Radio România Internațional

Tag: nationalizare

  • Economia planificată şi instituţiile sale

    Economia planificată şi instituţiile sale

    Modelul economic marxist afirma că economia planificată
    sau dirijată putea prevedea şi evita crizele capitalismului. Sistemul economiei
    dirijate de către stat a fost o piesă de rezistenţă a regimului. După
    instalarea primului guvern comunist în România, pe 6 martie 1945, PCR a început
    să pună în practică acest sistem. Ritmul de trecere de la o economie liberă de
    piaţă la una centralizată şi planificată a fost unul care a durat câţiva ani,
    însă cu obiective bine definite şi îndeplinite.


    În
    practică, însă, economia planificată nu numai că nu a reuşit ce şi-a propus,
    dar a însemnat îngrădirea libertăţii ei şi o rigidizare care au dus-o,
    finalmente, la faliment. Începutul a fost făcut prin naţionalizare sau
    confiscare a mijloacelor de producţie, după care teoria economică marxistă şi
    consilierii sovietici au continuat. Instituţia de bază a fost Comitetul de Stat
    al Planificării al cărei preşedinte avea rang de ministru.


    În anii 1950, Anton Moisescu a fost
    preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. Intervievat în 1995, el îşi
    aducea aminte de unele măsuri care trebuia să îmbunătăţească economia dirijată: Activitatea mea de la
    Comitetul de planificare punea problema reechilibrării dezvoltării ramurilor
    economice ale ţării care erau dezechilibrate, mai ales de acel canal care ne
    consuma foarte mult, Canalul Dunărea – Marea Neagră. Din punct de vedere
    economic el nu era justificat, toată lumea ştia că-i numai justificat din punct
    de vedere strategic, de pe vremea lui Stalin. Şi atunci ni s-a dat sarcina de a
    face un studiu temeinic şi propuneri pentru această reechilibrare a economiei
    naţionale. Rezultatul acesteia a fost oprirea pentru moment a unor întreprinderi,
    a unor investiţii care nu erau în momentul ăla neapărat necesare. Se punea şi
    problema podului ăstuia de la Giurgiu care nu era necesar României, legătura
    între noi şi Bulgaria. Era mai mult în interesul bulgarilor şi sovieticilor
    pentru că acest pod făcea legătura directă între Bulgaria şi Uniunea Sovietică
    şi între Bulgaria şi restul Europei. Din punct de vedere economic, nouă ne
    folosea prea puţin şi România avea mari cheltuieli acolo. Nu s-a putut să
    sistăm lucrările pentru că era pe terminate, nu mai era mult de lucrat la el.
    În schimb, s-a hotărât oprirea canalului Dunăre-Marea Neagră la care sovieticii
    ţineau, deşi murise Stalin.



    Proiectele
    nefezabile din punct de vedere economic dar importante din punct de vedere
    politic, precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, au îngreunat semnificativ
    funcţionarea chiar a unei economii planificate. Aceasta din cauza urmăririi
    altor obiective decât eficienţa. Anton Moisescu: Pe baza acelui studiu făcut de noi a început o discuţie, au
    intervenit sovieticii. Atunci încă mai erau consilieri sovietici şi, din
    păcate, mai era şi armata roşie în România. Sovieticii mai aveau încă un cuvânt
    greu de spus aici la noi. Şi ei au trimis o comisie centrală să facă o analiză.
    Ei, în loc de analiză, au făcut o anchetă. Şi până la urmă au vrut să arunce
    vina pe noi că suntem incompetenţi, cu acel studiu. Partidul şi guvernul de
    atunci, conducerea, n-a acceptat această concluzie şi construcţia canalului tot
    a încetat pentru că noi, din calculele făcute, ajunseserăm la concluzia că încă
    treizeci de ani după terminarea lui nu va fi rentabil pentru România în
    condiţiile de atunci. Astăzi, canalul are o importanţă mai deosebită după
    celelalte deschideri care s-au făcut pe Dunăre şi cu timpul va începe să fie
    rentabil, pentru că nici acum nu e rentabil. Este o legătură cu întreaga Europă
    pe calea apei, pe Dunăre, dar atunci nu era. Conducerea noastră de atunci nu
    şi-a retras hotărârea, în schimb a trebuit să facă concesii comisiei sovietice
    şi să înlocuiască întreaga conducere a Comitetului Planificării. Întâi i-a
    înlocuit pe toţi vicepreşedinţii şi apoi l-a înlocuit şi pe Miron
    Constantinescu care era preşedinte.



