Radio România Internațional

Tag: Nikita Hruşciov

  • Ecouri ale destalinizării în România

    Ecouri ale destalinizării în România

    În 1956, la 3 ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici
    Stalin, noul lider sovietic Nikita Hruşciov condamna excesele politicii duse de
    acesta şi cerea o politică nouă. Discursul său, cunoscut ca raportul la cel
    de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice desfăşurat în
    luna februarie, raport rămas secret, a fost considerat începutul
    destalinizării. Hruşciov denunţa practicile prin care fuseseră comise crime
    îngrozitoare, printre cei ucişi numărându-se membri devotaţi ai partidului, a
    căror fidelitate faţă de Stalin fusese dincolo de orice dubiu. Însă Raportul
    lui Hruşciov demasca doar crimele lui Stalin comise împotriva activiştilor de
    partid şi de stat, nu şi a crimelor în masă ale stalinismului.


    Însă Raportul lui Hruşciov a fost
    primit diferit în ţările lagărului socialist. În timp ce unele au început timid
    o politică de mici reforme, altele s-au menţinut pe linia dură a socialismului
    fără să liberalizeze cursul pe care se angajaseră după 1945. Revolta
    anticomunistă a Ungariei din toamna anului 1956 a fost un exemplu folosit de
    contestatarii destalinizării începute de Hruşciov pentru a arăta la ce putea
    duce o relaxare a politicilor socialismului. În România, ecourile discursului
    lui Hruşciov au fost contradictorii, liderul stalinist Dej păstrându-şi poziţia
    în detrimentul contestatarilor săi, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi.


    Centrul
    de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat în 2002 mărturia lui Ştefan Bârlea,
    tânăr activist în 1957, responsabil cu problemele tineretului, care a
    participat la şedinţa de discutare a poziţiilor de contestare a lui Dej
    exprimate de Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Conform lui Bârlea, şedinţele
    Biroului Politic cu măsuri organizatorice erau unele strict interne la care nu
    participau decât membrii Biroului. La a doua şedinţă am participat eu, nu a venit Gheorghiu-Dej, dar a fost
    Nicolae Ceauşescu, care a prezidat lucrările. Au mai fost, din câte îmi
    amintesc, Constantin Pârvulescu şi încă trei-patru dintre oamenii de bază. Şi
    s-a redat toată situaţia şi de ce s-au adoptat aceste măsuri, era prezentă
    inclusiv Liuba Chişinevschi, soţia lui Iosif Chişinevschi, care era implicată
    în acest conflict. Cei doi contestatari, Constantinescu şi Chişinevschi, nu au
    fost prezenţi. A prezentat Ceauşescu şi a completat Pârvulescu, a fost şi
    Alexandru Moghioroş şi l-am uitat pe actorul principal Petre Borilă. Fusese o
    discuţie la Moscova, după cultul personalităţii lui Stalin pe care l-a demascat
    Hrusciov, şi la acea şedinţă participaseră Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu,
    Iosif Chişinevschi şi Petre Borilă. Sigur că acolo s-au prezentat lucrurile pe
    larg, aşa cum au apărut şi la Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii
    Sovietice, şi problema cultului personalităţii. Ei doi, Constantinescu şi cu
    Chişinevski, erau de părere că probleme legate de cultul personalităţii existau
    şi în România. Potrivit regulii de atunci, după orice vizită în străinătate
    trebuia să se facă o informare în Biroul Politic şi, după caz, şi Comitetului
    Central. Se pare că Constantinescu şi Chişinevschi nu i l-au spus direct în
    faţă lui Gheorghiu-Dej. Cei doi au început să susţină că şi Gheorghiu Dej a
    procedat la cultul personalităţii, că şi la noi în ţară se manifestau aceste
    tendinţe. Lucruri pe care Borilă nu le-a acceptat, chiar le-a respins.


