Dort, wo das Wort endet, beginnen Stille, Farbe und etwas Freude. Wo das Bild aufhört, muss das Wort verwendet werden. Wenn ich andere Mittel hätte, würde ich Tanz oder Musik verwenden.“




    Unvermeidlich erreichte die Diskussion mit dem gro‎ßen Dramatiker die Kindheit, die Zeit der maximalen Unschuld und des Glücks im Leben eines Menschen. Eugen Ionescus Kindheit war zwischen Frankreich und Rumänien aufgeteilt, und seine Erinnerungen blieben idyllisch.



    Das Kindheitswunder in La Chapelle Anthenaise basierte sicherlich auf etwas. Damals war ich mir des Erinnerungsvermögens nicht so sehr bewusst, aber es ist immer noch die Erinnerung an eine paradiesische Welt. Damals gab es keine Zeit, in der Kindheit war alles in einer au‎ßerordentlich leuchtenden Gegenwart. Ich erinnere mich, wie am Palmsonntag das ganze Dorf mit Blättern bedeckt war, mit Pflanzen, mit Blumen, und die Kirche war von all den Häusern umgeben, die heller als das Licht und wei‎ßer als das Wei‎ß des Frühlings schienen. Es war in der Tat etwas Wunderbares, und ich hatte den Eindruck, dass es um mich herum eine Präsenz gab, die ich nicht immer spürte und die ich mit dem Alter immer mehr verlor.“

  • Jurnal românesc – 13.04.2018

    Jurnal românesc – 13.04.2018

    Ministrul pentru
    Românii de Pretutindeni, Natalia-Elena Intotero, se află, zilele acestea,
    într-o vizită în Spania, în cadrul căreia are întrevederi cu reprezentanţi ai
    autorităţilor centrale şi locale, ai mediului asociativ şi cu reprezentanţi ai
    cultelor. Numărul rezidenţilor români din Spania a depasit 1 milion, conform
    datelor oficiale publicate la finalul anului trecut de către Observatorul
    Permanent de Imigraţie spaniol. Se înregistrează, astfel, o creştere de 2,4%
    faţă de 2016.


    În cadrul unei
    vizite de lucru în Italia, în provinciile Catania si Ragusa, o delegație
    condusă de secretarul de stat al Ministerului pentru Românii de Pretutindeni,
    Lilla Debelka, s-a întâlnit cu autoritățile locale italiene. Secretarul de stat
    a avut şi o scurtă întâlnire cu prefectul din Ragusa, pe tema situației
    românilor din regiune şi a discutat cu membrii comunității românești din
    Catania.


    În cadrul
    vizitei pe care o efectuează în Ucraina în această perioadă, secretarul de stat
    Dan Neculăescu a discutat cu ministrul ucrainean adjunct al afacerilor externe,
    Vasyl Bodnar, principalele problematici de pe agenda relațiilor bilaterale, cu
    accent pe necesitatea soluționării durabile a aspectelor legate de dreptul la
    învățământ în limba maternă pentru persoanele aparținând minorității române din
    Ucraina. Dan Neculăescu a avut o întâlnire şi cu cei doi
    co-preşedinţi ai Grupului pentru relaţii interparlamentare cu România din Rada
    Supremă a Ucrainei, Maksym Burbak şi Grigorie Timiş. Secretarul de stat român a
    exprimat încrederea că prin activitatea la nivelul Radei Supreme, Grupul pentru
    relaţii interparlamentare poate contribui semnificativ la prezervarea
    drepturilor persoanelor aparţinând minorităţii române, inclusiv dreptul la
    învăţământ în limba maternă. De asemenea, Dan Neculăescu a subliniat importanţa
    cooperării şi dialogului pe linie parlamentară. Secretarul de stat român a
    reafirmat sprijinul pentru parcursul european al Ucrainei, precum şi pentru
    suveranitatea şi integritatea teritorială a statului vecin în graniţele sale
    recunoscute internaţional.


    Premierul Viorica
    Dăncilă a declarat că până la sfârșitul anului vrea ca noul cadru legislativ
    privind Pilonul II de pensii să fie adoptat, ea afirmând că nicio persoană nu
    va avea pensia diminuată de la stat dacă contribuie la Pilonul II de pensii. Ea
    a mai spus că a fost formată o echipă care discută cu administratorii de pensii
    private și cu asociațiile de beneficiari ai acestor pensii private pentru a
    crea un cadru nou, european, cu mai multă deschidere pentru economisire și
    investiții. Ne propunem ca până la sfârșitul trimestrului doi acest nou cadru
    legal să obțină avizul Autorității de Supraveghere Financiară și apoi să poată
    fi aprobat în Guvern, a adăugat premierul.