    Economistul şi profesorul Costin
    Kiriţescu, intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română
    în 1994, crede că, în condiţiile unui regim politic autoritar precum a fost cel
    comunist, o economie planificată şi dirijată avea nevoie de o instituţie precum
    Comitetul de Stat al Planificării:
    Comitetul de Stat al Planificării a fost un organism necesar pentru o
    economie dirijată, centralizată, cum era economia românească. Un centralism din
    ăsta nu poate să funcţioneze decât cu un plan, şi Comitetul de Stat al
    Planificării elabora acest plan. Însă viaţa economică este aşa de complexă,
    sunt atâtea necunoscute încât nici cei mai buni planificatori nu reuşesc să
    cuprindă întreaga viaţă economică. Aşa încât planificarea, planul de stat, este
    una, şi activitatea economică pe teren este alta. Şi de aici au apărut
    anumite conflicte, uneori devenite politice pentru că se considera că nu s-a
    realizat planul pe anumite segmente ale lui din cauza duşmanului de clasă, care
    se opunea realizării planului. Însă aşa, ca o concluzie, Comitetul de Stat al
    Planificării a fost o organizaţie inerentă sistemului economic dat. Rezultatele,
    în ansamblu, au fost din ce în ce mai slabe, până când s-a ajuns la situaţia
    dinainte de Revoluţia din ’89, când această activitate slăbise aşa de mult
    încât diferenţa între birourile planificatorilor şi realitatea de pe teren erau
    atât de diferite încât s-a ajuns la criză. Criza care a premers Revoluţia.


    Experimentul
    economiei planificate în România s-a încheiat în 1989. Deşi între 1945 şi 1989
    dezvoltarea multor sectoare economice a fost impulsionată, ele s-ar fi putut
    face cu costuri mai mici decât le-a făcut economia planificată.

  • Românizarea României

    Românizarea României

    Statul naţional s-a bazat pe apelul la o majoritate naţională pentru a
    se fonda. Dar în statul naţional, odată înființat, au existat şi minorităţi
    care chiar şi în absenţa unor politici de deznaţionalizare tind să se
    asimileze. Nici România nu a făcut excepţie de la regula statului naţional a
    cărui inerţie este către asimilare şi omogenizare. Procesul prin care un stat
    se naționaliza, adică devenea omogen din punct de vedere etnic, a luat numele
    națiunii majoritare. În România acesta s-a denumit românizare.


    Istoricul Lucian Boia
    este cel mai controversat istoric din România contemporană deoarece a provocat
    toate clișeele și prejudecățile din istoria națională a României. Ultimul său volum,
    Românizarea României, în care vorbește despre mecanismul prin care România a
    devenit mai omogenă din punct de vedere etnic, a stârnit deja controverse. Boia
    a ținut să comenteze elementele constitutive ale națiunii și a început prin a
    arăta care este definirea acesteia. Vorbind în mare, există cele două tipuri de națiune, de ideologie
    națională, națiunea de tip francez și națiunea de tip german, mă refer la
    secolul al 19-lea. Națiunea franceză inaugurată de revoluția franceză, este o
    națiune politică, aparții corpului politic al națiunii indiferent de origine,
    limbă și alte considerente. Națiunea germană este una de ordin etnic, ești
    german fiindcă te naști german. Deci te naști german și devii francez. În ce
    privește România, românii au ales varianta germană a națiunii. E clar că încă
    pentru foarte mulți români națiunea este un concept care înglobează
    etnicitatea. Cum să fii român dacă ești neamț? Cum să-i explicăm unei bune
    părți a românilor că un neamț poate să fie român? E logic în mintea lui. Dar
    este o concepție a națiunii pe cale de a fi depășită. Totuși, tendința generală
    în lumea civilizată este de a merge spre națiunea de tip francez, de tip
    politic: suntem români indiferent de origine.


    Ce însemnă
    românizarea României? Lucian Boia s-a referit la aceasta prin comparație cu
    alte țări, nu prin faptul că românizarea a fost ceva unic: M-am referit la procesul de românizare, dar ce vreau să
    spun? Și am mai spus-o și în alte cărți. Să nu ne închipuim că toate lucrurile
    astea s-au petrecut doar în România și departe gândul meu de a critica ce s-a
    întâmplat în România, dar nici de a lăuda. Pur și simplu constat un anume
    proces care s-a petrecut într-o manieră sau alta, cu o intensitate mai mare sau
    mai mică, cu un rezultat sau altul. Dar acesta s-a petrecut cam în toatre
    statele naționale. Să ne înțelegem și să nu fim ipocriți și să credem că statul
    național apără minoritățile. Sigur că se poate găsi un punct de echilibru în
    ceea ce privește tratamentul aplicat minorităților. Dar e clar că un stat
    național nu este în principiu favorabil minorităților. Statul național are ca
    obiectiv tocmai acesta, de a cimenta națiunea respectivă, de a-i aduna pe
    oameni în jurul unei anumite culturi naționale, inclusiv în jurul unei limbi.
    Iar exemplul cel mai bun e foarte democratica Franță. Francezii, pur și simplu,
    și-au lichidat minoritățile. Nu prin genocid, nu prin mijloace brutale, dar a
    fost o lichidare perfectă pe care nici măcar cei care au practicat genoicidul
    nu au reușit s-o ducă până la capăt așa cum au reușit francezii. Până în
    preajma revoluției franceze, majoritatea locuitorilor Franței nu vorbeau
    franceza. Printr-un caracter foarte centralizat al statului, prin administrație,
    școală și armată, Franța s-a francizat.


