Radio România Internațional

Tag: Occident

  • Doi ani de război

    Doi ani de război

    În urmă cu doi ani priveam cu uimire scene de film despre care știam că, de fapt, sunt reale. Armata rusă invadase un stat independent vecin, deloc mic, fără motive cumva, în termeni încadrabili în dreptul internațional. Aviația bombarda oriunde prin Ucraina iar tancurile rusești urcate pe platforme avansau vitejește pe autostrăzile ucrainene, amestecându-se cu localnicii care mergeau la serviciu. La marginea capitalei, Kiev, rușii au apărut destul de repede. La fel în zona interzisă a Cernobîlului, locul unui teribil accident nuclear produs în 1986.

    Trupele rusești veneau și prin Belarusul vecin, stat care, altfel, se declară neutru în acest război. Moscova insistă din primele momente ale invaziei că nu este un război, ci o operațiune militară specială. Nici declarație de război nu a fost, doar acțiuni de propagandă, mai lipsite de logică decât o reclamă la medicamente ce se vând numai online.

    În Rusia, Putin victorios, în haine scumpe occidentale, vitupera pe stadioane împotriva Occidentului decadent. În Ucraina, rachetele se înfigeau în blocuri pașnice de locuințe, în școli și teatre, iar soldații ruși mitraliau oamenii pe biciclete de prin sate.

    Deși Moscova aduna de luni bune soldați la frontiera cu Ucraina, spre disperarea americanilor care au înțeles repede ce se pregătește, surpriza a fost mare, șocantă. Nimeni nu știa de ce a fost pornit războiul și când se va termina, când vom ști că scopul a fost atins sau cum vom ști cine a învins.

    Tot analiștii pricepuți, care au spus că Putin va invada Ucraina împotriva oricărei logici și normalități, au garantat că va fi un război de lungă durată. Au trecut doi ani, războiul din Ucraina îngheață tot mai mult pentru a se alătura celorlalte conflicte din spațiul fost sovietic pe care Moscova și le agață la gât ca adevărate medalii. Se discută, în aceste zile, de posibilitatea ca Transnistria să ceară alipirea la Rusia. Nume de conflict înghețat, Transnistria reprezintă, de fapt, partea estică a Republicii Moldova, ce se desfășoară de-a lungul Nistrului.

    Favorizată economic în deceniile sovietice, Transnistria a respins de la început aspirațiile cetățenilor Republicii Moldova, majoritatea vorbitori de limba română. În 1991, anul proclamării independenței Republicii Moldova, ca și a Rusiei și Ucrainei, rusofonii din Transnistria au pornit un război de secesiune împotriva autorităților centrale de la Chișinău. Au fost sprijiniți de Armata Roșie, încă staționată pe acolo, și de Rusia. Pacea stabilită atunci, de fapt o încetare a focului, a reprezentat “înghețarea” conflictului.

    Situația durează de mai bine de trei decenii, generațiile momentului nu știu și nu înțeleg nimic din ce a fost înainte, pentru ei contează situația de fapt. Rusia este mai mult ca oricând blocată în timp de aceea trecerea acestuia nu contează. După cum nu contează spațiul și resursele, le au pe amândouă din plin. Multe s-au întâmplat, totuși, în acești doi ani de război sângeros și teribil de distrugător. Singurul produs non-Putin al gloriei rusești, grupul paramilitar cu nume de compozitor german, a dispărut subit, dureros și definitiv, precum prăbușirea unui avion, și a fost declarat persona non grata pe tărâmul istoriei și al amintirilor. Iar recent, atotputernicul de la Moscova a trebuit să-și asasineze cel mai mare opozant al său, pe care oricum îl ținea în închisoare.

