Tag: Nora Agapi

  • Dokumentarfilm „Timebox“ für Gopo-Preise nominiert

    Dokumentarfilm „Timebox“ für Gopo-Preise nominiert

    Nora Agapis Dokumentarfilm Timebox“ hat die Trophäe für den besten Dokumentarfilm aus Mittel- und Osteuropa in der Sektion Zwischen den Meeren“ auf dem Internationalen Dokumentarfilmfestival im tschechischen Jihlava gewonnen. Bei ihrer Auswahl war die Jury von der Tiefe, mit der die Regisseurin die Bedeutung der Erinnerung erforscht hat, sowie von der künstlerischen Vision und der erzählerischen Kraft des Films berührt. Trotz eines sehr persönlichen Erzählflusses wirft der Film Fragen auf, die über die Geschichte selbst hinausgehen. Timebox“ ist eine von fünf Nominierungen für die 14. Ausgabe der Gopo-Preise für den besten Dokumentarfilm.



    Der Film erzählt die Geschichte von Ioan Matei Agapi, einem charismatischen 80-jährigen Dokumentarfilmer. Er lebt in Iaşi (Jassy) und besitzt eine Sammlung von 16-mm-Filmen, die fast ein halbes Jahrhundert rumänischer Geschichte abdeckt. Ursprünglich wollte Nora Agapi einen Film über die reichen Archive ihres Vaters drehen. Aber sie änderte ihr Vorhaben und ihren Blickwinkel, als die örtlichen Behörden ihren Vater aufforderten, umzuziehen, da er sonst evakuiert werden würde. Regisseurin Nora Agapi über ihren Film Timebox“:



    Von Anfang an möchte ich klarstellen, dass es in diesem Film um meinen Vater geht. Er ist derjenige, der mich mein ganzes Leben lang beeinflusst hat. Er ist ein sehr starker Charakter, wie alle jungen Leute, die er auf seine Weise in die Geheimnisse der Fotografie und des Films einweihte, bestätigen. Warum sage ich auf seine Art und Weise? Weil mein Vater versuchte, über die Fotografie hinaus zu sehen und sich mit Philosophie und den lustigen Aspekten des Lebens zu beschäftigen — er hat nämlich viel Humor. Und er ist auch ein sehr mutiger Mensch, für den das Leben eine Art Spektakel war. Die ursprüngliche Idee war also, einen Film über meinen Vater zu machen. Aber es war nicht leicht. Ich stand dem Thema sehr nahe. Also habe ich mich auf den Raum konzentriert, in dem ich aufgewachsen bin, und darauf, wie mein Vater damit umging. In dem Film ist mein Vater sowohl Pädagoge als auch Regisseur. Er kann das Wort Filmemacher nicht ausstehen, also bin ich da auch misstrauisch. Mein Vater ist nach wie vor ein ausgezeichneter Dokumentarfilmer, der die Kompositions- und Aufnahmetechniken beherrscht, ohne sich für einen Künstler zu halten. Zuerst wollte ich in meinem Film nicht auftreten, weil der Film nicht von mir handeln sollte. Nur dass man, wenn man seinen Vater ansieht, unweigerlich auch über sich selbst spricht.“




    Nora begann ihr Projekt 2011, aber bald darauf, im Jahr 2012, erkannte sie, dass sie ihren Ansatz ändern musste, damit ihr Film nicht nur die Geschichte des Vaters, sondern auch die des Elternhauses erzählt. Dieser Raum, der alle Archive beherbergte und aus dem Ioan Matei Agapi unter dem Druck der Behörden ausziehen musste.




