Născut în iulie 1912 și
mort în primăvara anului 1989, fără să mai prindă căderea regimului comunist,
Nicu Steinhardt a devenit, postum, un simbol al anti-comunismului și al
rezistenței prin religie și cultură. Doctor în drept, pasionat de literatură și
de scris încă din perioada interbelică, Nicu Steinhardt a făcut parte din
așa-numitul grup de intelectuali Noica-Pillat, ai căror membri au fost
condamnați la închisoare de autoritățile comuniste pentru acțiuni contra
statului. Printre aceste acțiuni, se număra și lectura unor cărți considerate
subversive în epocă. Este momentul în care eticheta de subversiv începe să i
se aplice lui Steinhardt, un intelectual care, în fapt, a fost mereu original
și non-conformist. De pildă, În genul tinerilor, volumul său de debut din
anii 1930, este un volum care parodia stilul literar, și nu numai, al tinerei
generații de atunci din care făceau parte și amicii săi Mircea Eliade,
Constantin Noica și Emil Cioran, toți marcați de trăirism (varianta românească
a existențialismului), dar și de opțiunea pentru ideologiile politice de
extremă dreaptă.
Arestat în 1960 și eliberat în 1964, odată cu
aministierea generală a deținuților politici, Steinhardt va întreprinde o altă
faptă subversivă: eșecul apropierii sale de iudaismul nativ îl va duce către
convertirea la ortodoxia și, în cele din urmă, la călugărirea sa de la
Mânăstirea Rohia din Maramureș. Îmbrăcarea rasei monahale nu va însemna, însă,
renunțarea la scris, Steinhardt publicând câteva cărți în timpul comunismului,
după ce i se va reda dreptul de semnătură. Ce se poate concluziona în urma
analizei operei și biografiei sale, rezumă acum criticul literar Cosmin
Ciotloș.
Steinhardt
a fost subversiv și în raport cu generația lui legionară, și în raport cu ceea
ce s-a întâmplat în anii 50, și în raport cu modele structuraliste ale anilor
60-70 și așa mai departe. Și reușește aproape să fie subversiv și în raport cu
lectura care i s-a aplicat vreme de aproape 30 de ani, postum de data asta. În ceea ce privește
relațiile lui cu utopiile sau cu utopismele de toate felurile, asta deja se
poate deduce limpede că le-a driblat. Steinhardt a reușit să dribleze aceste
tentații utopice prin felul lui de a fi.
Tentațiile utopice pe care le-a driblat Nicu
Steinhardt au fost deopotrivă ideologiile de stânga și de extremă dreaptă sau
totalitarismele apărute în urma lor. Felul său de a fi – nuanțat, umanist și
dialogal – reiese, de altfel, cel mai bine din Jurnalul fericirii, cea mai
cunoscută carte a sa, apărută după 1989, al cărui manuscris a fost confiscate
de Securitatea comunistă. Cum apărea Steinhardt prima oară în ochii unei
persoane cu care nu intrase încă în dialog, aflăm acum de la profesorul
universitar Mihai Zamfir care a avut privilegiul să-l cunoască în anii 1970.
Mihai Zamfir.
Sigur, când l-am cunoscut direct, nu știam
cine e. Doar vag știam cine e, așa încât portretul s-a schițat după aceea
retrospectiv, citindu-i, la început, cărțile pe care avea voie să le publice
după ieșirea din închisoare și după aceea citind numeroasele pagini care au
apărut după 1990. Așa am văzut, de fapt, cu cine aveam de-a face. Am aflat
anvergura reală a acestui om slăbuț, insignificant în aparență. Când l-am
cunoscut, aproape că îmbrăcase rasa călugărească și de asta părea și mai șters,
și mai puțin proeminent, fizic vorbind. Să știți că diferența dintre Steinhardt
și așa-zișii lui colegi, criticii literari din anii 70-80, era uriașă, iar el
tot încerca să o escamoteze. El avea o cultură strivitoare față de ceilalți.
(…) Ceea ce știa Steinhardt era atât de covârșitor comparativ cu ceilalți,
încât doar rareori și numai în anumite articole introducea scalpelul filosofic
în literatură pentru a scoate de acolo ceea ce alții nu observau.
Recent,
opera lui Nicu Steindart a beneficiat de o nouă analiză prin intermediul
lucrării Vârstele subversiunii. N.Steinhardt și deconstrucția utopiilor,
scrisă de Adrian Mureșan. Ce a descoperit autorul cu acest prilej, aflăm chiar
de la Adrian Mureșan.
Am simțit de multe ori că încadrarea lui
Steinhardt nu este foarte exactă. S-a discutat despre el ca fiind dissident,
fără ca anumiți vorbitori să știe măcar ce înseamnă disidența, inclusiv
etimologic. Dar s-a trecut și în cealaltă extremă. Am polemizat în carte cu
unele voci care au bagatelizat sau au minimalizat excesiv contribuția lui
Steinhardt. Unele voci se întrebau, de pildă, Ce mare brânză e testamentul
politic al lui Steinhardt cu celebrele sale soluții de rezistență? Totul e
frumos pe hârtie, dar ce valoare au ele în practică? Or protestatara Doina
Cornea și alții, nu mulți, au demonstrat că partea aceasta de teorie poate fi
pusă admirabil în practică, într-adevăr nu de către mulți.
O a doua parte a
cărții se referă la un alt clișeu cu care am simțit nevoia să polemizez. Este
vorba despre N.Steinhardt, critic literar. Ceea ce mi-am propus acolo este să
demonstrez că Steinhardt a fost, de fapt, un critic cultural. Și, în sfârșit,
cea de-a treia parte se referă la maniera în care Steinhardt citește literatura
franceză și literatura engleză, adică, reducționist vorbind, modelul cultural
și literar european așa cum apare din literatura franceză și engleză în
principal.
Vârstele subversiunii la Steinhardt sunt două: este vârsta
interbelică, o vârstă a contestării parodice a tânărului conservator, dar rebel
și cea de-a doua vârstă, vârsta maturității subversive, este firește cea a
eseistului postbelic care are onoarea de a fi persecutat de către chiar cel
mai mare dușman al său, comunismul cu toate avatarurile sale. Steinhardt a
fost, într-adevăr, un anticomunist sau antisocialist autentic încă de la
finalul adolescenței.
Antitotalitarismul lui Steinhardt era
binecunoscut de către comuniști, dovadă fiind amplul dosar de urmărire întocmit
de Securitate pe numele său: 11 volume
constituite prin implicarea a peste 500 de ofiţeri, 70 de informatori şi prin
supravegherea constantă timp de 30 de ani.