Radio România Internațional

Tag: oamenii străzii

  • Un duș mobil pentru persoanele fără adăpost

    Un duș mobil pentru persoanele fără adăpost

    Începând cu luna
    septembrie, oamenii străzii din Bucureşti au o modalitate inedită de acces
    la igiena corporală: un duş mobil pus la dispoziţie de Asociaţia Carusel,
    organizaţie caritabilă care de mulţi ani încearcă să îmbunătăţească viaţa
    marginalilor din capitală. Vehiculul care găzduieşte acest duş alături de
    maşini de spălat şi uscat rufe circulă de două ori pe săptămână şi a devenit
    deja foarte bine cunoscut de către beneficiarii săi, după cum aflăm de la
    Carmen Voinea, coordonatoare de comunicare în cadrul Asociației Carusel:


    Am ieșit săptămânal pe teren. Suntem foarte bucuroși să vedem că sunt
    persoane care vin special la noi ca să folosească dușul mobil. De asemenea,
    folosesc mașinile de spălat haine și uscat rufe. E greu de estimat deocamdată,
    dar, în aceste două luni, zeci de persoane au folosit dușul mobil. Dușul mobil
    este, de fapt, o auto-utilitară care a fost creată de la zero pentru noi de o
    firmă specializată de la Cluj. Am căutat mult timp pe cineva care să o facă fix
    după dorința noatră, cu toate specificațiile tehnice pentru ca interiorul să
    fie ca un duș de acasă având în plus și mașină de spălat și de uscat rufe


    Pentru conceperea programului Duşul Mobil, Asociaţia Carusel s-a inspirat
    din iniţiative similare aplicate în SUA şi în Franţa. Pe lângă facilităţile
    deja menţionate, auto-utilitara din Bucureşti este dotată cu toaletă, uscător
    de păr, instrumentar de tuns, wi-fi gratuit și spații de depozitare pentru
    toate materialele pe care echipa le distribuie pe teren, căci pe lângă
    facilitățile de spălare, se oferă și materiale de ingienă intimă și haine
    primite din donații. Momentan, Duşul mobil poate fi găsit în zona centrală a
    Bucureştiului, cuprinsă între Piaţa Universităţii şi Piaţa Unirii, căci depinde
    de reţeaua de hidranţi.

    Carmen Voinea: Dușul mobil, de fapt, se conectează la
    hidranți și staționează pentru câteva ore – circa opt ore pe zi – când ieșim pe
    teren în anumite cartiere. Aceste cartiere cu problemele lor au fost
    identificate în timpul celorlalte programe derulate de noi. Sunt zone în care
    stau mulți dintre beneficiarii noștri și zone unde acestor le e ușor să ajungă.
    Momentan, se aflăm în zona Unirii-Universitate și urmează să ne conectăm
    într-un alt punct în zona Gării de Nord


    Duşul
    mobil, ca şi celelalte programe ale Asociaţiei Carusel, se bazează pe
    implicarea voluntarilor de toate vârstele, aflăm tot de la Carmen Voinea: Carusel are o echipă minunată formată din aproape 70 de voluntari care
    provin din domenii de activitate din cele mai diverse şi au vârste extrem de
    variate. Cred că facem o echipă foarte bună împreună cu voluntarii noştri care
    sunt fie studenţi, fie membrii altor organizaţii non-guvernamentale, fie
    IT-işti, fie angajaţi ai unor corporaţii multinaţionale. Asta ni se pare
    minunat pentru că vedem că oamenii au nevoie să se implice, să facă ceva mai
    mult în afara slujbei de zi cu zi. Mai mult. Credem că voluntarii sunt o cale
    de acces către o comunitate mai largă. Ei pot transmite mai departe apelul
    nostru la solidaritate, la renunţarea la prejudecăţi, la discursuri care
    stigmatizează sau marginalizează


    Una
    dintre voluntare este Florentina Croitoru, absolventă a Facultăţii de Asistenţă
    Socială, în prezent masterandă în cadrul aceleaşi instituţii de învăţământ.
    Pentru Florentina, Duşul mobil îi oferă ocazia de a-şi practica meseria, dar
    nu numai. Îşi poate exersa şi dezvolta empatia.

    Florentina Croitoru: Mi-a fost foarte teamă, la început, că nu mă voi descurca. Când am
    debutat în voluntariat, am început prin a merge pe teren în fiecare miercuri
    seară, de la ora 20:00. Inițial, nu m-am simțit în stare să vorbesc cu ei.
    Mi-era teamă să nu le spun ceva greșit, să nu se simtă poate ofensați… În
    timp, am ajuns să ne cunoaștem și au prins încredere. Oamenii aceștia trec prin
    diverse traume în stradă – abuzuri fizice, psihice – și de aceea le e greu să
    se deschidă în fața străinilor și să accepte un ceai, o pătură sau un sendviș.
    Foarte mulți ne-au și refuzat, după care am învățat cum să gestionez situația
    și să le arăt că eu sunt acolo ca să le fac un bine și să le dau o mână de
    ajutor


    Pe
    Florentina Croitoru, transformarea beneficiarului a impresionat-o cel mai tare
    după voluntariatul în cadrul Duşului mobil.


    Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost transformarea lor. Când au
    intrat prima oară în duș arătau ca orice om care locuiește pe stradă. După ce
    termină dușul și ies de acolo, sunt alți oameni. Nu pot să spun că arătau ca
    oamenii normali, căci ei oricum sunt oameni normali. Dar aspectul fizic
    contează foarte mult. De foarte multe ori sunt marginalizați din cauza
    aspectului: în metrou, în tramvai, în spațiile publice… Prin Dușul mobil,
    noi redăm demnitatea oamenilor, căci, din păcate, de foarte multe ori, și cei
    defavorizați ajung să creadă că au pierdut-o.


    Oamenii străzii nu numai
    că nu s-au simţit ofensaţi sau reticenţi, ci au fost entuziasmaţi de proiectul
    duşului mobil, ei aşteptând auto-utilitara în toate zonele unde ştiu că
    soseşte.

  • Adulţii străzii şi poveştile lor

    Adulţii străzii şi poveştile lor

    Prezenţe des întâlnite în spaţiul citadin, mai ales cel bucureştean, oamenii străzii sunt, adesea, trataţi de oamenii aşa-zis normali sau integraţi social fie cu milă, fie cu dispreţ. De obicei, sunt luaţi în considerare ca un grup, deşi, în realitate, ei sunt la fel de bine individualizaţi ca orice altă persoană. Pe aceste poveşti individuale de viaţă s-a axat sociologul Ciprian Voicilă în cartea sa apărută la editura Martor Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu. Compusă din interviuri detaliate cu 15 oamenii ai străzii, cartea e şi o invitaţie la empatie faţă de protagoniştii ei, nu doar o anchetă sociologică. Cu toate acestea, sociolog fiind, autorul a tras şi nişte concluzii teoretice. Ciprian Voicilă: Prima notă comună a celor intevievaţi de mine este faptul că majoritatea sunt cronicizaţi, adică au peste 45-50 de ani şi dintre aceştia, mulţi au fost petrecuţi în stradă. Au stat în stradă, în medie, între 6 şi 25 de ani. În toată această perioadă, mulţi dintre ei au devenit dependenţi de alcool, lucru absolut firesc. O altă notă comună: fiind trecuţi de 45-50 de ani şi având în trecut slujbe bine cotate în perioada comunistă ca angajaţi în diverse fabrici, ei apar cumva ca victime-colaterale ale procesului de dezindustrializare. Dacă aveau calificare de lăcătuş-mecanic sau prelucrător prin aşchiere, s-a închis întreprinderea, autorităţile n-au fost interesate să-i reşcolarizeze şi, în timp, au ajuns în poziţia ingrată a oamenilor străzii.



    Ca şi alte privinţe, statisticile oficiale sunt şi în acest caz vechi şi neconcludente. Conform unui studiu din 2010 al Serviciul de Ajutor Mobil de Urgenţă Socială (Samusocial România), doar în Bucureşti erau cam 5.000 de persoane fără adăpost. Şi tot Samusocial a întocmit o listă a cauzelor care duc la locuirea în stradă: divorţul sau conflictul cu familia, disponibilizarea, imposibilitatea plăţii întreţinerii şi a chiriei, alcoolismul, jocurile de noroc, dar şi faptul că unii dintre maturii străzii provin din casele de copii. În plus, mulţi dintre ei au fost victimele unor accidente în urma cărora nu au mai putut să se întreţină.


    Deşi unii din ei reuşesc să se reintegreze în societate, mulţi alţii rămân pe stradă. Aceştia sunt cei cronicizaţi cum îi numeşte Ciprian Voicilă: Pe măsură ce un om locuieşte mai mult în stradă, şansele lui de reinserţie socio-profesională scad. Imaginaţi-vă cum este, deşi trăieşti în situaţii periculoase, să fii liber fără facturi de plătit şi fără şefi şi având la dispoziţie tot spaţiul bucureştean pe unde să te plimbi toată ziua. Iar acest fapt le creează dificultăţi, când reuşesc să-şi găsească un job, căci ei au ca reper perioada în care nu erau forţaţi să lucreze şi să stea într-un spaţiu închis câteva ore. Dar organizaţia Samusocial are şi multe poveşti de succes, adică scenarii de viaţă în care fostul om al străzii a fost recuperat. Pe de altă parte, am înţeles că există un procent destul de mare al celor care repetă ciclul. Dintr-un motiv sau altul, din cauza unor depresii ascunse sau a nostalgiei pentru perioada de libertate absolută când nu trebuiau să se subordoneze în niciun fel altuia, mulţi dintre ei renunţă şi nu se mai prezintă la serviciu.