    La zece ani de
    la moartea sa, scriitoarea Monica Lovinescu va apărea în ‘Dicţionarul
    enciclopedic al gânditorilor din Europa Centrală şi de Est, după 1945’ – a
    anunţat Angela Furtună, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi
    coordonatoarea proiectului ”Zilele Monica Lovinescu”. Monica Lovinescu, cea
    mai importantă voce feminină a exilului românesc, a fost nu numai una din cele
    mai respectate personalităţi care s-au opus curentelor totalitare din Europa de
    Est şi Centrală, dar pe de altă parte este unul din importanţii critici
    literari din România şi din Est. Din 2007, se desfăşoară anual la Suceava,
    Fălticeni sau Iaşi, programul ”Zilele Monica Lovinescu”. Monica Lovinescu a
    fost decorată în 1987 de Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte, apoi a
    fost decorată de Preşedinţia României cu Ordinul Steaua României în grad de
    Mare Ofiţer.

  • Im Visier der Securitate: rumänische Journalisten im Ausland

    Im Visier der Securitate: rumänische Journalisten im Ausland

    Der in München von den USA eingerichtete Sender Freies Europa spielte im kommunistischen Rumänien eine wichtige Rolle — es war das einzige Medium, wo regimekritische Stimmen zu Wort kommen konnten. Das war der kommunistischen Partei und der Geheimpolizei ein Dorn im Auge. Vehement kritisch war die Sendung Thesen und Antithesen in Paris“. Sie wurde produziert von der Journalistin, Schriftstellerin und Literaturkritikerin Monica Lovinescu und ihrem Ehemann Virgil Ierunca, die in den 1940er Jahren in die französische Hauptstadt umgezogen waren. Lovinescu erinnerte sich 1998 in einem Gespräch mit den Mitarbeitern des Zentrums für mündliche Geschichte von Radio Rumänien, dass viele Leiter des rumänischen Dienstes von RFE einen verdächtigen Tod starben:



    Dienstleiter waren Dimitrie Ionescu, Noël Bernard, Mihai Cismărescu, Vlad Georgescu und zuletzt Nicolae Stroescu — der beste von ihnen war Noël Bernard. Ein einzigartiger Mensch, leidenschaftlich, reaktionsschnell. Er war Dienstleiter bis zu seinem Tod, dann kam Mihai Cismărescu, ein sehr feiner Mann, ein Essayist. Der Reihe nach starben diese Dienstleiter an Krebs.“



    Wie Monica Lovinescu ausführt, waren Noël Bernard, aber auch seine Nachfolger Mihai Cismărescu und Vlad Georgescu überzeugt, radioaktiv vergiftet zu werden. Auch ein stellvertretender Leiter, Preda Bunescu, kam suspekt um: Er war vollkommen allergisch gegen Eier, aber nachdem er tot in seiner Wohnung aufgefunden wurde, erschien bei der Obduktion, dass er massenweise Eier zu sich genommen hatte — dabei rührte der Mann nie etwas an, was mit Eiern hätte zubereitet werden können. Der Tod war verdächtig, aber die amerikanischen Behörden waren übervorsichtig, erzählt Monica Lovinescu. Auch sie wurde zum persönlichen Ziel des kommunistischen Regimes. Es fing sehr früh schon mit diversen Schikanen an:



    Es begann mit Hetzangriffen in den rumänischen Medien, sehr heftige Angriffe, die schon sehr früh einsetzten, noch bevor der Sender Freies Europa gegründet wurde. An Anfang gingen sie nur gegen Virgil vor. Es waren Artikel, die in Bukarest von [den Schriftstellern] George Călinescu und Zaharia Stancu geschrieben wurden“, berichtete die 2008 in Paris verstorbene Dissidentin. Die Securitate hatte neben diesen Diffamierungen auch eine weitere Strategie — sie schickte Schriftsteller oder Intellektuelle nach München und sagte den Intendanten, dass die Sendungen eigentlich in Ordnung seien, wären da nicht die beiden Wahnsinnigen in Paris — das Ehepaar Lovinescu-Ierunca. Doch die Redaktionsleitung stand 100-prozentig hinter den Pariser Literaten.



    Weil sie sich nicht fügen wollten, drehte die Geheimpolizei weiter an der Repressionsschraube, erzählte Monica Lovinescu. Als sie sahen, dass es einfach nicht funktioniert und wir 1977 fast pausenlos über die Dissidentenbewegung von Paul Goma berichtet hatten, wurden sie direkt handgreiflich“, sagte sie den Kollegen vom Zentrum für mündliche Geschichte. Am 18. November 1977 sollte Goma in Paris eintreffen und am Tag davor wurde Monica Lovinescu von zwei Männern brutal zusammengeschlagen. Sie hatte dabei noch Glück, denn es ist davon auszugehen, dass die beiden — nach Aussagen des rumänischen Geheimdienstchefs Ion Mihai Pacepa waren es palästinensische Agenten, Handlager des kommunistischen Regimes — sie umbringen wollten. Sie hatten ihr gesagt, dass sie ihr in der Wohnung eine persönliche Botschaft überbringen wollen, doch erschienen ihr die Männer irgendwie verdächtig und sie lie‎ß sie nicht in die Wohnung. Also schlugen sie sie praktisch auf der Stra‎ße zusammen. Ein Passant griff ein und Monica Lovinescu kam noch relativ glimpflich davon — sie wurde aber ohnmächtig und wachte einige Stunden später im Krankenhaus mit einem Nasenbeinbruch auf. Und 1983 schickte die Securitate einen Agenten namens Bistran, der Virgil Ierunca umbringen sollte. Die deutsche Polizei bekam Wind von der Operation, gab der französischen Polizei einen Hinweis und Bistran stellte sich schlie‎ßlich.



