Radio România Internațional

Tag: oaie

  • Mâncăruri din Dobrogea

    Mâncăruri din Dobrogea

    Provincie situată între Dunăre şi Marea Neagră,
    Dobrogea are o gastronomie cu puternice influenţe orientale datorită
    minorităţii turco-tătare. Bucătăria dobrogeană se bazează pe peşte şi pe carnea
    de oaie, însă nu exclude carnea de pasăre, de vacă şi de porc. Preparatele de
    bază sunt însoţite de garnituri de orez sau de legume. Produse din lapte de
    oaie precum iaurt sau telemea sunt folosite de asemenea pentru pregătirea altor
    mâncăruri. Gastronomia Dobrogei este influenţată însă şi de alte comunităti
    etnice precum cele ale grecilor sau ruşilor lipoveni, ultimii răspândiţi prin
    Delta Dunării. Dintre mâncărurile specifice Doborgei pot fi menţionate ciorbele
    pescăreşti, peştele marinat, saramura de peşte, pilaful dobrogean, salatele
    dobrogene, cârnaţii de oaie, mielul la proţap, dar şi preparate care poartă
    marca minorităţii turco-tătare: chebap, cârnaţii uscaţi precum ghiudem şi
    babic, musacaua dobrogeană sau garniturile de orez. Să nu uităm şi de
    deserturile specifice Dobrogei, cu stafide sau cu rahat şi nici de celebrele
    baclavale şi sarailii.


    Pilaful dobrogean din măruntaie de miel este un
    preparat specific Dobrogei, în alte regiuni ale României măruntaiele de miel
    fiind înlocuite cu pipote şi inimi de pui. Pentru prepararea pilafului
    dobrogean avem nevoie de circa jumătate de kg de ficat, rinichi şi intestine de
    miel, de circa un sfert de kg de orez, de două cepe, un morcov şi, dacă este posibil,
    de două roşii şi un ardei gras. Măruntaiele de miel trebuie opărite şi apoi
    puse la fiert alături de morcov. Separat se căleşte uşor ceapa tocată mărunt,
    impreună cu orezul, spălat în prealabil în două .. trei ape. Ceapa şi orezul
    sunt puse apoi la fiert într-un vas, pentru circa 20 de minute, împreună cu
    măruntaiele de miel şi cu morcovul, toate fiind tocate mărunt. Dacă folosim
    roşii şi ardei gras, atunci şi aceste legume trebuie tocate înainte de a fi
    puse la fiert împreună cu orezul. Spre final, se condimentează cu piper şi
    ienibahar şi se adugă sare după gust.


    Vă mai propunem un alt
    preparat specific Dobrogei, frigăruile cu carne de berbec. Avem nevoie de un kg
    de pulpă de berbec, de câteva cepe, de piper şi de cimbru măcinat şi de puţin
    vin. Se taie carnea în felii subţiri, se sărează puţin şi se lasă pentru câteva
    ore într-un baiţ, adică un amestec de vin, cimbru şi piper. După aceea, se
    înfig bucăţile de carne în ţepuşe de lemn sau din oţel inox, punând între ele
    foi de ceapă. Frigăruile se pun apoi pe grătar şi se rotesc pentru a fi
    pătrunse uniform de dogoare.

  • Mâncăruri din Dobrogea

    Mâncăruri din Dobrogea

    Provincie situată între Dunăre şi Marea Neagră,
    Dobrogea are o gastronomie cu puternice influenţe orientale datorită
    minorităţii turco-tătare. Bucătăria dobrogeană se bazează pe peşte şi pe carnea
    de oaie, însă nu exclude carnea de pasăre, de vacă şi de porc. Preparatele de
    bază sunt însoţite de garnituri de orez sau de legume. Produse din lapte de
    oaie precum iaurt sau telemea sunt folosite de asemenea pentru pregătirea altor
    mâncăruri. Gastronomia Dobrogei este influenţată însă şi de alte comunităti
    etnice precum cele ale grecilor sau ruşilor lipoveni, ultimii răspândiţi prin
    Delta Dunării. Dintre mâncărurile specifice Doborgei pot fi menţionate ciorbele
    pescăreşti, peştele marinat, saramura de peşte, pilaful dobrogean, salatele
    dobrogene, cârnaţii de oaie, mielul la proţap, dar şi preparate care poartă
    marca minorităţii turco-tătare: chebap, cârnaţii uscaţi precum ghiudem şi
    babic, musacaua dobrogeană sau garniturile de orez. Să nu uităm şi de
    deserturile specifice Dobrogei, cu stafide sau cu rahat şi nici de celebrele
    baclavale şi sarailii.


