În luna ianuarie a anului 1821, câteva mii de panduri din Oltenia, provincie din sud-vestul României de azi, conduși de Tudor Vladimirescu, fost ofițer în armata țaristă, mărșăluiau către București. Era răspunsul român la mișcarea națională de eliberare a grecilor din Eterie, organizația naționalistă elenă care urmărea eliberarea Greciei de sub dominația otomană și constituirea unui stat național. Vladimirescu răspundea astfel și aspirațiilor boierilor munteni naționaliști care doreau, ca și grecii, înlăturarea controlului otoman asupra țării. Nume precum Dinicu Golescu, Eufrosin Poteca și alții au format prima generație de elite române naționaliste care se separă, treptat, în idei, atitudini și limbă de greci, deși educația lor fusese una profund greacă.
Ideile naționale greacă și română de la începutul secolului al 19-lea au avut rădăcini comune. Perioada fanariotă, care debutase cu un secol înainte, la începutul secolului al 18-lea, formase o simbioză greco-română mai ales la nivelul elitelor. Principii Munteniei și ai Moldovei se recrutau în special din rândul elitei grecești din Fanar. Prin principi, prin biserica ortodoxă, prin sistemul educațional, prin căsătoriile mixte și prin circulația capitalului și a proprietății, grecii și românii s-au angajat în proiectul comun de îndepărtare a ceea ce reprezenta Imperiul otoman și de constituire a unor state naționale. Însă solidaritatea greco-română se erodează treptat, dar sigur și în cele din urmă apar două mișcări naționale distincte, cea greacă și cea română. Momentul 1821 al insurecției conduse de Tudor Vladimirescu poate fi considerat punctul culminant al relațiilor tensionate dintre greci și români care a dus la divorțul celor două.
Tudor Dinu este autor al celui mai nou volum de cercetări asupra lui Tudor Vladimirescu. Este o perspectivă nouă, care încearcă să se desprindă de partizanat național: ”Tudor Vladimirescu a fost o personalitate copleșitoare, dar destul de diferită de cea pe care o cunoaștem noi din manuale, din cărțile mai vechi de istorie. Aș zice că a fost cel mai important homo novus sau self-made man pe care l-a cunoscut istoria României. Să ne gândim că era un simplu moșnean, mânat de o ambiție extraordinară, care poată să fie pozitivă până la un anumit punct, care a încercat absolut orice pentru a face o carieră strălucită. A încercat meseria armelor distingându-se în războiul ruso-turc din 1806-1812, când i-a cunoscut și pe viitorii eteriști Iordache Olimpiotul și Iane Farmache. A intrat în slujba unui mare boier, Glogoveanu, în casa căruia a învățat carte, la Craiova. Nu era cunoscător de carte, multă, cel puțin situația familiară nu-i permitea acest lucru. La întâlnirile oficiale cu greci, mergea cu traducător la întâlnirile cu Ipsilanti, traducătorul a fost însuși episcopul de Argeș, Ilarion, care îl sfătuia pe Tudor să-l ucidă pe Ipsilanti. Doar nu credem că existau sentimente amiabile de ambele părți?”
Plecat din Oltenia natală, Vladimirescu ajunge în București în primăvara anului 1821 unde va conduce Muntenia, deși nu a fost învestit formal s-o facă. Armata greacă condusă de Alexandru Ipsilanti, având gradul de general în armata țaristă, urma să fie sprijinită de ruși pentru a trece Dunărea și a se angaja în confruntări cu turcii. Neprimind sprijin din partea Rusiei și având în față pericolul turcesc, între cei doi apar suspiciuni de trădare în urma cărora Vladimirescu este asasinat de oamenii lui Ipsilanti.
Vladimirescu a fost intens eroizat în istoriografia română, mai ales între anii 1945-1989, în timpul regimului comunist, când a fost transformat chiar într-un erou al luptei săracilor împotriva bogaților. Tudor Dinu spune că Vladimirescu nu a fost așa cum li s-au spus câtorva generații de români din acea perioadă: ”Tudor a avut grijă să pună deoparte bani ca administrator al moșiilor Glogovenilor, a deschis propriile afaceri cu absolut orice putea aduce bani în respectiva epocă, de la vite, pește, carne până la băutură. A avut și cârciumi, a avut și mori, iar apoi a încercat să profite ca sursă de îmbogățire de administrația coruptă din acea epocă. A fost vătaf de plai (~ administrator al unei provincii montane) funcție pe care și-o cumpăra, cum se cumpărau toate funcțiile în respectiva epocă. Era regula prin excelență, funcțiile se scoteau pe alocuri la licitație, cine dădea mai mult primea și stăreția unor mănăstiri nu numai simplele vătășii de plai. A reușit la un moment dat, nu știm exact cum, să ajungă sluger (~ cel care aproviziona Curtea domnească și armata) în perioada tulbure a războiului ruso-turc, undeva înainte de 1808 și nu s-a oprit aici. Asta a fost marea lui calitate, a crezut în steaua sa.”
Principalul efect practic al acțiunilor lui Tudor Vladimirescu a fost acela că principii numiți de turci la conducerea Principatelor Române nu au mai fost greci. Însă nu trebuie uitat că spiritul de atunci, ca de atâtea ori în istorie, a fost unul în care s-au combinat idei, solidarități între oameni, însă s-au produs și rupturi.
