Tag: Nazanin Kaveh

  • Von Teheran nach Bukarest: „Zu Hause, doch nicht ganz heimisch – in beiden Welten“

    Von Teheran nach Bukarest: „Zu Hause, doch nicht ganz heimisch – in beiden Welten“



    Nazanin Kaveh ist Projekt-Architektin, Designerin und Dekorateurin. Sie ist Absolventin der Ion-Mincu-Universität für Architektur und Städtebau in Bukarest und hat eine doppelte Staatsbürgerschaft — sie ist iranischer Herkunft und wurde in Teheran geboren, besitzt aber auch die rumänische Staatsbürgerschaft. Wie hat der rumänische Teil der Lebensgeschichte von Nazanin Kaveh begonnen?



    Ich kam 1998 nach Rumänien, mein Vater arbeitete hier, und die anderen Mitglieder unserer Familie — ich, meine Mutter und mein neugeborener Bruder — lebten im Iran. Nach fast zwei Jahren beschlossen wir, hierherzukommen, um unsere Familie wieder zusammenzuführen. Meine Mutter, die Lehrerin ist, wollte wieder arbeiten, und zu dieser Zeit gab es eine iranische Schule in Bukarest. Ich ging acht Jahre lang auf die iranische Schule in Bukarest.



    Als wir hierher kamen, war es für uns eine andere Welt als jene, die wir im Iran erlebt hatten. Meine Mutter sagte fast jedes Jahr, wir würden bald in den Iran zurückkehren, und selbst nach 25 Jahren sind wir nie wirklich in die alte Heimat zurückgezogen. Meine Mutter bekam damals eine Stelle an der iranischen Schule in Bukarest, die leider vor fast vier Jahren geschlossen wurde. Mein Bruder und ich gingen auf die iranische Schule mit dem Gedanken im Hinterkopf, dass wir irgendwann zurückkehren würden, aber nach acht Klassen und fast 10 Jahren in Rumänien beschlossen wir, die Schule zu wechseln, ich kam vom Gymnasium, mein Bruder von der Grundschule. Am Anfang war es sehr schwer mit der rumänischen Sprache und der Anpassung an die neue Umgebung, doch nach ein paar Jahren haben wir es geschafft, die Zurückhaltung und Angst zu überwinden.“



    Doch wie fühlt sich Nazanin heute — nach 25 Jahren in Rumänien?



    Ich war fünf Jahre alt, als wir nach Rumänien zogen, und letzte Woche bin ich 30 geworden. Was ich empfinde, und vielleicht auch andere Menschen in meinem Alter empfinden, die diesen Umzug durchgemacht haben, ist, dass ich nicht richtig wei‎ß, wo mein Zuhause ist. Wir fühlen uns weder hier ganz heimisch, noch sind wir im Iran wirklich zu Hause. Wir haben hier zwar eine Familie und ein Zuhause, hier sind wir aufgewachsen und zur Schule gegangen, wir haben Freunde, aber irgendetwas fehlt. Etwa alle drei oder vier Jahre reisen wir in den Iran. Dort finde ich meine ersten Kindheitserinnerungen wieder, dort habe ich noch Familienangehörige, es gibt also einen Teil von mir, den ich in Rumänien nicht finde. Im Iran gibt es andere Gepflogenheiten und einen anderen Lebensstil.“



    Dennoch hat die junge Iranerin etwas aus dem Leben im Iran beibehalten und ihre Familie pflegt Kontakte auch zu anderen Iranern, die in Rumänien leben.



    Ja, wir haben Kontakt zu einer Gruppe iranischer Freunde, und wir, unsere Familie, wir pflegen einfach unsere Traditionen und halten an unseren Feiertagen fest. Wir haben zum Beispiel nie einen Weihnachtsbaum geschmückt oder Ostern in der Familie gefeiert, dafür aber das iranische Neujahrsfest und andere Traditionen, die wir jedes Jahr begehen. Ich habe auch sehr gute rumänische Freunde, wie ich iranische Freunde habe. Ich komme mit jedem anders zurecht. Die Sprache, die wir sprechen, und die Gefühle, die wir füreinander haben, sind von Person zu Person unterschiedlich. Ich meine, wie man sich ausdrückt oder wie die Person einen versteht, egal wie gut man die Sprache beherrscht, ist unterschiedlich.“



    Wenn Sie ihre Geburtsstadt Teheran besucht, fühlt sich Nazanin Kaveh auch nicht ganz heimisch.



