Tag: NATO; UE

  • 23 august 1944, cel mai falsificat act din toată istoria României

    23 august 1944, cel mai falsificat act din toată istoria României

    Cred că a sosit timpul ca numele actului de la 23 august 1944 să fie redat pentru bulevarde, parcuri, piaţete etc. sau unor monumente de for public pentru că acesta, judecat drept şi obiectiv, nu are nicio legătură cu comunismul, ci cu un erou si cu valorile fundamentale ale României si ale Europei, consideră deputatul iberal Alexandru Muraru. 23 august 1944, aşa cum spunea Regele, a fost cel mai falsificat act din toată istoria noastră naţională. Tot regele aprecia că acesta nu a fost o lovitură de stat, iar terminologia preferată de suveran era actul de la 23 august 1944, a scris Murau.



    În istoriografia internaţională asupra conflagraţiei mondiale, ponderea actului de la 23 august 1944 a rămas redusă. Principalele cauze au decurs din valurile de manipulări şi propagandă comunistă care au slăbit semnificativ impactul lui 23 august 1944.În acelaşi timp, România a fost declarată oficial, alături de Germania şi de ceilalţi aliaţi înfrânţi ai Axei, la pacea de la Paris din februarie 1947 o naţiune învinsă, a adăugat Alexandru Muraru.



    Ziua aceasta trebuie înţeleasă ca o colosală lovitură dată Germaniei şi ca un ajutor inestimabil pentru Aliaţi. Practic, odată cu ieşirea din alianţa cu naziştii, frontul a fost scurtat cu aproximativ 500 km, iar operaţiunile aliaţilor au beneficiat de o reducere cu aproape 6 luni întregului Război. După exemplul României, ultimii aliaţi ai Berlinului – Finlanda, Bulgaria şi Ungaria părăsesc tabăra naziştilor şi astfel devină aproape clară înfrângerea lui Hitler. Începând cu 23 august 1944, în următoarele 260 de zile, trupele româneşti – însumând aproape 540.000 de militari – au parcurs peste 1500 de kilometri până în podişul Boemiei, au eliberat peste 4000 de localităţi din Ungaria, Cehoslovacia, Austria; costurile au fost masive, nu mai puţin de 170.000 de militari (morţi, răniţi, dispăruţi), în vreme ce efortul financiar s-a cifrat la aproape un miliard de dolari – de patru ori bugetul României din 1938, a explicat Muraru.



    Interpretarea postbelică internaţională a actului de la 23 august 1944 poate fi citită prin prisma recunoaşterii meritelor regelui de către aliaţi. Faptul că Mihai I a fost distins, la relativ scurt timp după titratul eveniment, cu cele mai importante ordine ale SUA, URSS şi Marea Britanie adaugă un unghi semnificativ de interpretare potrivit căruia marile puteri au apreciat consistent actul de la 23 august 1944, cel mai probabil datorită consecinţelor sale operaţional-militare pentru frontul de vest şi cel sudic european. Aşadar, un eveniment cardinal din istoria noastră este ocultat, marginalizat şi nevalorificat din cauza interpretării distorsionate pe care propaganda comunistă i-a conferit-o, adaugă deputatul liberal.



    23 august 1944 nu a fost nici pe departe o poartă de intrare a comunismului în România aşa cum, tendenţios, s-a afirmat. Preluarea puterii de către sovietici şi comuniştii autohtoni pe fondul împărţirii sferelor de influenţă, detronarea Regelui Mihai după câţiva ani încărcaţi de conflicte cu comuniştii, fac din titratul eveniment de acum 75 de ani o încercare cu adevărat temerară şi virtuoasă pe care Suveranul a condus-o şi a înfăptuit-o în cel mai important moment al vieţii sale. Pentru toate acestea, cred că merită ca actul de la 23 august 1944 să înceapă să fie aniversat, nu comemorat şi nu evitat. Cum evidenţiază în aceste zile canalul internaţional american, History, într-un reuşit spot media, cea de-a 75-a aniversare a loviturii de stat anti naziste s-a făcut prin prisma celui mai curajos monarh al Europei în acele vremuri, scrie Alexandru Muraru.



    Cred că a sosit timpul să punem acest moment remarcabil în dreptul Regelui Mihai, prin el prezervând nu doar memoria sa, dar şi maturitatea democraţiei româneşti. Cred că a sosit timpul ca numele actului de la 23 august 1944 să fie redat (pentru bulevarde, parcuri, piaţete etc) sau unor monumente de for public pentru că acesta, judecat drept şi obiectiv, nu are nicio legătură cu comunismul, ci cu un erou care a marcat pentru totdeauna soarta României şi a Europei. Prin recunoaşterea, aniversarea şi valorificarea acestui eveniment, România, ca stat membru al NATO şi UE, arată mai multă compatibilitate cu valorile europene şi euro-atlantice. Memoria noastră naţională este comună cu memoria întregului continent european pentru că ţara noastră, prin actul curajos al Regelui Mihai I, s-a alăturat Aliaţilor occidentali înaintea instaurării comunismului, conchide deputatul Alexandru Muraru.

  • România şi flancul estic al NATO

    România şi flancul estic al NATO

    Membră a NATO din 2004, România este
    puternic implicată în procesul de menţinere a stabilităţii. Militari români
    acţionează în teatre de operaţiuni alături de camarazi din alte ţări ale
    Alianţei Nord-Atlantice, participă intens la exerciţii internaţionale de
    coordonare pentru diferite situaţii, iar, din acest an, Bucureştiul a alocat 2
    procente din PIB pentru Apărare. În acelaşi timp, Armata română îşi continuă
    procesul de înzestrare prin achiziţionarea de avioane de luptă F16.