    Lucian Boia a spus că
    naționalizarea statelor-națiune în Europa Centrală și de Est a fost un proces
    mult mai complicat și adesea mai violent:
    În Europa Centrală și de Est lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, date
    fiind permeabilitatea acestei zone, migrațiile care au continuat până târziu,
    imperiile care și-au împărțit regiunea, cu toată vânzoleala etnică. În momentul
    constituirii statelor naționale s-au format niște majorități și frontiere dar
    în interiorul acelor frontiere s-au cuprins și minorități naționale și religioase.
    A fost imposibil să se traseze frontierele ideale care să mulțumească pe toată
    lumea. Rezultatul a fost peste ceea ce s-a realizat în România. România încă
    mai are ceva minorități, dar sunt țări ca Polonia care în perioada interbelică
    avea un procent mai mare de minoritari decât România. S-a petrecut ceeea ce
    știm: exterminarea evreilor, aici însă polonezii n-au avut nicio vină, apoi au
    pierdut teritoriile din est și au primit teritorii germane în vest, cele
    germane fiind evacuate. În prezent, în Polonia procentul minoritarilor este
    mult mai mic decât în România. În Cehia s-a petrecut cam același lucru, în
    interbelic cam o treime era populație germană.


    Raporturile dintre
    români și ceilalți în decursul timpului care au dus la formarea națiunii politice
    române au fost comentate de Lucian Boia:
    E o zonă de frontieră aici unde românii s-au întâlnit cu foarte multe
    etnii, culturi, e o zonă de întrepătrunderi etnice și culturale extraordinară.
    Și asta dă bogăția istoriei României, o bogăție de care istorii români s-au cam
    ferit. Când au scris istoria românilor ei i-au tratat concesiv pe minoritari.
    Dar dacă privești minoritățile în totalitatea lor nu e corect să le privim ca
    minorități. Sunt etnii cu trăsături culturale și religioase distincte care au
    jucat uneori un rol foarte important. Un caz celebru este Caragiale, el nu are
    ncio picătură de sânge românesc. Asta nu înseamnă că el nu e român. Și încă o
    dată ajungem la definiția românului, tot la problema națiunii, ce înseamnă să
    fii român? Chestiunea este de ordin cultural nu biologic. Cultural, Caragiale
    este român, dar biologic nu.


    Azi, România este mai
    românească din punct de vedere etnic decât era în urmă cu 70 de ani. Dar cei care
    au ales să fie români nu au fost mai puțin români decât alții.

  • Economia dirijată şi băncile

    Economia dirijată şi băncile

    Sistemul economiei dirijate de
    către stat a fost o piesă de rezistenţă a regimului comunist. După instalarea
    primului guvern comunist în România, pe 6 martie 1945, PCR a început să pună în
    practică acest sistem. În transformarea economiei, partidul comunist s-a bazat
    pe instituţiile de stat pe care le acaparase sub tutela armatei sovietice, pe
    cadrele proprii, pe munca ideologică, pe presiuni şi pe cointeresare. Ritmul de
    trecere de la o economie liberă de piaţă la una centralizată şi planificată a
    fost unul care a durat câţiva ani, însă cu obiective bine definite şi
    îndeplinite. Metoda a fost naţionalizarea sau confiscarea, iar băncile au fost
    printre principalele bunuri care au trecut în proprietatea statului.
    Considerate unul dintre simbolurile capitalismului, băncile au fost deposedate
    de atât de prerogativele, cât şi de activele lor, de dreptul de a da credite şi
    de a fixa dobânzi, de depozite şi alte creanţe.


    Legea nr. 119 din 11 iunie 1948
    naţionaliza întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de
    transporturi, care intrau în proprietatea statului. Practic, orice mijloc de
    producţie aducător de profit era etatizat. Nicolae Magherescu, membru al
    tineretului liberal şi şef de cabinet al ministrului de finanţe Mihail
    Romniceanu, îşi aducea aminte în 1996 când a fost intervievat de Centrul de
    Istorie Orală din Radiodifuziunea Română de momentele care au urmat
    naţionalizării. Toţi
    salariaţi care erau la celelalte bănci au fost preluaţi de Banca Naţională,
    care a devenit bancă de stat şi numai prin ea se făceau toate operaţiunile
    bancare: şi de casă, şi de credite, şi decontări şi tot. Era o singură bancă,
    de atunci a început sistemul centralizat al statului. Sistemul centralizat al
    statului a început cu sistemul bancar, pentru că sistemul bancar era acela care
    deţinea pârghiile economico-financiare în mâna lui şi atunci desfiinţând tot
    sistemul bancar particular şi concentrând toate operaţiunile într-o singură
    bancă centralizată, de atunci a început sistemul centralizat de statului.