    Lupta
    pentru putere la vârful partidului era acerbă, însă nu se mai purta în termenii
    lichidării fizice, aşa cum fusese în timpul vieţii lui Stalin. Intelectualul
    Miron Constantinescu şi companionul său Iosif Chişinevschi aveau să plătească
    numai cu înfierarea şi cu excluderea. Ştefan Bârlea. Atunci, cei doi, fără ştirea lui Gheorghiu-Dej, s-au dus să-şi facă adepţi
    în Biroul Politic, unul l-a vizitat pe Constantin Pârvulescu, altul l-a vizitat
    pe Moghioroş încercând să le strecoare această idee. Evident, nu s-au înţeles
    şi s-a ajuns la un moment dat la discuţie în Biroul Politic. Gheorghiu-Dej
    apărea că a fost pus într-un fel sau altul în faţa unui fapt oarecum împlinit
    sau se intenţiona să fie pus în faţa unui fapt împlinit. Atât Pârvulescu cât şi
    Moghioroş au respins aceste lucruri şi în Biroul Politic au acţionat ca atare.
    Şi atunci, cei doi au rămas izolaţi. Miron Constantinescu mai avea nişte poliţe
    de plătit lui Gheorghiu-Dej, el se exprimase cândva ireverenţios la adresa lui
    chiar în faţa lui Stalin când s-au dus pentru problema înlăturării Anei Pauker.
    Gheorghiu-Dej a reacţionat destul de violent şi foarte serios şi s-a hotărât să
    se pună această problemă în discuţia plenarei Comitetului Central. Tânărul
    Ceauşescu ne-a comunicat că s-a hotărât ca Miron Constantinescu şi Iosif
    Chişinevschi să prezinte în plenara Comitetului Central cum au gândit acest
    raport pentru Biroul Politic, cu toate concluziile şi cu toate lucrurile
    respective. Cu alte cuvinte, a fost un fel de autodemascare în plenara
    Comitetului Central. Şi plenara Comitetului Central a luat hotărârea ca să-i
    scoată din Comitetul Central, din toate funcţiile respective. Miron
    Constantinescu a fost un colaborator apropiat al lui Gheorghiu Dej şi a avut
    funcţii importante în partid, în grupul sovietic care venise în ţară. A fost de
    fapt o luptă de putere pe care Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi s-au
    străduit în decursul timpului ca să apară în postura de lideri reali. Şi
    abilitatea lui Gheorghiu-Dej a fost ceva mai mare.


    Ecourile
    destalinizării în România au fost slabe, poziţia liderului maxim Gheorghe
    Gheorghiu-Dej menţinându-se intactă. Cel mai important efect al destalinizării
    a fost plecarea trupelor sovietice în 1958, fără însă o importanţă capitală
    pentru evoluţia ulterioară a României.

  • Destalinizare şi contestare în România lui Dej

    Destalinizare şi contestare în România lui Dej

    În 1956, la al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii
    Sovietice, succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov, denunţa cultul
    personalităţii predecesorului său şi, prin aceasta, dădea speranţe într-o
    schimbare. Prin condamnarea lui Stalin, Hruşciov iniţia ceea ce a fost denumit
    ca proces de destalinizare. Efectele sale s-au simţit în toate ţările
    socialiste, în România Gheorghiu-Dej fiind unul dintre cei mai duri stalinişti.
    Pe linia deschisă de Hruşciov, comuniştii români au încercat să schimbe ceva.
    Miron Constantinescu era intelectual idealist care intrase în Partidul Comunist
    Român din convingere. Profitase de regimul condus de Gheorghiu-Dej şi urcase în
    ierarhia superioară de partid. A făcut parte din delegaţia comuniştilor români
    la Congresul al XX-lea al PCUS şi a crezut că sosise momentul să confrunte
    autoritatea indiscutabilă a liderului Dej.


    Istoricul Gheorghe Onişoru de la Institutul
    Naţional pentru Studierea Totalitarismului a spus că schimbarea declanşată de
    la Moscova i-a luat oarecum pe nepregătite pe liderii comunişti din
    ţările-satelit, deci şi pe cei români. Raportul lui Hruşciov nu i-a picat foarte bine lui Gheorghe
    Gheorghiu-Dej. Era într-un moment în care credea că stăpânea foarte bine
    situaţia din România, în 1952 lichidase grupul considerat antipartinic format
    din Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, în 1954 îl executase pe
    Lucreţiu Pătrăşcanu. Dej ştiuse să manevreze foarte bine şedinţele Biroului
    Politic din 1952 şi să transforme inferioritatea pe care o avea în faţa
    superiorităţii celorlalţi trei şi să enunţe teoria grupului antipartinic. Dej
    putea fi considerat un stalinist autentic. La revenirea în România a delegaţiei
    române care participase la Congresul PCUS, Raportul secret al lui Hruşciov şi
    Raportul delegaţiei române au fost date mai târziu decât era obiceiul. Abia pe
    23-25 martie 1956 a avut loc o plenară a Comitetului Central în care abia
    punctul 3 prevedea prezentarea Raportul delegaţiei Partidului Muncitoresc Român
    care luase parte la Congresul XX al PUCS, raportor fiind Dej însuşi. Miron
    Constantinescu a citit Raportul secret privitor la cultul personalităţii şi
    urmările sale. Constantinescu afirmă în plenară că era pe deplin de acord cu
    raportul lui Dej, deci nu se întrevedea niciun fel de ruptură între cei doi. Ea
    va apărea la prima şedinţă mare a Biroului Politic de la începutul lunii
    aprilie 1956.