    Totodată, Bucureştiul
    a decis să mai facă un pas important – să cumpere sisteme de apărare Patriot. Considerat cel mai avansat sistem de apărare antiaeriană din
    lume, Patriot este printre puţinele care au fost testate în condiţii reale de
    luptă. Este dotat cu rachete de ultimă generaţie construite, în special,
    împotriva celor balistice. Fiecare are o greutate de 350 de kilograme, poate să
    se deplaseze cu o viteză de 5000 de kilometri pe oră, are o rază de acţiune de
    20 de kilometri şi poate să atingă o altitudine de 24 de mii de metri. Patriot
    este dotat şi cu un radar complex care poate să detecteze în timp record o
    rachetă trasă de inamic şi să reacţioneze la ameninţare în doar câteva secunde.

    Pentru această achiziţie, Ministerul Apărării de la Bucureşti a decis să aloce
    o sumă deloc de neglijat – 3,9 miliarde de euro, sumă care se justifică ţinând
    cont că în prezent, pentru apărăre antiaeriană, armata română se bazează pe
    rachetele americane şi sovietice care datează din perioada războiului din
    Vietnam. Prin toate aceste demersuri, România îşi consolidează poziţia de
    vector de stabilitate în regiune, devenind în acelaşi timp un partener tot mai
    puternic în Alianţă.

    Din
    postura de ţară membră a NATO şi datorită poziţiei sale geostrategice, România
    are un rol extrem de important pentru descurajarea şi apărarea întregului flanc
    estic al Alianţei, cu atât mai mult datorită poziţionării sale lângă Ucraina, a
    punctat, marţi, ambasadorul american la NATO, d-na Kay Bailey Hutchinson,
    înaintea reuniunii miniştrilor Apărării din Alianţă, în desfăşurare în aceste
    zile la Bruxelles. Ambasadorul a răspuns la o întrebare adresată de Radio România
    şi a afirmat că pe agenda NATO, în general, dar şi pe cea a reuniunii de la
    Bruxelles figurează ca prioritate îmbunătăţirea mobilităţii trupelor Alianţei
    pe teritoriul Europei, pentru ca ele să ajungă rapid la oricare dintre aliaţii
    care au nevoie de întăriri.

    Tema reprezintă o prioritate şi în cadrul
    parteneriatului NATO – UE, care presupune mai multă cooperare nu numai
    individual cu ţări membre, ci şi cu Uniunea ca întreg, pentru a înlătura
    obstacolele presupuse de controale vamale, de infrastructura insuficientă sau
    barierele birocratice.

  • NATO şi viitorul Europei

    NATO şi viitorul Europei

    Reuniţi timp de două zile la Bruxelles, în cadrul ultimei
    reuniuni din acest an, şefii diplomaţiilor din ţările NATO au adoptat un pachet
    de 42 de măsuri de cooperare aprofundată cu Uniunea Europeană. Este vorba
    despre măsuri de cooperare în şapte domenii, inclusiv în contracararea
    ameninţărilor hibride şi cibernetice, colaborarea în operaţiuni maritime şi
    dezvoltarea de capabilităţi, măsuri prin care se pune în practică declaraţia
    comună NATO-UE de la summitul din vară de la Varşovia. Declaraţia adoptată acum
    la Bruxelles arată că în acest moment securitatea Europei şi a Americii de Nord
    este mai interconectată decât oricând, cu provocări care vin din Sud şi Est,
    cărora trebuie să li se răspundă prin acţiuni comune şi colaborare.

    În opinia
    secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, NATO are
    motive de îngrijorare privind situaţia globală de securitate, dar nu consideră
    că există vreo ameninţare iminentă la adresa vreunui membru al Alianţei.
    Statele aliate au reafirmat, pe de altă parte, cu fermitate că agresivitatea
    Rusiei nu va fi tolerată. Jens Stoltenberg a pledat pentru menţinerea
    sancţiunilor economice împotriva Rusiei până la aplicarea completă a acordurilor
    de la Minsk, o chestiune ferm susţinută şi de România.

    Poziţia Bucureştiului,
    aşa cum a fost exprimată la reuniunea de la Bruxelles de şeful diplomaţiei
    române, Lazăr Comănescu, este că Alianţa şi Uniunea Europeană nu trebuie să se
    suprapună, ci să colaboreze în proiectarea de securitate în vecinătate în
    funcţie de capacităţile diferite pe care le are fiecare organizaţie în parte.
    Lazăr Comănescu a adăugat că, în ce priveşte Rusia, deşi sunt şi opinii uşor
    diferite ca nuanţă, este evident că toţi aliaţii susţin combinarea măsurilor de
    descurajare şi apărare, în paralel cu deschiderea la dialog. În altă ordine de
    idei, România va continua să-şi menţină prezenţa în Afganistan şi anul viitor,
    a mai spus ministrul Comănescu. El a precizat, în acelaşi timp, că secretarul
    general al Alianţei a insistat pe nevoia ca mecanismele mai vechi de control
    reciproc NATO-Rusia în ce priveşte exerciţiile militare şi armamentul să fie
    menţinute, iar acestă declaraţie arată decizia aliaţilor de a nu renunţa la
    formate deja negociate chiar dacă se vehiculează şi formule noi.

    Jens
    Stoltenberg s-a arătat, de asemenea, convins că noua administraţie americană
    susţine consolidarea relaţiei dintre NATO şi UE şi şi-a exprimat convingerea că
    Statele Unite vor rămâne angajate în legătura transatlantică, dar şi în NATO şi
    se vor ridica la înălţimea aşteptărilor în ce priveşte garantarea securităţii
    Europei.