    Tot graţie asociaţiei Samusocial, am reuşit şi noi să vorbim cu unele persoane fără adăpost. Domnul Niculescu Călin Niculae are în jur de 60 de ani şi locuieşte de peste 13 ani în stradă. A ajuns acolo în urma divorţului şi a pierderii locuinţei în urma divorţului. Iată cum se prezintă chiar el-însuşi: Sunt inginer metalurg de profesie, am urmat şi cursuri post-universitare de marketing-management. De fiecare dată când îmi căutam de lucru, se împiedicau de vârsta mea.



    Deşi, cum-necum, a reuşit să supravieţuiască pe stradă, domnul Niculescu are, în continuare, o mare supărare: Oamenii ne privesc cu ură, cu duşmănie pentru că ne confundă cu drogaţii şi se feresc de noi, dar nu toţi. Ăsta e un lucru pozitiv… Una e un tânăr care iese din canal agitat după cât a tras din pungă şi alta e un om normal ca mine. Eu, încă, mă consider un om normal.



    Cristian, acum în vârstă de 24 de ani, ajuns în Bucureşti de la Tulcea la 17 ani, are una din poveştile de succes al celor de la Samusocial: Am venit pentru că am auzit că aici sunt mai multe şanse şi speranţe de a te angaja şi de a evolua cât de cât. La început, a fost greu, având în vedere că eram singur, nu cunoaştem pe nimeni. Am locuit şi o perioadă pe stradă. A fost greu, încercam să mă adăpostesc în scările de bloc, dar proprietarii, temându-se că o să devastez scara blocului, mă goneau. Deci dormeam în reprize.



    Datorită asociaţiilor non-guvernamentale, dar şi datorită dorinţei sale de a avea un trai decent, Cristian are acum o slujbă şi o locuinţă: Foarte mulţi oameni de pe stradă îmi spuneau că nu merită să mai fiu bun în ziua de azi, că e mai bine să furăm de la bogaţi. Eu le ziceam că dimpotrivă există oameni bogaţi care ar vrea să te ajute, dar, dacă furăm de la ei, e logic că nu te vor mai ajuta. Îmi răspundeau că sunt un fraier pentru că vreau să fiu corect. Prin Samusocial mi s-a întâmplat cel mai bun lucru din viaţa mea. Rămâsesem fără acte care-mi fuseseră furate de oamenii străzii. De Samusocial am auzit printr-un prieten care m-a sfătuit să mă duc la ei. M-am dus şi aşa am făcut rost de acte. Tot prin ei m-am angajat la slujba unde lucrez acum, într-un ONG axat pe reciclarea hârtiei. Îmi place foarte mult.



    E un început care să sperăm că se va transforma în ceva permanent.

  • Şanse noi pentru persoanele defavorizate

    Şanse noi pentru persoanele defavorizate

    Atenţi la preocupările noastre zilnice, de multe ori trecem pe stradă pe lângă ei fără să-i observăm sau dacă-i observăm, pe chip ni se instalează fie grimasa neplăcerii, fie imobilitatea neputinţei. Mă refer la oamenii străzii care se găsesc şi în Bucureşti, şi în alte oraşe mai mici din ţară şi de multe ori, povestea lor e povestea unui eşec care se poate întâmpla oricui şi care ar putea fi depăşit cu puţin ajutor de la ceilalţi. Ce fel de ajutor poate fi, însă, oferit acestor oameni? Un simplu gest de milă pasageră care le-ar prelungi statutul de asistat sau posibilitatea de a-şi relua viaţa în mâini, după cum spune Patrick Ouriaghli, director executiv la Ateliere fără frontiere”?



    Noi am înfiinţat, în 2009, un atelier de inserţie profesională prin activitate economică, în parteneriat cu Fundaţia Samusocial”. Deci de 5 ani angajăm persoane aflate în mare dificultate care sunt trimise la noi de Samusocial, de Agenţia Anti-Drog, de Centrele de Plasament sau de serviciile de probaţiune. Ei vin în contact cu persoane excluse social sau marginalizate din mai multe motive: n-au adăpost, sunt foşti dependenţi de droguri, copii orfani, foşti deţinuţi, etc. Este vorba de persoane care nu sunt angajabile pe piaţa convenţională a muncii. Noi le angajăm cu contract de muncă şi lucrează o perioadă de doi ani în cadrul atelierelor noastre. În timpul acesta îi pregătim pentru a se adapta la piaţa convenţională a muncii.



