Apariţia statului a însemnat protejarea şi încurajarea producţiei de arme, atât pentru raţiuni de securitate naţională, cât şi pentru obţinerea de bani. Nu este niciun secret că războaiele au însemnat oportunităţi de afaceri şi progres tehnologic. Deşi este o realitate cinică şi respingătoare, războiul contribuie la dezvoltarea economiei statelor şi la ieşirea din crize, aşa cum a fost şi cel de-al doilea război mondial.
La sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, România a fost considerată ţară învinsă. Astfel, i s-au impus restricţii în privinţa numărului de militari pe care îl putea avea şi a armamentului pe care îl producea. Dar guvernul comunist de la Bucureşti nu putea renunţa complet la fabricarea de arme şi muniţii deoarece grupurile de partizani din munţi erau o provocare permanentă la care era nevoit să răspundă. Industria românească de armament de la sfârşitul războiului şi în timpul anilor 1950 producea armament uşor individual precum pistolete, carabine şi aruncătoare de grenade. Din punct de vedere militar, România se alăturase Tratatului de la Varşovia, alianţă înfiinţată în 1955 la iniţiativa liderului sovietic Nikita Hruşciov, din care făceau parte Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia, Ungaria şi URSS. Apartenenţa la alianţa condusă de Uniunea Sovietică însemna punerea în comun a standardelor echipamentelor militare.
La începutul anilor 1960, politica de distanţare a României de Uniunea Sovietică a însemnat elaborarea unei strategii pentru o industrie naţională de apărare. Deşi parte a alianţei militare a Tratatului de la Varşovia, România a simţit nevoia de a-şi dezvolta o asemenea industrie. Intervievat în 2002 de Centrul de Istorie Orală din Radiodoifuziunea Română, Maxim Berghianu, preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, CSP, arăta motivele care au dus la apariţia ideii de industrie naţională de armament. ”Industria de apărare s-a dezvoltat foarte puternic din două motive: întâi, ca să nu fim tributari, ca să nu ne joace prietenii din CAER pe degete cum voiau cu armamentul, să nu fim dependenţi numai de ruşi. În al doilea rând, în afară de dotarea armatei, era exportul. Pentru că era exportul cel mai valoros şi cel mai bine plătit în devize libere. N-am exportat tancuri. Am exportat transportoare amfibii, blindate, am exportat foarte mult armament din ăsta individual, pistoale mistralieră AKG, aruncătoare de grenade. Produceam foarte multă muniţie pentru tunuri şi am produs şi tunuri. Noi am avut tunul de 150 de milimetri, care bătea până la 40-50 de kilometri. Am mai fabricat şi încărcătură explozivă, trinitrotoluen.”
Cea mai mare parte a dotărilor armatei române şi tehnicii militare erau importate, în special din URSS. După invadarea Cehoslovaciei din 1968, România a accelerat procesul de creare a industriei naţionale de armament, atât la nivel de cercetare-proiectare, cât şi la cel de execuţie. Institutul de Cercetări şi Proiectări Armament, Muniţii şi Aparatură Optică se ocupa de echipamentele terestre, în timp ce o instituţie-soră de ocupa de aviaţie. România începea să producă armament greu precum tancuri, transportoare blindate, obuziere, tunuri, avioane, lansatoare de rachete, mitraliere şi armament uşor mai performant ca pistoale-mitralieră şi puşti cu lunetă. De asemenea, intrau în producţie şi vehiculele militare.
Maxim Berghianu a subliniat că întregul proiect al industriei de armament a fost iniţiativa noului lider Nicolae Ceauşescu, cel care îi succedase lui Dej, Stalinul României. ”Planurile veneau de la Ceauşescu, de regulă, erau discutate întâi strategic, cu specialiştii militari, şi pe urmă veneau la noi. Cum aveam o ramură pentru construcţia de maşini, aşa aveam una şi pentru industria de apărare. Era vicepreşedinte Ceandru, ofiţer de aviaţie, ei examinau împreună cu specialiştii propunerile lor, dar opţiunea definitivă o avea comandantul suprem, că el dirija totul. Noi la CSP spuneam dacă se poate, dacă e eficient, de ce capacităţi de producţie este nevoie şi unde trebuie construite. Dar ei ştiau de ce produse aveau nevoie pentru că noi nu aveam atâţia specialişti ca să ştim tactică militară şi strategie.”
Aviaţia a fost considerată una dintre priorităţile industriei naţionale de armament, mai ales că România avusese o tradiţie în perioada interbelică, la care fusese obligată să renunţe de către URSS. Maxim Berghianu. ”Am reînviat industria aviaţiei. S-a făcut la Bacău o mare unitate, la Bucureşti se făceau motoarele, o altă fabrică s-a făcut la Craiova. Ceauşescu a prins ideea cu aviaţia şi a vrut să facem şi noi. Cine face aviaţie are o industrie modernă, că aviaţia trage după sine materiale, în special, aparatură de măsură şi control foarte sofisticată. În paralel cu dezvoltarea industriei de utilaje pentru agregate termo şi hidro a trebuit să dezvoltăm şi industria electronică, electrotehnică, ca să producă aparatajul de înaltă tensiune. Şi am înfiinţat fabrica Electroputere, o fabrică modernă, de aparataj de înaltă tensiune, am dezvoltat aparatajul de joasă tensiune la Bucureşti, la Electroaparataj şi Electromagnetica. A trebuit să dezvoltăm industria electronică şi optică. Platforma Pipera e concepută ca un ansamblu.”
Industria românească de armament a fost un proiect îndeplinit până la începutul anilor 1980. Dar slabele performanţe economice ale regimului comunist au făcut ca şi ea să ajungă în pragul colapsului în 1989.