    Pilaful dobrogean din măruntaie de miel este un
    preparat specific Dobrogei, în alte regiuni ale României măruntaiele de miel
    fiind înlocuite cu pipote şi inimi de pui. Pentru prepararea pilafului
    dobrogean avem nevoie de circa jumătate de kg de ficat, rinichi şi intestine de
    miel, de circa un sfert de kg de orez, de două cepe, un morcov şi, dacă este posibil,
    de două roşii şi un ardei gras. Măruntaiele de miel trebuie opărite şi apoi
    puse la fiert alături de morcov. Separat se căleşte uşor ceapa tocată mărunt,
    impreună cu orezul, spălat în prealabil în două .. trei ape. Ceapa şi orezul
    sunt puse apoi la fiert într-un vas, pentru circa 20 de minute, împreună cu
    măruntaiele de miel şi cu morcovul, toate fiind tocate mărunt. Dacă folosim
    roşii şi ardei gras, atunci şi aceste legume trebuie tocate înainte de a fi
    puse la fiert împreună cu orezul. Spre final, se condimentează cu piper şi
    ienibahar şi se adugă sare după gust.


    Vă mai propunem un alt
    preparat specific Dobrogei, frigăruile cu carne de berbec. Avem nevoie de un kg
    de pulpă de berbec, de câteva cepe, de piper şi de cimbru măcinat şi de puţin
    vin. Se taie carnea în felii subţiri, se sărează puţin şi se lasă pentru câteva
    ore într-un baiţ, adică un amestec de vin, cimbru şi piper. După aceea, se
    înfig bucăţile de carne în ţepuşe de lemn sau din oţel inox, punând între ele
    foi de ceapă. Frigăruile se pun apoi pe grătar şi se rotesc pentru a fi
    pătrunse uniform de dogoare.

  • Mititei

    Mititeii reprezintă un fel de mâncare revendicat de bucătăria românească,
    dar care îşi găsesc echivalent în bucătăria balcanică. Mititeii (chiftele de
    formă cilindrică) sunt alcătuiţi din care tocată şi din multe mirodenii,
    reţetele fiind diferite.


    Făcând referire la
    originea acestui preparat, un celebru jurnalist, scriitor, realizator de
    televiziune şi autor de cărţi de cultură gastronomică, Radu Anton Roman, sublinia: Demâncare veche,
    luată de prin podişurile
    Anatoliei şi prefăcută pe româneşte, cu carne
    de porc, micul s-a desprins de profet şi s-a
    lipit de Mioriţa şi prin
    faptul că se bea, se bea temeinic, dar nu cu bere ci cu un
    vin sec şi vesel din sudul României.


    Asemănători ca mod de
    preparare cu kebap-ul turcesc, mititeii seamănă izbitor cu un preparat sârbesc
    numit cevapcici, numai că în compozitie este folosită şi carnea de porc,
    interzisă prin tradiţie musulmanilor. Iniţial, mititeii erau pregătiţi din
    carne de oaie şi ceva mai puţină carne de vită deoarece în spaţiul românesc
    vita era folosită în special pentru tracţiune sau ca animal de lapte. În timp,
    carnea de porc a început să fie folosită în proporţie mai mare în compozitia
    micilor. Există şi o legendă privind apariţia mititeilor în spaţiul românesc de
    care aminteşte un alt jurnalist celebru de la sfârşitul secolului al 19-lea,
    prima jumătate a secolului al 20-lea, Constantin Bacalbaşa. Acesta susţinea că
    mititeii ar fi fost inventaţi la o cârciumă din centrul istoric al
    Bucureştiului, după ce proprietarul a constatat că nu mai are maţe pentru
    cârnaţi şi atunci a pus carnea tocată direct pe grătar, păstrând forma
    cârnatului.