    În Ucraina, distrugerile și crimele de război împotriva civililor continuă. Pe front, luptele devin o adevărată demență iar dronele sunt noua cavalerie. Pe internet, propaganda rusească are succes deși nivelul de inteligență este de-a dreptul insultător la adresa cetățeanului mondial de secol XXI. Statele dezvoltate și democratice, unde drepturile omului sunt respectate și afirmate, au probleme economice și sociale, tactica rusească a erodării în timp dând rezultate politice. În schimb, statele nedemocratice sau care mimează democrația, având resurse și populații numeroase, croiesc planuri belicos-expansioniste. Victimele războiului din Ucraina sunt oamenii morți, indiferent de tabără, și dreptul conviețuirii internaționale.

  • Şomaj în scădere, în România

    Şomaj în scădere, în România

    Piața
    românească a muncii e un ghem de contradicții și paradoxuri. După admiterea
    țării în Uniunea Europeană, patru-cinci milioane de români au ales să se mute
    pentru un trai mai bun, în general, în țări din vestul continentului. Deși, de
    câțiva ani, primesc salarii comparabile cu cele din Occident, mulți medici
    continuă să plece. Pe șantierele din Franța sau Italia sunt echipe întregi de
    zidari români. În multe spălătorii auto din Germania se vorbește românește.


    Între timp, în țară a devenit o aventură să găsești un mecanic auto, un
    instalator sau un electrician priceput. Orășeni cu case de vacanță la țară se
    plâng că nu mai sunt oameni dispuși, contra cost, să le cosească iarba sau să
    le repare gardul.

    Deficitul de forță de muncă e cel mai acut resimțit, se pare,
    în sectorul HORECA și a fost parțial compensat cu oameni veniți din Asia: cameriste
    din China, chelneri din India, patiseri nepalezi, pakistanezi pe biciclete sau
    scutere care livrează mâncare la domiciliu.


    Săptămâna trecută, președintele
    Camerei de Comerț și Industrie a României, Mihai Daraban, declara că în țară
    sunt peste două mii de cetățeni vietnamezi angajați cu acte în regulă și le
    cerea guvernelor de la București și Hanoi să garanteze continuitatea acestui
    flux de forță de muncă.


    În aceste condiții, spun experții, era inevitabil ca
    numărul românilor fără serviciu să fie în continuă scădere. Rata şomajului
    înregistrat la nivel naţional a fost, la finele anului trecut, de 2,93%, în
    scădere cu 0,12 puncte procentuale faţă de aceeaşi perioadă din 2022, conform
    datelor centralizate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
    (ANOFM).     Prin comparație, în Ungaria vecină, rata șomajului a fost cu exact un
    procent mai mare, de 4,2. Numărul total al şomerilor din România era, în
    decembrie 2023, de 235.636 de persoane.


    Statisticile confirmă perpetuarea
    disparităților în fucție de sex, vârstă, mediu de rezidență sau studii.
    Potrivit sursei citate, 67.886 de şomeri proveneau din mediul urban şi 167.750
    din mediul rural. Numărul şomerilor femei era, la 31 decembrie, de 112.532, iar
    al şomerilor bărbaţi de 123.104. Majoritatea şomerilor se încadrează în
    intervalul de vârstă 40 – 49 de ani, urmați de cei de peste 55. Cele două
    categorii însumează peste o sută de mii de oameni. La polul opus se aflau persoanele
    între 25 – 29 de ani – mai puțin de 15 mii.


    În ceea ce priveşte structura
    şomajului în funcţie de nivelul de instruire, şomerii fără studii şi cei cu
    nivel de instruire primar au o pondere însemnată în totalul înregistrat de
    autorități, circa 29%. Șomerii cu nivel de instruire gimnazial reprezintă
    aproape o treime, iar cei cu studii universitare au o pondere de numai 4,55
    procente.