    Etatizarea
    sistemului bancar a dus la prăbuşirea economiei de piaţă şi a sistemului de
    creditare,a circulaţiei monetare, motorul unei economiii sănătoase. Mihail
    Magherescu şi-a amintit de noile condiţii în care muncea un angajat într-o
    bancă. Eram nou intrat în
    bancă şi aveam cel mai mic salariu, că eram stagiar, un salariu de vreo
    45.000.000 de lei, iar o pâine era 200.000 sau 400.000 lei, poate şi mai mult.
    Ca să distrugă sau ca să confişte toate aceste mijloace de producţie care erau
    în mâna clasei de mijloc sau a burgheziei, guvernul a venit cu o reformă
    monetară, dar nu era o reformă monetară în sensul adevărat al cuvântului, ci
    era numai o lichidare a tuturor sumelor, dar nu se dădea nimic în schimb. Noi
    care eram salariaţi eram singurii privilegiaţi pentru că primeam un salariu
    oricât de mic, dar era un salariu. Ţin minte că atunci, în 1947, am primit 30
    de lei, dar cu 30 de lei aceştia puteai să faci ceva. Alţii, care nu erau în
    câmpul muncii cum spuneau comuniştii, nu primeau nimic. Şi asta a fost cea
    mai mare lovitură care s-a dat burgheziei, că în primul rând i s-au luat banii.
    După ce a luat banii, după un an de zile, guvernul a venit cu naţionalizarea tuturor inteprinderilor particulare şi atunci
    s-a dat a doua lovitură. În anul 1952 a
    urmat a doua reformă monetară care nu s-a făcut la paritatea de 1 la 1, ci la
    paritatea de 1 la 20 şi nu s-au schimbat toate sumele pe care le aveau
    deponenţii, ci numai până la un cuantum. Acestea au fost mijloacele prin care
    Partidul Comunist a căutat să scape de burghezie şi să-şi atragă toate
    mijloacele băneşti care erau în ţară.


    Consilierii
    sovietici au fost un element esenţial în noul tip de economie pe care puterea comunistă
    de la Bucureşti îl punea în practică. Mihail Magherescu: În Banca Naţională eu, personal, am văzut consilieri
    când am fost preluat de la Banca Românescă. Pentru că eram foarte tânăr şi
    necăsătorit, am fost trimis la sucursala Ploieşti, dar nu am stat decât doi ani
    şi după aceea am revenit în centrală. Şi când am revenit în centrală, asta s-a
    întâmplat prin 1949-50, era un consilier sovietic pe care îl chema Romaşov, îmi
    aduc aminte numele perfect. Şi era neglijent îmbrăcat şi pantalonii necălcaţi,
    după câte ţin eu minte. Şi acesta a venit cu toate instrucţiunile de la
    GostBank, de la Moscova, şi noi am trecut cu toate operaţiunile noastre de
    bancă pe modelul GostBank.


    Dar Mihail Magherescu a ţinut să
    spună că regimul s-a sprijinit şi pe vechile cadre în atingerea obiectivelor
    sale. Toate capetele care
    au dirijat acest proces foarte bine pus la punct au fost cadrele vechi. Dacă
    erai curat, nu avuseşi proprietăţi sau nu aveai intreprinderi, dacă erai un bun
    salariat, erai lăsat să lucrezi. Şi tot acest aparat timp de 8-9 ani a făcut
    lucrurile astea, deci comuniştii au lucrat tot cu cadrele vechi. Eu pot să
    vorbesc mai bine despre Banca Naţională, unde am funcţionat până când am ieşit
    la pensie. Toţi foştii directori care erau mai vechi şi aveau atunci vârsta de
    45 de ani sau 50 de ani au fost înlocuiţi treptat cu cadre vechi de partid şi
    chiar cu muncitori care deşi nu aveau o pregătire financiară, se bazau foarte
    mult pe tehnocraţii care erau păstraţi în posturi şi nu erau în funcţie de
    conducere.


    Prin
    naţionalizare, băncile româneşti se integrau într-un tip de economie care nu
    fusese niciodată probat în nicio ţară dezvoltată. Economia dirijată părea pe
    hârtie una superioară celei de piaţă, dar în realitate se va dovedi tocmai
    invers: falimentul avea să fie dovedit în anii care urmau.