    Pentru a pregăti mititei,
    avem nevoie de carne de vită, de porc şi de oaie în proporţii egale. Ca
    mirodenii, avem nevoie de piper măcinat, de cimbru uscat, enibahar, o căpăţână
    de usturoi pentru fiecare kilogram de carne, usturoi transformat în mujdei şi
    puţină sare. Tocăm carnea şi adăugăm fie grăsime de vacă sau de oaie, fie zeamă
    obţinută din fierberea unor oase de vacă. Carnea tocată trebuie amestecată într-un
    vas împreună cu zeama de oase şi cu toate condimentele. Se adaugă incriminatul
    bicarbonat de sodiu stins în zeamă de lămâie şi se lasă la rece timp de câteva
    ore pentru ca aromele să se întrepătrundă. După aceea, se scoate vasul de la
    rece, se formează mititeii, cu o lungime de circa 10 cm şi groşi de două degete
    şi se lasă puţin la zvântat, după care sunt numai buni de pus pe grătar, unde
    trebuie întorşi de pe o parte pe alta. Nu trebuie lăsaţi prea mult timp pe grătar
    deoarece se pot usca, dar nici la un jar prea mare pentru a nu se prăji prea
    tare la exterior. Se servesc calzi, cu muştar. Poftă bună!

  • Mititei

    Mititeii reprezintă un fel de mâncare revendicat de bucătăria românească,
    dar care îşi găsesc echivalent în bucătăria balcanică. Mititeii (chiftele de
    formă cilindrică) sunt alcătuiţi din care tocată şi din multe mirodenii,
    reţetele fiind diferite.


    Făcând referire la
    originea acestui preparat, un celebru jurnalist, scriitor, realizator de
    televiziune şi autor de cărţi de cultură gastronomică, Radu Anton Roman, sublinia: Demâncare veche,
    luată de prin podişurile
    Anatoliei şi prefăcută pe româneşte, cu carne
    de porc, micul s-a desprins de profet şi s-a
    lipit de Mioriţa şi prin
    faptul că se bea, se bea temeinic, dar nu cu bere ci cu un
    vin sec şi vesel din sudul României.


    Asemănători ca mod de
    preparare cu kebap-ul turcesc, mititeii seamănă izbitor cu un preparat sârbesc
    numit cevapcici, numai că în compozitie este folosită şi carnea de porc,
    interzisă prin tradiţie musulmanilor. Iniţial, mititeii erau pregătiţi din
    carne de oaie şi ceva mai puţină carne de vită deoarece în spaţiul românesc
    vita era folosită în special pentru tracţiune sau ca animal de lapte. În timp,
    carnea de porc a început să fie folosită în proporţie mai mare în compozitia
    micilor. Există şi o legendă privind apariţia mititeilor în spaţiul românesc de
    care aminteşte un alt jurnalist celebru de la sfârşitul secolului al 19-lea,
    prima jumătate a secolului al 20-lea, Constantin Bacalbaşa. Acesta susţinea că
    mititeii ar fi fost inventaţi la o cârciumă din centrul istoric al
    Bucureştiului, după ce proprietarul a constatat că nu mai are maţe pentru
    cârnaţi şi atunci a pus carnea tocată direct pe grătar, păstrând forma
    cârnatului.


    Pentru a pregăti mititei,
    avem nevoie de carne de vită, de porc şi de oaie în proporţii egale. Ca
    mirodenii, avem nevoie de piper măcinat, de cimbru uscat, enibahar, o căpăţână
    de usturoi pentru fiecare kilogram de carne, usturoi transformat în mujdei şi
    puţină sare. Tocăm carnea şi adăugăm fie grăsime de vacă sau de oaie, fie zeamă
    obţinută din fierberea unor oase de vacă. Carnea tocată trebuie amestecată într-un
    vas împreună cu zeama de oase şi cu toate condimentele. Se adaugă incriminatul
    bicarbonat de sodiu stins în zeamă de lămâie şi se lasă la rece timp de câteva
    ore pentru ca aromele să se întrepătrundă. După aceea, se scoate vasul de la
    rece, se formează mititeii, cu o lungime de circa 10 cm şi groşi de două degete
    şi se lasă puţin la zvântat, după care sunt numai buni de pus pe grătar, unde
    trebuie întorşi de pe o parte pe alta. Nu trebuie lăsaţi prea mult timp pe grătar
    deoarece se pot usca, dar nici la un jar prea mare pentru a nu se prăji prea
    tare la exterior. Se servesc calzi, cu muştar. Poftă bună!