    În situaţia asta se află Cătălin, fost cadru al armatei până în 1998, apoi angajat pe piaţa serviciilor de securitate private, ale cărui necazuri familiale şi profesionale l-au lăsat fără locuinţă: Acum un an locuiam într-un adăpost în cartierul Drumul Taberei cu un coleg care lucrează şi el aici. Dar acum nu mai locuiesc acolo, căci acesta a şi fost scopul pentru care am venit la Ateliere”: să-mi găsesc şi o locuinţă mai decentă şi să-mi asigur supravieţuirea şi reconversia profesională.



    Tot un loc de muncă stabil şi posibilitatea învăţării unei alte meserii a căutat şi un alt angajat de la Ateliere fără frontiere”, fost electrician: Eu am venit de la un centru comunitar, Casa Ioana”, căci stătusem într-o casă naţionalizată care a fost, însă, retrocedată. Am stat cu chirie, dar fie nu-mi găseam de muncă, fie nu primeam salariul la timp. Vreau un loc de muncă sigur ca să am grijă de familie şi de cei patru copii. Soţia face curat la patru scări de bloc. Acum nu mai locuim la Casa Ioana”, de vreo trei luni”.



    Persoanele aflate în dificultate, angajate cu contract de muncă la Ateliere fără frontiere”, primesc iniţial salariul minim pe economie, o masă caldă la prânz şi un abonament pentru transportul în comun. Aici ei recondiţionează calculatoare vechi şi sunt, de asemenea, implicaţi în alt proiect: reciclarea bannerelor publicitare care, tot prin recondiţionare, devin sacoşe sau genţi trendy. În felul acesta dobândesc nişte abilităţi cu ajutorul căror poate se vor angaja în altă parte precum şi un anumit ritm de viaţă şi de lucru necesar reintegrării sociale. Însă redobândirea respectului de sine este cel mai important lucru, consideră Patrick Ouriaghli: Cel mai greu este ca ei să aibă încredere în faptul că pot ieşi din acest statut de beneficiar, de povară pentru alţii sau de persoană amărâtă, aşa cum se şi văd unii dintre ei, pentru a redeveni persoane integrate. Mulţi au avut familii şi salarii bune, dar care au pierdut toate aceste lucruri din cauza alcoolului sau din alte cauze. Cel mai greu este să le reconstruim încrederea. Folosim activităţile economice ca instrumente pentru a-i ajuta să-şi dobândească încredere. De pildă, avem atelierele de recondiţionare de calculatoare. Aici ei le dezasamblează, le repară pentru a le dona, apoi, către şcoli, centre de plasament sau alte instituţii publice în întreaga ţară. Astfel ei se simt utili şi îşi pot reconstrui pe o bază solidă un viitor, nemaifiind inutili, au un rost şi cineva le-a mulţumit.



    În nordul ţării, în mica localitate Beclean din judeţul Bistriţa-Năsăud, autorităţile au găsit, la rândul lor, o soluţie pentru ajutorarea celor 10 persoane fără adăpost din comunitate: prin implicarea bisericilor de toate confesiunilor din oraş, după cum aflăm de la primarul Nicolae Moldovan: Am construit un centru comunitar de ajutor social unde avem şase camere, dar destul de mari. Nu va sta nimeni singur în cameră, vor fi doi sau trei într-un loc. Primăria va suporta toate cheltuielile cu apa, curentul electric şi gaze. Pentru hrana sau masa zilnică precum şi pentru consilierea spirituală sau morală am făcut un parteneriat cu toate bisericile din oraş, 12 la număr. Le-am repartizat fiecăreia câte o săptămână în care să se ocupe ce aceşti oameni cum ştiu ei mai bine, fie că le donează îmbrăcăminte, fie că-i consiliază spiritual. Recomandarea mea a fost să le asigure câte o masă caldă la prânz sau chiar cele trei mese pe zi. Am încheiat şi un parteneriat cu spitalul local, care este în subordinea Consiliului, prin care să li se ofere şi asistenţă medicală.



    Cei zece oameni sunt cunoscuţi de locuitorii din Beclean. Cândva au fost, la rândul lor, persoane integrate în comunitate, iar acum au nevoie de ajutor pentru a-şi recâştiga statutul, la început graţie celorlalţi, apoi prin forţe proprii. Primarul Nicolae Moldovan: Încet-încet, eu cred că îi putem reintrega în societate, după ce şi ei vor vedea cum sunt ajutaţi. Pentru că până acum nu avusesem soluţii pentru ei, poate că s-au simţit puţin abandonaţi. Dar, când vor vedea că toată comunitatea se ocupă de ei, cred că unii dintre ei pot fi recuperaţi.”



    Sprijinul şi încurajarea celorlalţi, dar şi redobândirea propriei autonomii constituie cheia revenirii la normalitate a celor fără adăpost, revenire de multe ori dificilă şi chiar problematică.