    În ziua următoare,
    Miron Constantinescu declanşează atacul împotriva lui Dej. Gheorghe Onişoru: Pe ordinea de zi de la
    şedinţa Biroului Politic a Partidului din aprilie erau puse tribunalele
    speciale ale Ministerului Afacerilor Interne, împuşcarea unor infractori de
    drept comun, arestările abuzive, urmărirea de către organele informative ale
    Ministerului de Interne ale unor persoane din Comitetul de Stat al Planificării
    condus de Miron Constantinescu şi a lui Constantinescu însuşi. Neoficial, se
    spunea că în Bioul Politic se vorbea cu teamă. Se mai vorbea despre tărăgănarea
    prezentării raportului delegaţiei care fusese la congresul PCUS. În prima zi,
    Constantinescu a fost în ofensivă şi a vorbit despre necesitatea şedinţei
    deoarece întregul activ de partid era preocupat de problema cultului
    personalităţii. Constantinescu subliniază că şi în România cultul
    personalităţii a exercitat o influenţă nefastă. Constantinescu mai spune că
    după 1952, după lichidarea grupului Pauker, se produsese o însănătoşire a
    partidului, dar apăruseră semne îngrijorătoare legate de activitatea
    Ministerului de Interne. Practic, organele Securităţii pot aluneca uşor pe
    panta abuzurilor. Constantinescu spune că după 1953, Securitatea nu se
    conformase dispoziţiilor Partidului. Atunci când condusese CSP, o serie de
    înalţi funcţionari care lucraseră direct cu el fuseseră racolaţi de Securitate.
    Menţinându-se în ofensivă, Constantinescu a tratat problema cultului
    personalităţii. Raportul delegaţiei care a participat la Congresul XX al PCUS
    s-a născut greu, a spus Constantinescu. Şi a ţinut să sublinieze că tovarăşul
    Dej este unul dintre conducătorii de frunte ai partidului, dar nu singurul.



    Dar Dej era mult prea
    puternic şi poziţia sa nu a fost şubrezită în niciun fel de atacurile lui
    Constantinescu. Dej şi-a manevrat cu abilitate discursul astfel încât să-şi
    păstreze poziţia în interiorul partidului şi să se situeze pe noua linie
    ideologică de la Moscova.

    Gheorghe Onişoru: Au intervenit cei care aveau majoritate în Biroul
    Politic şi l-au suţinut pe Dej, în primul rând Alexandru Drăghici. De asemenea,
    şi Gheorghe Apostol îl atacă pe Constantinescu. Chivu Stoica intervine şi el şi
    îl întreabă pe Constantinescu de ce nu pusese problema în martie, când se
    prezentase raportul. Alexandru Moghioroş intervine şi el de partea lui Dej şi-l
    întreabă pe Constantinescu de ce nu criticase metodele lui Dej pînă atunci.
    Constantinescu era întrebat dacă nu cumva voia să facă o analogie între cele
    întâmplate în URSS privind cultul personalităţii lui Stalin şi metodele lui
    Dej? Bineînţeles, Bodnăraş, prieten al lui Dej, intervine ultimul şi îl face
    praf pe Constantinescu. A doua zi, Miron Constantinescu îşi cere iertare pentru
    felul în care pusese problemele în Biroul Politic şi spune că era gata să se
    supună oricărei hotărâri. Cheia în care trebuie citită declaraţia lui
    Constantinescu este aceea în care era dată la doar patru ani după ce Luca,
    numpărul 3 în partid, fusese scos din toate funcţiile şi arestat. Şedinţa se
    încheie cu cuvântul lui Dej, lucrurile fuseseră puse la punct şi mica tentativă
    de rebeliune a lui Constantinescu se terminase.



    Dej a continuat să conducă România cu mână de fier
    şi a spus chiar că problema destalinizării în România nu se punea deoarece el
    însuşi o făcuse înainte de moartea lui Stalin. Animalul politic Dej a
    supravieţuit încă o dată şi peste doi ani, în 1958, va începe faza a doua a
    conducerii sale, cea a conducerii naţional-comuniste.