  • Cârnaţi de Buzău

    Cârnaţi de Buzău

    Dintre tipurile de cârnaţi produşi în România, două sunt specifice zonei Buzăului, ambele cu denumire de origine: babicul de
    Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. În mod
    sigur, preparate asemănătoare
    din carne tocată au fost produse şi în alte zone, însă
    ei au devenit cunoscuţi datorită târgurilor locale organizate într-o zonă cu
    mare trafic comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti:
    Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Cel mai cunoscut târg era Drăgaica,
    organizat în cursul lunii iunie, iar documente de la începutul secolului al
    19-lea fac referire la preţurile la care erau vândute pastrama de oaie şi
    cârnaţii, produse aduse din satele Berca şi Pleşcoi. Iniţial, cârnaţii de
    Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu barda, amestecată cu seu de
    oaie şi condimentată cu usturoi, cimbru şi busuioc. Acest amestec era pus în
    maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor. În reţetă a fost introdusă
    şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât cea de oaie.


    Venirea în zona
    Buzăului, la sfârşitul secolului al 18-lea, a unor refugiaţi de naţionalitate
    bulgară şi sârbă din cauza războaielor ruso-turce a dus la modificarea reţetei
    cârnaţilor. Aceştia s-au aşezat în zona Buzăului unde au înfiinţat aşa-numitele
    sârbării, iar aici au continuat să facă ce ştiau ei mai bine, adică să cultive
    legume. Preferinţa acestora pentru condimentarea cu ardei iute roşu a dus la
    modificarea reţetei cârnaţilor de Pleşcoi. Atunci a apărut, se pare, babicul de
    Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, preparat însă nu cu carne de oaie sau de
    vită, ci cu carne de porc, probabil o frondă faţă de otomani. Metoda de
    preparare a babicului este asemănătoare cu cea a cârnaţilor de oaie, carnea de porc, de obicei pulpă, fiind tocată
    cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea este condimentată cu boia de ardei, şi
    iute, şi dulce, după care amestecul este pus în maţe mai groase şi se modelează
    cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi la afumat, iar în final la presat,
    căpătând o formă plată. În continuare, sunt lăsaţi la uscat. Pentru a scurta
    procesul de uscare, reţeta a fost modificată, în compoziţie intrând şi carne de
    vită. Interesant este faptul că în zona Buzăului se pregăteşte şi ciorbă din
    babic, cu multe legume şi, desigur, cu felii de cârnat, tăiate foarte, foarte
    subţire.

  • Cârnaţi de Buzău

    Cârnaţi de Buzău

    Dintre tipurile de cârnaţi produşi în România, două sunt specifice zonei Buzăului, ambele cu denumire de origine: babicul de
    Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. În mod
    sigur, preparate asemănătoare
    din carne tocată au fost produse şi în alte zone, însă
    ei au devenit cunoscuţi datorită târgurilor locale organizate într-o zonă cu
    mare trafic comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti:
    Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Cel mai cunoscut târg era Drăgaica,
    organizat în cursul lunii iunie, iar documente de la începutul secolului al
    19-lea fac referire la preţurile la care erau vândute pastrama de oaie şi
    cârnaţii, produse aduse din satele Berca şi Pleşcoi. Iniţial, cârnaţii de
    Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu barda, amestecată cu seu de
    oaie şi condimentată cu usturoi, cimbru şi busuioc. Acest amestec era pus în
    maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor. În reţetă a fost introdusă
    şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât cea de oaie.