  • Reconfigurarea securității și relațiilor internaționale în secolul XXI

    Reconfigurarea securității și relațiilor internaționale în secolul XXI

    La mai bine de un
    an de la declanșarea de către Moscova a așa-numitei operațiuni speciale, liderul
    de la Kremlin susține că miza campaniei militare în Ucraina este însăşi
    existenţa Rusiei ca stat. Vorbind în faţa lucrătorilor unei uzine care fabrică
    elicoptere pentru armata rusă, Vladimir Putin şi-a reluat argumentele conform
    cărora obiectivul Occidentului este destrămarea Rusiei. Pentru noi aceasta nu
    este o misiune geopolitică, ci o misiune pentru supravieţuire, pentru crearea
    condiţiilor dezvoltării viitoare a ţării şi a copiilor noştri, a spus liderul
    de la Kremlin, acuzând Occidentul că foloseşte Ucraina drept instrument pentru
    purtarea unui război împotriva Rusiei. Cât despre Ucraina, Putin a insistat că
    Moscova a încercat decenii la rând să menţină relaţii bune cu această ţară, dar
    totul s-a schimbat în 2014, odată cu lovitura de stat instigată de
    Occident. Nu este nici prima și probabil nici ultima dată când retorica liderului
    rus pare desprinsă dintr-o realitate paralelă, Vladimir Putin plasându-se
    într-o poziție de acuzator după ce s-a aflat la originea unor acțiuni
    condamnate de lumea occidentală.


    Specificul secolului XXI este că a trecut de la o stabilitate bipolară, nu la o zonă
    stabilă, ci după o generație, iată suntem în ceea ce vom trăi din nou pentru o
    generație, instabilitatea aceasta, turbulențele aferente, reașezarea, reconfigurarea
    securității globale și a relațiilor internaționale,     a apreciat la
    Radio România, profesorul universitar Iulian Chifu, autor al tetralogiei
    Reconfigurarea securității și relațiilor internaționale în secolul XXI în
    care surprinde inclusiv situația creată în urma invadării Ucrainei de către
    Rusia.

    Foarte bun cunoscător al spațiului fostei Uniuni Sovietice, profesorul
    Chifu a făcut o analiză a evoluțiilor, tendințelor și a tranziției către zona
    de turbulență din prezent: Ceea
    ce nu a putut să prevadă Gorbaciov și n-a știut să reajusteze a fost faptul că odată
    ce a lăsat să respire diferitele națiuni care stăteau în celebra închisoare a popoarelor cum se numea Uniunea Sovietică, fiecare
    va încerca să-și reafirme identitatea și să-și găsească drumul independent. De
    aici, prăbușirea Uniunii Sovietice a fost naturală. A fost o tentativă a
    regimului comunist de a supraviețui și ea nu s-a încheiat decât cu prăbușirea
    statului sovietic așa cum îl știm noi, pentru că el era un stat artificial, un
    stat făcut din bucăți, un stat controlat doar de forța și represiunea și
    unitatea asta fantastică a unei ideologii totalitare. Același lucru se
    întâmplă, dacă vreți,     mutatis mutandis,astăzi sau se va întâmpla în viitorul
    apropiat.E o întrebare
    clasică: ce se va întâmpla cu Putin, cum arată epoca post-Putin, va supraviețui
    Putin, putinismul – regimul său, unei înfrângeri în Ucraina? Ia    r aici
    literatura este foarte bogată, cartea vine și subliniază acest lucru și prin
    prisma propriilor mele evaluări, care merg în aceeași direcție: sigur, Putin nu
    va putea supraviețui, dar aici e de discutat și există deja și date la nivelul
    diferitelor servicii de informații că se caută o variantă de succesiune pentru
    Putin. Evident, nu în urma unor revolte, nu în
    urma presiunii publice, ci din interiorul regimului, din jurul său. Putinismul
    încearcă să supraviețuiască înlocuindu-l pe Putin, așa cum s-a întâmplat, de
    exemplu, cu Hrușciov, cu un succesor din același cerc.