    Die Geschichte ist ziemlich komplex, aber um eine lange Geschichte kurz zu machen, kann ich Ihnen sagen, dass mein Vater zunächst einen Raum in einem gro‎ßen Gebäude mietete, um seine Archive aufzubewahren und seine pädagogischen Aktivitäten durchführen zu können. Schlie‎ßlich machte er diesen Raum zu seinem Zuhause. Aber nach 1990 durfte er es nicht mehr besitzen, weil der Ort, der als Schloss Braunstein bekannt war, ein denkmalgeschütztes Gebäude war. Infolgedessen zahlte er weiterhin Mietgebühren. Nur dass die Stadtverwaltung 2012 ohne Vorankündigung einen Brief an meinen Vater schickte, in dem sie ihn aufforderte, umzuziehen. Er reichte eine Beschwerde ein und erlitt vier Jahre lang die psychologische Folter des Kampfes gegen ein stumpfsinniges System, das einem 80-jährigen Senioren, der auf seine Weise zur Geschichte der Stadt beigetragen hatte, völlig gleichgültig gegenüberstand. Mein Film ist um diesen Kampf herum aufgebaut, ohne dass er die Form einer Sozialdokumentation annimmt. Dennoch denke ich, dass mein Vater durch seine Reise zum Symbol eines Kampfes wird, den viele von uns gegen all die Dinge führen müssen, die wir missbilligen, gegen die oft engstirnige Einstellung der Menschen um uns herum. Mein Traum war es, gerade all diese Werke meines Vaters ans Licht zu bringen, indem ich seine Filme, die er wie Kostbarkeiten aufbewahrte, aus ihren Kisten herausholte.“




    Neben der Trophäe des Festivals von Jihlava wurde Timebox“ auf mehreren internationalen Filmfestivals gewürdigt, darunter auf dem Internationalen Filmfestival Transilvania TIFF 2019, sowie mit dem Preis für den besten Dokumentarfilm in der Sektion Balkan Dox“ des Dokufest IDFF-Festivals im Kosovo ausgezeichnet.

  • Le film documentaire Timebox de Nora Agapi, dans la course aux Prix Gopo

    Le film documentaire Timebox de Nora Agapi, dans la course aux Prix Gopo

    Le film documentaire « Timebox » de Nora Agapi a remporté le trophée du meilleur documentaire d’Europe centrale et de l’Est dans la section « Between the Seas », « Entre les mers », au Festival international du film documentaire de Jihlava. Pour motiver son choix, le jury s’est dit touché par la profondeur avec laquelle la réalisatrice a exploré l’importance de la mémoire, tout comme par la vision artistique et la force narrative. Malgré un fil narratif extrêmement personnel, le film soulève des questions qui dépassent l’histoire proprement dite. Timebox figure parmi les cinq nominations à la 14ème édition des Prix Gopo des meilleurs documentaires.

    Prévu fin mars, l’événement a été reporté en raison de la pandémie mondiale de coronavirus.Le film raconte l’histoire d’Ioan Matei Agapi, un charismatique réalisateur de film documentaire âgé de 80 ans. Vivant à Iasi, celui-ci détient toute une collection de films en 16 mm qui couvre presqu’un demi-siècle d’histoire roumaine. Dans un premier temps, Nora Agapi a souhaité faire un film sur ces riches archives que son père détenait. Mais elle se ravise et change d’angle à partir du moment où les autorités locales réclament à son père de déménager sinon il sera évacué.

    La réalisatrice Nora Agapi sur son film Timebox :« Dès le départ, j’aimerais préciser que ce film porte sur mon père. C’est lui qui m’a influencée pendant toute ma vie. Il est un caractère très fort, comme l’affirment tous les jeunes auxquels il a enseigné, à sa manière, les secrets de la photographie et du film. Pourquoi je dis à sa manière ? Parce que mon père a essayé de voir au-delà de la photographie pour se préoccuper de la philosophie et des aspects hilares de la vie. Il a un sacré sens de l’humour. Et puis, il est aussi quelqu’un de très courageux pour qui la vie a été une sorte de spectacle. Donc, l’idée de départ a été de faire un film sur mon père. Mais ce ne fut pas facile. Je me trouvais très proche du sujet. Du coup, j’ai choisi de me pencher notamment sur l’espace dans lequel j’ai grandi et sur la façon dont mon père s’y rapportait. Dans le film, mon père est aussi bien pédagogue que réalisateur. Il ne supporte pas le mot cinéaste, et donc je m’en méfie aussi. Mon père reste un excellent documentariste, qui maitrise à merveille les techniques de composition et de tournage sans qu’il se prenne pour un artiste. Dans un premier temps, je n’ai pas voulu apparaitre dans mon film, parce que le film ne devait pas porter sur moi. Sauf que voilà, au moment où l’on se penche sur son père, inévitablement on finit par parler de soi-même aussi ».