    Venirea în zona
    Buzăului, la sfârşitul secolului al 18-lea, a unor refugiaţi de naţionalitate
    bulgară şi sârbă din cauza războaielor ruso-turce a dus la modificarea reţetei
    cârnaţilor. Aceştia s-au aşezat în zona Buzăului unde au înfiinţat aşa-numitele
    sârbării, iar aici au continuat să facă ce ştiau ei mai bine, adică să cultive
    legume. Preferinţa acestora pentru condimentarea cu ardei iute roşu a dus la
    modificarea reţetei cârnaţilor de Pleşcoi. Atunci a apărut, se pare, babicul de
    Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, preparat însă nu cu carne de oaie sau de
    vită, ci cu carne de porc, probabil o frondă faţă de otomani. Metoda de
    preparare a babicului este asemănătoare cu cea a cârnaţilor de oaie, carnea de porc, de obicei pulpă, fiind tocată
    cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea este condimentată cu boia de ardei, şi
    iute, şi dulce, după care amestecul este pus în maţe mai groase şi se modelează
    cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi la afumat, iar în final la presat,
    căpătând o formă plată. În continuare, sunt lăsaţi la uscat. Pentru a scurta
    procesul de uscare, reţeta a fost modificată, în compoziţie intrând şi carne de
    vită. Interesant este faptul că în zona Buzăului se pregăteşte şi ciorbă din
    babic, cu multe legume şi, desigur, cu felii de cârnat, tăiate foarte, foarte
    subţire.

  • Sloi ciobănesc

    Sloi ciobănesc

    Coborârea turmelor de la munte are loc, în funcţie de
    condiţiile meteorologice, din septembrie şi până în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, după care
    oile sunt înapoiate proprietarilor, în vederea iernatului. Restituirea oilor care în unele zone se mai numeşte şi răvăşitul oilor
    este marcată şi prin sărbători populare,
    aşa cum se întâmplă la sfârşitul lunii
    septembrie, în zona agroturistică Bran-Moeciu.


    Este momentul după care are loc şi pregătirea
    sloiului, un preparat din carne de oaie, care poate fi consumat în perioada
    anotimpului rece. Sunt sacrificaţi de regulă berbecuţi sau oi sterpe. Carnea
    este tăiată în bucăţi potrivite care se pun să fiarbă, în ceaun, în propria
    grăsime. Se adaugă ceapă tocată mărunt, usturoi, de asemenea, tocat, piper, foi
    de dafin şi, bineînţeles, sare. După ce a fiert suficient cât să se desprindă
    de pe oase, carnea este pusă în vase smălţuite sau în vase din lemn, iar apoi
    este acoperită cu seul topit. Stratul de grăsime de la suprafaţă împiedică
    alterarea cărnii. Aceste vase cu sloi trebuie păstrate la rece, în beciuri sau
    în cămări.


    Pentru a fi consumat, sloiul trebuie încălzit. Sloiul
    poate fi mâncat cu mămăligă şi cu brânză de burduf,
    dar şi în combinaţie cu legume. De exemplu, în zona Muscelului se pregăteşte varză cu sloi. Varza proaspătă sau murată trebuie tăiată şi călită în seul de la sloi, împreună cu două cepe, tăiate solzişori. Dacă este nevoie, poate fi pusă şi puţină apă, iar varza trebuie lăsată să fiarbă înăbuşit aproape o oră. Adăugăm bucăţile de carne de oaie, mărar proaspăt tocat
    sau câteva rămurele
    de mărar uscat şi pastă de roşii,
    amestecăm şi lăsăm la cuptor,
    la foc potrivit, timp de un sfert de oră, până ce începe să se
    rumenească. Sloiul cu varză se
    consumă imediat, cu mămăligă.

  • Sloi ciobănesc

    Sloi ciobănesc

    Coborârea turmelor de la munte are loc, în funcţie de
    condiţiile meteorologice, din septembrie şi până în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, după care
    oile sunt înapoiate proprietarilor, în vederea iernatului. Restituirea oilor care în unele zone se mai numeşte şi răvăşitul oilor
    este marcată şi prin sărbători populare,
    aşa cum se întâmplă la sfârşitul lunii
    septembrie, în zona agroturistică Bran-Moeciu.


    Este momentul după care are loc şi pregătirea
    sloiului, un preparat din carne de oaie, care poate fi consumat în perioada
    anotimpului rece. Sunt sacrificaţi de regulă berbecuţi sau oi sterpe. Carnea
    este tăiată în bucăţi potrivite care se pun să fiarbă, în ceaun, în propria
    grăsime. Se adaugă ceapă tocată mărunt, usturoi, de asemenea, tocat, piper, foi
    de dafin şi, bineînţeles, sare. După ce a fiert suficient cât să se desprindă
    de pe oase, carnea este pusă în vase smălţuite sau în vase din lemn, iar apoi
    este acoperită cu seul topit. Stratul de grăsime de la suprafaţă împiedică
    alterarea cărnii. Aceste vase cu sloi trebuie păstrate la rece, în beciuri sau
    în cămări.


