Între anii 1949 – 1962,
ţăranilor români li s-au confiscat uneltele agricole, animalele şi pământurile,
fiind obligaţi să se înscrie în gospodăriile agricole colective. În anul 1951, în
închisorile din România, dar şi în lagărele de la Canalul Dunăre – Marea Neagră
erau încarceraţi 80.000 de ţărani, care s-au opus colectivizării forţate. În total, 800.000 de agricultori
au fost aruncaţi în puşcăriile comuniste pentru că nu au vrut să renunţe la
statutul de proprietari ai pământului.
După 13 ani de colectivizare forţată,
ani în care propaganda a fost însoţită de şantaj şi teroare, partidul comunist
putea să raporteze încheierea cu succes a colectivizării agriculturii în
România. Evenimentului i-a fost consacrată o sesiune extraordinara a Marii
Adunări Naţionale desfăşurată între 27 şi 30 aprilie 1962, în prezenţa a 11.000
de ţărani invitaţi. Liderii comunişti ai vremii afirmau că În Republica
Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe și sate.
În amintirea acelor vremuri
s-au deschis în comuna Tămășeni, judeţul Neamț, primele camere din Muzeul
Colectivizării. Un muzeu ce găzduieşte obiecte de uz casnic şi gospodăresc,
specifice satului anilor 1950, pe care vizitatorii pot să le atingă,
transportându-se în spaţiu şi timp.
Iulian
Bulai, iniţiatorul proiectului, a povestit pentru Radio România:
Deschidem primele trei camere ale
primului Muzeu al colectivizării din România. Mereu ne-am pus anumite întrebări,
precum de unde haosul din agricultura din România, de ce lipsa de grijă pentru
spaţiul public din Româina este mai mare decât în alte ţări, de ce diferenţa
foarte mare de dezvoltare dintre mediul rural din România şi mediul urban şi de
ce e o diferenţă aşa de mare între ruralul nostru şi ruralul din occident.
Şi
am încercat să îmi răspund eu la aceste întrebări şi unul dintre răspunsuri
este colectivizarea. Colectivizarea ca fenomen social-politic a afectat
ireversibil spaţiul românesc de la ţară, în sensul în care lipsa proprietăţii
private şi confiscarea acesteia au dus la ce vedem astăzi în ruralul din România:
o subdezvoltare uriaşă, raportat la mediul urban şi un spaţiu care nu-şi găseşte
echivalentul în ruralul din occident.
Ei, încercând să răspund la aceste întrebări,
coroborând cu istoria familiei care a fost profund afectată de colectivizare,
mi-am dat seama că pentru a înţelege mai bine mediul rural din România, toate
cele spuse înainte, dar şi colectivizarea ca fenomen, ar trebui să ne cunoaştem
pe noi mai bine ca popor, să ne punem întrebări, să găsim răspunsuri, să
vizualizăm dramele prin care milioane de româani au trecut pe timpul colectivizării,
în anii 50 şi apoi să facem şi un muzeu pentru a oglindi realitatea
socio-antropologică a ruralului din momentul de faţă.
Iulian
Bulai a folosit gospodăria bunicilor săi, transformând-o în muzeu. Ce vedem
deocamdată?
Sunt două
case şi o anexă. Reprezintă o gospodărie clasică moldovenească, cu o
continuitate de 100 de ani în proprietatea aceleiaşi familii, care a fost şi
martora şi victima colectivizării. Deci este vorba despre familia străbunicilor
mei şi bunicilor mei, care au trecut prin colectivizare şi cărora în anii 50
le-a fost confiscate toată proprietatea agricolă, utilajele, morile, podul de
peste Siret. Iar această casă stă mărturie poveştii unei familii în care se regăsesc
milioane de români, cea a colectivizării,
a intrării abuzive a partidului în spaţiul privat, în sensul în care o parte
din această casă a fost confiscată şi s-a creat aici un magazin al colectivizării
prin anii 50, până în 92, când a revenit familiei. Aşa că reprezintă un simbol
în care foarte mulţi români s-ar putea recunoaşte.
O
analiză a realităţilor şi de azi, dar şi de peste timp, după cum ne-a povestit
Iulian Bulai:
Acest
muzeu se va baza mai puţin pe un patrimoniu al obiectelor, care oricum a fost
adunat de bunicul meu şi care arată unde am rămas noi, ca societate agrară,
adică aproape nemişcaţi din anii 50 şi până acum, adică de vreo 70 de ani. Dar
muzeul este mai mult bazat pe instalaţii care spun atât poveşti, cât şi instalaţii
care expun o viziune ştiinţifică a fenomenului. Şi mai departe sunt obiecte
punctuale, care au o poveste de spus. Utilajele agricole rămase atunci când eu
am preluat casa vor avea locul lor în cele 17-18 spaţii de expunere pe care le
va avea muzeul.
Iulian
Bulai a pornit în acest demers animat de credinţe în schimbare:
Doar dacă vom reuşi să ne confruntăm
trecutul cu multă sinceritate, cu poveşti adunate, cu o vizualizare a lui, ne
vom putea înţelege mai bine ca popor, ca neam, ca Românie contemporană şi vom
putea depăşi nişte evenimente triste din istoria noastră, care până acum,
nefiind exploatate în sens pozitiv, nu au putut să ne ajute în acest proces de
vindecare faţă de perioada comunistă. Multe spaţii de cultură se închid, noi
deschidem un muzeu. Cred că este un bun punct de plecare pentru o atitudine
generală, pe care am putea-o împrumuta unii de la alţii în aceste vremuri
dificile.
Un
muzeu ce urmează să crească şi prin extinderea spaţiilor de vizitare, dar şi
prin evenimentele pe care, atunci când va fi din nou posibil ca oamenii să se
întâlnească, le va găzdui.