    Nora a démarré son projet en 2011, mais peu de temps après, en 2012, elle s’est rendu compte qu’elle devait changer d’approche afin que son film ne raconte pas que l’histoire du père, mais aussi celle de la maison familiale. Cet espace qui abritait toutes les archives et d’où Ioan Matei Agapi s’est vu contraint de déménager sous la pression des autorités. « L’histoire est assez complexe, mais bon, pour faire court, je vous dis que dans un premier temps, mon père avait loué un espace dans un grand édifice pour y garder ses archives et pouvoir mener ses activités pédagogiques. Cet espace, il a fini par le transformer en son chez soi. Or, après 1990, il n’a pas eu le droit d’en devenir propriétaire, puisque l’endroit, connu sous le nom du Palais Braunstein, était un édifice de patrimoine. Du coup, il a continué à payer des frais de location. Sauf qu’en 2012, sans aucun préavis, la Municipalité a envoyé une lettre à mon père pour le sommer de déménager. Il a porté plainte et quatre ans durant, il a subi la torture psychologique d’un combat contre un système obtus qui s’est montré complètement indifférent face à un senior de 80 ans ayant contribué à sa manière à l’histoire de la ville. Mon film se construit autour de ce combat sans qu’il prenne la forme d’un documentaire social. N’empêche, je pense que par son parcours, mon père devient le symbole d’une lutte que nombre d’entre nous sommes tenus de mener contre toutes ces choses que l’on désapprouve, contre l’esprit souvent étroit de ceux qui nous entourent. Mon rêve fut justement de mettre en lumière tout ce travail de mon père, en sortant de leurs boîtes ses films qu’il a précieusement gardés. »

    A part le trophée du Festival de Jihlava, le palmarès de Timebox est complété par une mention spéciale du jury accordée en 2019 au Festival international du film Transilvania et le prix du meilleur documentaire dans la section Balkan Dox du festival Dokufest IDFF du Kosovo.(trad. Ioana Stancescu)

  • Documentarul “Timebox”, de Nora Agapi, nominalizat la Premiile Gopo

    Documentarul “Timebox”, de Nora Agapi, nominalizat la Premiile Gopo

    Timebox,
    de Nora Agapi, a câștigat premiul cel mare al secțiunii Between the seas,
    dedicată documentarelor din Europa centrală și de Est, la Festivalul Internațional
    de Film Documentar Jihlava. Motivația juriului: Am ales Timebox ca film
    câștigător pentru profunzimea cu care explorează puterea și greutatea memoriei,
    dar și datorită viziunii regizorale inovatoare și a puterii narative volatile.Filmul
    este profund personal, dar implicațiile filozofice și politice dezvoltate în
    film ridică întrebări care merg mai departe de povestea propriu zisă a
    filmului.Timebox este și unul dintre cele cinci documentare nominalizate la
    cea de-a 14-a ediție a Premiilor Gopo, care ar fi trebuit să se desfășoare la
    sfârșitul lunii martie, amânată din cauza pandemiei de Coronavirus. Ioan Matei
    Agapi,personajul central al documetarului,este un carismatic realizator de
    documentare din Iaşi, în vârstă de 80 de ani. Are o colecţie de filme de 16 mm
    care documentează aproape 50 de ani de istorie a României.Inițial, intenția
    Norei Agapi a fost de a faceun film despre bogata arhivă a tatălui ei. Dar din
    momentul în care autorităţile îl informează pe bătrân că trebuie să se mute sau
    va fi evacuat, documentarul Norei Agapi îşi schimbă direcţia.

    Am vorbit cu Nora
    Agapi despre cum s-a conturat povestea filmului. O să încep prin a spune că este, în primul
    rând, un film despre tata. Pentru că tata a avut o mare influență asupra mea
    de-a lungul anilor. O persoalitate foarte puternică, n-o spun doar eu, ci și
    foarte mulți alți tineri care au trecut prin mâna lui de pedagog, el predând
    fotografie și film foarte mulți ani de zile, dar într-un mod aparte, cred eu.
    Pentru că este un tip care a fost mereu preocupat, dincolo de fotografie, de
    filosofie, de părțile haioase ale vieții, fiind o persoană cu foarte mult umor.
    În același timp, tata este și un tip foarte curajos, care a tratat viața ca un
    teatru. De la ideea asta am plecat, de la a face un film despre tata, dar n-a
    fost ușor să-mi dau seama de lucrul ăsta sau să ajung să-l potretizez. Pentru
    că fiind atât de aproape de subiect, nu mi-a fost greu să mă detașez.