    Pentru a fi consumat, sloiul trebuie încălzit. Sloiul
    poate fi mâncat cu mămăligă şi cu brânză de burduf,
    dar şi în combinaţie cu legume. De exemplu, în zona Muscelului se pregăteşte varză cu sloi. Varza proaspătă sau murată trebuie tăiată şi călită în seul de la sloi, împreună cu două cepe, tăiate solzişori. Dacă este nevoie, poate fi pusă şi puţină apă, iar varza trebuie lăsată să fiarbă înăbuşit aproape o oră. Adăugăm bucăţile de carne de oaie, mărar proaspăt tocat
    sau câteva rămurele
    de mărar uscat şi pastă de roşii,
    amestecăm şi lăsăm la cuptor,
    la foc potrivit, timp de un sfert de oră, până ce începe să se
    rumenească. Sloiul cu varză se
    consumă imediat, cu mămăligă.

  • Mititei

    Mititei

    De 1 Mai, românii şi-au făcut un obicei de a ieşi la iarbă verde şi de a pune pe grătar carne, cârnaţi şi mititei. Având acest pretext, în această ediţie vă prezentăm modul de preparare a mititeilor.


    Mititeii reprezintă un fel de mâncare revendicat de bucătăria românească, dar care îşi găsesc echivalent în bucătăria balcanică. (Chiftea de formă cilinidrică pusă la grătar) Mititeii sunt alcătuiţi din care tocată şi din multe mirodenii, reţetele fiind diferite. list, scriitor, realizator de televiziune şi autor de cărţi de cultură gastronomică, Radu Anton Roman, sublinia: Demâncare veche, luată de prin podişurile Anatoliei şi prefăcută pe româneşte, cu carne de porc, micul s-a desprins de profet şi s-a lipit de Mioriţa şi prin faptul că se bea, se bea temeinic, dar nu cu bere ci cu un vin sec şi vesel din sudul României”.



    Asemănători ca mod de preparare cu kebap-ul turcesc, mititeii seamănă izbitor cu un preparat sârbesc numit cevapcici, numai că în compozitie este folosită şi carnea de porc, interzisă prin tradiţie musulmanilor. Iniţial, mititeii erau pregătiţi din carne de oaie şi ceva mai puţină carne de vită deoarece în spaţiul românesc vita era folosită în special pentru tracţiune sau ca animal de lapte. În timp, carnea de porc a început să fie folosită în proporţie mai mare în compozitia micilor. Există şi o legendă privind apariţia mititeilor în spaţiul românesc de care aminteşte un alt jurnalist celebru de la sfârşitul secolului al 19-lea, prima jumătate a secolului al 20-lea, Constantin Bacalbaşa. Acesta susţinea că mititeii ar fi fost inventaţi la o cârciumă din centrul istoric al Bucureştiului, după ce proprietarul a constatat că nu mai are maţe pentru cârnaţi şi atunci a pus carnea tocată direct pe grătar, păstrând forma cârnatului.



    Pentru a pregăti mititei, avem nevoie de carne de vită, de porc şi de oaie în proporţii egale. Ca mirodenii, avem nevoie de piper măcinat, de cimbru uscat, enibahar, o căpăţână de usturoi pentru fiecare kilogram de carne, usturoi transformat în mujdei şi puţină sare. Tocăm carnea şi adăugăm fie grăsime de vacă sau de oaie, fie zeamă obţinută din fierberea unor oase de vacă. Carnea tocată trebuie amestecată într-un vas împreună cu zeama de oase şi cu toate condimentele. Se adaugă incriminatul bicarbonat de sodiu stins în zeamă de lămâie şi se lasă la rece timp de câteva ore pentru ca aromele să se întrepătrundă. După aceea, se scoate vasul de la rece, se formează mititeii, cu o lungime de circa 10 cm şi groşi de două degete şi se lasă puţin la zvântat, după care sunt numai buni de pus pe grătar, unde trebuie întorşi de pe o parte pe alta. Nu trebuie lăsaţi prea mult timp pe grătar deoarece se pot usca, dar nici la un jar prea mare pentru a nu se prăji prea tare la exterior. Se servesc calzi, cu muştar. Poftă bună!