    In den Iran fahren wir, um Urlaub zu machen. Ich kann nicht sagen, dass ich den Alltag dort kenne, um zu wissen, ob mir in Bukarest etwas fehlen würde. Doch all die Alltagsfreude und das Ausgehen mit der Familie, mit Freunden in Bukarest — das vermisse ich wiederum in Teheran. Die Landschaft, der Frieden, den wir hier haben, die Sicherheit, die Wertschätzung — das sind die wichtigsten Dinge, die ich in Rumänien habe.“

  • Nazanin Kaveh, adaptarea unei familii iranieine la viața din România

    Nazanin Kaveh, adaptarea unei familii iranieine la viața din România

    Nazanin Kaveh este arhitect-proiectant, designer, decoratoare și tehniciană proiectantă. Este absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București și are o dublă cetățenie – este de origine iraniană, născută la Teheran, dar are și cetățenie română. Cum a început povestea sa românească?



    Am ajuns în România în 1998, tatăl meu lucra aici și pentru aproape doi ani am fost singuri- eu, mama și fratele meu nou-născut locuiam în Iran. Și am hotărât să ne reunim aici, după aproape doi ani. Mama, fiind profesoară, voia să se întoarcă la muncă, iar pe vremea aceea exista și o școală iraniană. Eu am făcut opt ani școala iraniană din București.


    Am venit aici, era altă lume decât ceea ce văzusem noi în Iran. În fiecare an mama zicea că ne întoarcem și chiar și după 25 de ani nu ne-am mai întors. Mama s-a angajat aici la școala iraniană din București, care s-a desființat acum aproape patru ani, din păcate. Eu și fratele meu am făcut școala iraniană cu gândul că ne întoarcem, dar, după opt clase și după aproape 10 ani de stat în România, am hotărât să ne schimbăm școala, eu din liceu, fratele meu dintr-o clasă mai mică. A fost foarte greu, foarte greu și cu limba română și cu adaptarea în noul mediu, dar iată, după câțiva ani am putut, am învins această frică și teamă.”



    Ce vârstă avea Nazanin Kaveh când a ajuns în România și cum se simte acum?



    Aveam cinci ani și săptămâna trecută am împlinit 30 de ani. Ceea ce simt eu și poate și alții de vârsta mea care au trecut prin această mutare este că nu știu unde e acasă. Nici aici nu ne simțim acasă, nici acasă nu suntem chiar acasă. Aici avem familie, avem casă, am crescut, am făcut școala, avem prieteni, dar ceva lipsește. Cam o dată la trei- patru ani ne întoarcem în Iran. Acolo am amintiri, am familie, e o parte din mine pe care nu o regăsesc în România. Sunt alte obiceiuri, altă viață.”



    Am întrebat-o pe Nazanin cum e viața ei aici. A păstrat familia ei tradițiile iraniene și au simțit că pot crea o oază culturală în mijlocul unei civilizații diferite?



    Da, avem un grup de prieteni iranieni și noi, familia noastră, noi ținem doar sărbătorile și tradițiile noastre. De exemplu, n-am făcut niciodată brad de Crăciun, nu am sărbătorit Paștele noi ca familie, doar Anul Nou iranian și alte tradiții sărbătorim în fiecare an. Am și prieteni români foarte buni, am și prieteni iranieni. Cu fiecare mă înțeleg altfel. Limbajul cu care vorbim și sentimentele pe care le avem reciproc sunt diferite în funcție de fiecare om. Adică cum te exprimi sau cum te înțelege persoana respectivă, oricât de bine ai ști limba, e altceva.”



    Ce îi lipsește din Teheran și cum le descrie celor din Iran România?



    În Iran când mergem, mergem în vacanță. Nu pot să zic că am trăit viața de zi cu zi de acolo ca să îmi dau seama ce-mi lipsește, dar toată bucuria și toate ieșirile cu familia, cu prietenii – astea îmi lipsesc. Peisajele, liniștea pe care o avem aici, siguranța, aprecierea- acestea sunt cele mai importante lucruri pe care le am în România.”



    Ce i-ar plăcea să vadă schimbat aici?



    Nu știu dacă ține doar de România sau așa este peste tot, dar în ultima vreme văd că oamenii au devenit mai răi, nu doar cu străinii, cu oricine, pentru oricine este valabil. Vreau să fim mai iubitori, mai înțelegători, mai calmi, să ne iubim mai mult, să nu ne enervăm pentru orice mică chestie, să nu ne stricăm ziua pentru ceva banal. Asta e ceea ce îmi doresc să se schimbe nu doar în România, ci peste tot.”



    Ce îi place cel mai mult, care sunt locurile preferate în România în care i-ar duce pe membrii familiei din Iran care n-au ajuns încă aici?



    Aici e acasă, într-un fel. Nu pot să zic că ceva anume îmi place aici. Aici am copilărit, aici îmi plâns, aici am râs. Aici am 90% din amintirile din viața mea. Îmi place natura, îmi place la munte, apreciez foarte mult liniștea, ador să aud animalele, vântul, natura. Îmi place să merg la munte cel mai mult. Cu siguranță i-aș duce la Sinaia, la Zărnești, la Timișoara. Încă nu am fost eu, dar chiar îmi doresc să călătoresc în Maramureș. Acestea sunt locurile în care aș duce pe oricine.”