Spațiul est-european a fost descoperit și
redescoperit de Occident în mai multe valuri în istoria ultimului mileniu. Începând
cu secolul al 18-lea, Occidentul european a inventat Europa de Est, așa cum o
știm astăzi, și în procesul inventării francezii au avut un rol crucial
datorită impactului revoluției dintre anii 1789-1795 și al proiectul de stat
modern propus de ea. Spațiul românesc, parte a lumii orientale, a fost și el descoperit
de câteva generații de francezi, prima fiind cea a consulilor Franței de la
București și Iași. Evenimentele internaționale care s-au succedat în prima
jumătate a secolului al 19-lea și care au dus la apariția statului român modern
au făcut ca alte generații de francezi să migreze către Gurile Dunării și să descrie
noua lume în care sosieră. Unul dintre francezii care ne-au lăsat cele mai
atractive pagini despre Bucureștiul secolului al 19-lea a fost profesorul și
jurnalistul Ulysse de Marsillac, omul de numele căruia se leagă francofonia
generației române de la jumătatea secolului al 19-lea.
De Marsillac a
fost francez, dar a fost în aceeași măsură și român. S-a identificat atât de
mult cu spiritul românesc încât a ales să rămână la București până la sfârșitul
vieții sale de 56 de ani. Născut în 1821 la Montpellier, de Marsillac a sosit
în București în anul 1845, la
24 de ani. În București a fost profesor la Școala militară, la Colegiul
Național Sfântul Sava și la Universitate. Ca jurnalist, a scris la bisăptămânalul
La Voix de la Roumanie, fondat de el în 1861 care a apărut până în 1866.
Între 1866 și 1870 este redactor șef la Le Moniteur Roumain, iar între 1870
și 1876 editează și publică în Le Journal de Bucarest. A scris câteva volume,
cel mai popular fiind Guide du Voyageur a Bucarest, apărut în București în
1872. La douăzeci de ani de la venirea în România, Ulysse de Marsillac își
amintea cum era noua lume în care, probabil, nu avea să știe că își va petrece
tot restul vieții: La Giurgiu mă suii într-o căruță. E o ladă trapezoidală de
lemn, fără un cui, fără o fierărie fiind înlocuită cu pene de lemn. Această
cutie este așezată pe patru roți poligonale și este umplută cu fân. Marele lux
este să ai fân mult. Pasagerul se lasă pe vine în fân, se ține de marginele
lăzii și patru cai mici, urâți, dar neobosiți urnesc din loc ușorul cărucior
care saltă pe bolovanii străzilor, gropile drumurilor, buturugile pădurilor. În
prima clipă erai buimăcit, capul se învârtea, tot trupul căuta un echilibru pe
care nu-l găsea; după un ceas, te apuca o durere grozavă în șale, mațele se
încolăceau; după două ceasuri te gândeai la caznele Inchiziției, dar la care nu
mureai întotdeauna. Și venea clipa când călăul-surugiu se apropia de tine cu un
zâmbet dulce, te vestea că ai sosit și îți cerea un bacșiș.
Descrierile lui
Ulysse de Marsillac erau însă sincrone cu timpurile. Autorul observa
schimbările prin care treceau Bucureștiul și societatea română și se
entuziasma. În acest sens, Sandra Ecobescu, președinta Fundației Calea
Victoriei, a remarcat că Ulysse de Marsillac a înțeles Bucureștiul și pe români
mai profund decât am fi tentați să spunem. Acest domn francez
îndrăgostit de București are un capitol pe care îl numește Lăutarii. Dar, de
fapt, nu este vorba doar despre lăutari. Are pagini întregi despre costumul
lor, despre muzica lor, despre aceste tradiții ale lor. El, de fapt, vorbește
despre folclor. Aici este un lucru interesant pentru că s-a spus despre Orient,
s-a vorbit despre filonul bizantin sau oriental și despre această tradiție care,
până la urmă, îi definește pe români și care trebuie îmbrățișată în ansamblu.
Românii nu sunt doar occidentali, nu se trag numai de la Râm (Roma), nu sunt
doar romani. Ei sunt un amestec cu de toate. Călătorul străin care vine aici
găsește și filonul popular.
Gheorghe
Crutzescu, autorul foarte popularului volum Podul Mogoșoaiei. Povestea unei
străzi din 1943, îl caracteriza astfel pe Ulysse de Marsillac care locuia
chiar pe Calea Victoriei, actualul nume al străzii despre care scria: nu cred
să fi avut orașul nostru cronicar mai cinstit și mai înțelegător ca străinul
acesta. Nu este schimbare în bine, cât de neînsemnată, nu este progres, fie cât
de mărunt, care să-i scape. Și, în același timp, câtă dragoste pentru trecutul
nostru pe care-l cunoștea atât de bine. Iată, românii aveau printre ei un
străin căruia îi păsa de lumea lor și pe care o voia mai bună. Despre moartea
francezului cu suflet de român din anul 1877, anul în care armata română pornea
la războiul care îi va aduce independența, tot Crutzescu nota: în 1877, răpus
de o boală grea, Ulysse de Marsillac își dădu sufletul. Mai avusese timpul să
scrie un articol pentru a ura izbândă trupelor române care treceau Dunărea.