    Am ales
    să fac un film mai ales despre spațiul în care am crescut și despre felul în
    care se raportează tata la acest spațiu. Este un film în care tata apare
    totodată ca pedagog și realizator defilm, mi-e frică să folosesc cuvântul
    artist, pentru că tatălui meu nu i-a plăcut niciodată cuvântul artist, nu s-a
    definit niciodată ca artist. El rămâne în continuare un documentarist foarte
    bun, un om care stăpânește foarte bine compoziția și tehnica filmărilor, dar n-a
    vrut niciodată să se definească drept artist. Inițial, eu n-am vrut să apar în
    film, nu era vorba despre mine sau nu mi-am dat seama că va fi vorba și despre
    mine, dar când vorbești despre cineva care îți este tată n-ai cum să nu ajungi
    și la tine.


    Nora
    a început să filmeze în 2011, dar la scurt timp de la începerea lucrului, în
    2012, și-a dat seama că trebuie să schimbe povestea. Pentru că filmul nu spunea
    doar povestea arhivei tatălui ei, ci și povestea spațiului care a adăpostit-o,
    casă în care ea și-a petrecut copilăria, și pe care, în urma deciziei autorităților,
    Ioan Matei Agapi a fost obligat s-o părăsească, fără a dispune de un spațiu
    potrivit pentru depozitarea arhivei sale.

    Nora Agapi: Povestea este lungă,
    dar ca să o rezum, spațiul respectiv era o clădire naționalizată în care tata
    își ținea, pe lângă arhivă, cursurile de fotografie și film. În timp, tata a
    transformat spațiul aceasta și într-unul locuibil. După 1990, n-a avut dreptul
    să-l cumpere, fiind considerat o clădire de patrimoniu, este vorba de Palatul
    Braunstein. Așa că a plătit în continuare chirie la stat, nebănuind în ce
    direcție vor merge lucrurile. În 2012, fără nici o informare prealabilă, a
    primitprin poștă o hârtie prin care era înștiințat de Primărie că trebuie să
    părăsească imobilul. Atunci am ajuns în instanță.

    Au fost patru ani de chin
    psihologic, pentru că tatăl meu a fost nevoit să se lupte cu obtuzitatea
    unuisistem, să se lovească de lipsa de respect a autorităților, el fiind un om
    vârstnic și în același timp un om care a creat ceva pentru istoria orașului. Lupta
    aceasta susține foarte bine -cred eu- povestea, filmul se concentrează într-un
    fel în jurul acestui fir narativ. Sigur, n-am ales săinsist pe aspectul acesta,
    pentru că nu mi-am dorit să fie un documentar social. Însă consider că, până la
    urmă,tatăl meu,personajul central al documentarului, este și un simbol. Este unsimbol
    al acestei lupte pe care o avem foarte mulți dintre noi cu lucrurile pe care le
    dezaprobăm, cu mentalitatea nu de puține ori obtuză a celor din jur. Foarte
    mult mi-am dorit să scot la lumină creația lui tata, să-i redescopăr arhiva, să
    scot din cutii această istorie recentă pe care el a păstrat-o cu atîta atenție
    și dragoste.

    În afară
    de Jihlava, Timebox a fost premiat în cadrul mai multor festivaluri
    internaționale, printre care Festivalul Internațional de Film Transilvania TIFF
    2019, unde a primit o mențiune specială din partea juriului, și Dokufest IDFF,
    în Kosovo, unde a fost premiat pentru Cel mai bun film (în competiția Balkan
    Dox). În cinematografele din România, Timebox a fost lansat la sfâșitul lui
    2019, la Cinema Elvire Popesco, în prezența regizoarei Nora Agapi și a producătoarei,
    Monica Lăzurean Gorgan.