Copilul
are un loc aparte în istoria omenirii, el fiind, de fapt, actor și creator al
istoriei, ca orice ființă umană. El însă a avut mereu nevoie de protecție și în
decursul timpului, oamenii obișnuiți sau instituții cum au fost Biserica în
Evul Mediu și statul și așezăminte organizaționale în perioada modernă și-au
asumat roluri protectoare.
Lumea
românească a avut aproximativ aceeași istorie a protecției copilului precum cea
a zonelor geoculturale care au influențat-o. În a doua jumătate a secolului al
19-lea, statul modern și-a asumat rolul de protector activ al copiilor prin
înființarea de leagăne, cămine de îngrijire și orfelinate. Copiii care aveau
nevoie de asemenea instituții erau cei loviți de soartă: orfanii, abandonații, săracii,
cei rămași fără adăpost, bolnavii grav și cei incurabili. Prima instituție modernă
de protejare a copilului din România se deschidea în anul 1897 când se înființa
Societatea de asistenţă socială Leagănul Sfânta Ecaterina. Aici erau aduși
copiii săraci, copiii fără mamă, tinerele mame celibatare. Printre fondatori
s-au numărat Ecaterina Cantacuzino, soția politicianului conservator Gheorghe
Grigore Cantacuzino, Irina Cantacuzino, fiica lor, doctorul Thoma Ionescu. Iar Primăria Bucureștiului a donat un
teren de 20.000 de metri pătrați în nordul orașului, lângă actualul Arc de
Triumf, pe care s-au ridicat șapte construcții. Până în 1948, anul naționalizării Leagănului de către regimul comunist,
mii de copii trecuseră prin respectabila instituție caritabilă.
Oana
Drăgulinescu, managerul celui mai nou proiect muzeal din România, Muzeul
Abandonului, a subliniat rolul de deschizător de drum în protecția copilului pe
care l-a avut Leagănul Sfânta Ecaterina.
Este clar că foarte mult timp copilul a avut un rol deloc privilegiat în
familie. Erau foarte mulți copii, începeau să fie folosiți de mici, să nu
spunem exploatați, dar oricum trebuia să aibă un rol în familie. Ei trebuia să
fie o gură de hrănit și atunci trebuia să-și producă propria hrană. Ceea ce am
găsit în documentele celor de la Sfânta Ecaterina este că în jurul anului 1900
începe o structurare a protecției copilului în România. Și din această
perspectivă leagănul Sfânta Ecaterina face pionierat pentru că vine și spune: nu
mai luăm copii de suflet, ci îi adoptăm cu acte în regulă. Nu mai dăm copii la
crescătoare, ci facem un sistem în care aceste femei, viitoarele asistente
maternale, sunt supravegheate cum hrănesc copiii, în ce manieră îi educă, încep
să supravegheze cumva pe termen lung plasamentul copiilor în așa fel încât să
aibă control asupra viitorului lor.
Regimul
comunist instaurat pe 6 martie 1945 a adus o altă realitate societală în
România. Cum totul a suferit o transformare radicală în care ființa umană a
fost brutalizată în cel mai înalt grad, și protecția copilului a fost croită la
fel.
Oana Drăgulinescu: Apoi
vine comunismul și Ceaușescu zice: vrem o relație puternică, vrem din ce în ce
mai mulți copii și găsește această formulă a decretului 770 prin care interzice
contracepția. Ceea ce va duce la un boom de nașteri, decrețeii despre care tot
vorbim. Doar că el nu s-a gândit și la ce capacitate avea poporul român să
crească copiii. Era un popor deja sărăcit, deja pus în această strânsoare a
economiilor pe care partidul comunist le impunea poporului. Oamenii încep să
abandoneze copii din ce în ce mai mult, iar statul român înceapă să
construiască din ce în ce mai multe instituții.
Societatea
socialistă era una în care omul trebuia să fie fericit și perfect. Iar orice
abatere biologică era tratată cu brutalitate.
Oana Drăgulinescu: Apare și această percepție a
perfecțiunii copilului comunist, care trebuia să îndeplinească anumite
standarde. Oricine nu era în standard și asta putea să însemne absolut orice,
chiar și strabism, era dus către căminele-spital care devin, în timp, din cauza
numărului lor mare și din cauza nepregătirii sistemului de a susține acești
copii, niște lagăre de exterminare. Asta se întâmplă în 1989, asta găsesc
televiziunile occidentale care vin aici și sunt îngrozite de aceste imagini
care semănau cu cele de la Auschwitz. Doar că, iată, nu erau în timpul
nazismului, ci în 1989 în România: copii legați de paturi, copii legați cu
lanțuri, copii tratați inuman.
După 1989,
când în România regimul comunist s-a prăbușit, protecția copilului trebuia
reconstruită. A fost un efort pe care societatea și l-a asumat.
Oana
Drăgulinescu: Doar că
lucrurile nu s-au oprit în 1989. Nu a fost o tranziție bruscă, nu a fost ca și
cum poporul român s-a iluminat deodată și a început să aibă resurse pentru
acești copii, ci lucrurile au continuat mult după aceea. A fost o perioadă de
degringoladă totală și până în 2004, când practic s-a schimbat legea de
protecție a copilului, lucrurile au continuat într-o formulă aproape similară.
Istoria
protecției copilului în România se suprapune timpurilor sale. Iar noul proiect al Muzeului Abandonului
de memorializare invită la reflecția asupra unui trecut problematic.