    Am brutalsten gingen die kommunistischen Geheimdienste aus Osteuropa jedoch 1981 vor: Am 21. Februar explodierte eine Bombe beim Sitz von RFE in München und verletzte mehrere Mitarbeiter. Glücklicherweise kamen niemand ums Leben.

  • The communist regime and the intimidation of the free press

    The communist regime and the intimidation of the free press

    It is a well-known fact that the communist
    regime and its dignitaries could not abide by criticism. In Romania
    during communism, the press was slave to the state, and the Western press was
    bent on criticising it severely. The most vocal in this sense was Radio Free
    Europe. As a result, there have been many cases of intimidation of its
    journalists by the communist regime, and there have even been claims that the
    regime in Bucharest was responsible for the death of some of the journalists.




    Writer and literary critic Monica Lovinescu
    moved to France in the late 1940s. Together with her husband, Virgil Ierunca,
    she produced the feature Thesis and Antithesis in Paris, running on Radio Free
    Europe, which openly criticised the communist regime. In a 1998 recording
    preserved in the Radio Romania archives, Monica Lovinescu spoke about the
    suspicious death of the director of the Romanian service of Radio Free Europe:




    The directors of Radio Free Europe included
    Dimitrie Ionescu, Noel Bernard, Mihai Cismarescu, Vlad Georgescu, and in the end
    Nicolae Stroescu. The ideal was Noel Bernard. I think he was peerless as head
    of the service. He was second to none! He was exceptionally passionate,
    quick-thinking and with a great capacity for reflection. Noel Bernard was
    director up to his death and was followed by Mihai Cismarescu, a subtle man and
    excellent essay writer. Curiously, at some point Radio Free Europe’s directors
    started dying of cancer one after the other. Noel Bernard thought he had been
    poisoned with radiation, same as Mihai Cismarescu, as well as Vlad Georgescu,
    who was a very good historian. Deputy director Preda Bunescu also died a very
    suspicious death. He was completely allergic to eggs, he never ate even a bit
    of egg and even avoided sweets made with egg. They found him dead in his
    apartment after a long weekend, after he failed to show up at work. At the
    autopsy, they found lots of eggs in his system.




    The communist regime used several methods to
    silence Monica Lovinescu. The first was slander:




    They started simply by attacks in the press,
    which started very early on in the life of Radio Free Europe, articles in the
    press started appearing, especially against Virgil. At first, there were only
    attacks against him in the press in Bucharest written by George Calinescu and
    Zaharia Stancu. Then the most vocal against us were the magazine Glasul Patriei
    and Eugen Barbu’s Saptamana. For three years in a row the press focused on
    attacking the group in Paris. The Securitate had a certain technique, a tactic
    rather, which they thought was very clever. They sent all kinds of… how shall
    I put it, so-called ‘writers’ or ‘intellectuals’ to Radio Free Europe in Munich
    to say that the broadcast from Munich would have been great if it hadn’t been
    for the two nutcases in Paris, meaning Virgil and I. They tried to destroy the
    broadcasts from Paris every which way, using every sort of intrigue. The
    director back then was telling us about them right away. That was the first
    form that the attacks took.




    As Monica Lovinescu would not quit, the communist
    regime upped the stakes, and went physical. Here she is telling us about it:




    When they realised it wouldn’t work,
    especially after I dedicated almost all our 1977 instalments to the Goma
    movement, they started attacking directly, meaning physically. In November
    1977, one day before Paul Goma arrived in Paris, on November 18, two
    Palestinians were waiting for me. I found out from Pacepa’s book that they were
    Palestinians. They asked me to get into my house, that they had a message for
    me. They seemed suspicious because they addressed me as ‘madame Monica’, and in
    French you don’t use ‘madame’ with the first name. This is how I realised what
    was going on, I didn’t let them into the house. When they saw that, they
    started hitting me over the head. I fell down, I passed out, I screamed, and
    someone off the street came to help me. They ran, and the man who helped me ran
    after them, but didn’t catch them. I was sprawled on the ground, I was bleeding
    a bit, and I got taken to the hospital. I came to after a few hours, when they
    were X-raying me. I stayed in the hospital only five days, because I wanted to
    be at Paul Goma’s press conference, when all this was revealed. It was not
    because of Paul Goma, obviously, but that moment was picked so that General
    Plesita could tell Paul Goma before leaving for France: ‘You will be given a
    sign, when you arrive in Paris, that the arm of the revolution is long!’. I got
    away only with a broken nose, my face and arm swollen. After that, in 1983,
    they sent an agent who called himself Bistran, I don’t know his real name, they
    sent him to kill Virgil. That is when the French police stepped in, alerted by
    the German police, and this Bistran individual turned himself in.




    The intimidation of the press was used by all
    totalitarian regimes to reduce their enemies to silence. When the free press is
    persecuted, one can be sure that that regime has a big problem with views that
    contradict its own.