    În cazul lui Putin, spune Iulian Chifu,
    o eventuală scoatere la pensie și excludere
    din prim-plan nu va aduce decât pe cineva din cercul său, o persoană care va
    încerca să salveze putinismul ca regim. Profesorul Chifu a făcut referire și la
    situația militarilor ruși – oameni dotați cu
    arme de acum 80 de ani, trimiși în prim-plan să lupte și să moară, să fie carne
    de tun și care nu au fost niciodată convinși ce caută ei în Ucraina. S-a mai
    intâmplat în istorie, iar acum, spune Iulian Chifu, ucrainenii nu au suficient
    de multă muniție pentru cât de mulți ruși sunt aruncați val după val în luptă
    absolut gratuit.În același timp,
    dacă tragem cu ochiul la o altă realitate, mai spune profesorul universitar,
    Putin, nu are de
    fapt o narațiune cu care să convingă în primul rând propriul public, darămite
    comunitatea internațională, ce caută el în Ucraina.În ecuația geopolitică nu trebuie, pe de
    altă parte, subestimate rolul și obiectivele Chinei.


    Din
    nou, Iulian Chifu: Problema lui Putin este că lumea s-a schimbat dramatic, că
    puterea în sensul absolut s-a disipat și că de unde aveam două superputeri am
    ajuns la două mari puteri și multe puteri regionale și că niciuna dintre cele
    două mari puteri nu e Rusia. (Sunt) Statele Unite
    și China, or ca să ajungi în această postură în momentul în care ai nivelul de
    ambiție al lui Putin și al poporului rus care a fost hrănit întotdeauna cu
    excepționalismul acesta și cu superioritatea absolută și cu sfera de influență
    pe care trebuia să o domine, sigur că e o problemă de la acel punct înainte. Xi
    Jinping are altă greutate – este o putere în creștere, are aspirații de natură
    globală, vrea să infuențeze lumea. Putin pentru el este un adjuvant, un junior
    partner și, mai mult, îi strică multe dintre afacerile sale. În momentul în
    care China a produs proiectul unei soluții – nu e chiar o soluție dar sunt
    niște principii ale unei soluții în Ucraina – avea de fapt două mesaje: unu -
    să nu cumva să folosești arma nucleară și cel de-al doilea mesaj – termină
    războiul cât mai repede.


    De ce? Pentru că,
    indirect, acest război costă China, spune Iulian Chifu. Și explică: de fapt,
    sunt două procese distincte – Putin trebuie să facă mult zgomot ca să fie invitat la
    masa unde se discută guvernanța globală, Xi Jinping își bazează forța, puterea,
    pe economie. Or, el are nevoie de stabilitate, de liniște ca să funcționeze sub
    radar creșterea de putere, nu să fie vizibilă. Dacă Putin creează turbulențe
    are o problemă. Deci, sunt două personalități și două țări care au nevoie de
    lucruri opuse.


  • Reprezentanțele diplomatice ale României în spațiul turc

    Reprezentanțele diplomatice ale României în spațiul turc


    Din secolul al 19-lea, treptat, Principatele Române încep să se desprindă de otomanism prin importul masiv de civilizație și cultură din Occident. Astfel, și relațiile diplomatice dintre România și Imperiul otoman și succesoarea lui Turcia vor cunoaște și ele o redimensionare. Pe măsură ce România își câștiga dreptul de stat independent, misiunile diplomatice care să-i găzduiască pe cei care reprezentau interesele române în lumea otomană și turcă erau regândite.



    O istorie a reprezentanțelor diplomatice ale României este cel mai nou proiect la care lucrează un grup de istorici români. Vedeta proiectului este, de departe, reprezentanța României de la Paris. Însă și reprezentanțele din Imperiul otoman și Turcia au multe de spus. Silvana Rachieru predă istorie otomană la Universitatea din București și ea a prezentat o schiță pentru o istorie a reședințelor diplomatice ale României în spațiul turc. De la o clădire din apropierea Pieței Taksim, legație, apoi consulat al României, acum sediu al Institutului Cultural Român, pornește această istorie. Silvana Rachieru și-a început cercetarea ascultând poveștile clădirii. Cea mai palpitantă dintre ele era cum că un iubit al prințesei Martha Bibescu pierduse clădirea la poker sau la alte jocuri de noroc, iar după aceea statul român a achiziționat-o și a reușit s-o recupereze. Totul era foarte romanțat, foarte frumos, se potrivea cu spațiul în care ne aflam. Însă informația că edificiul aparținuse Marthei Bibescu apărea în arhive foarte clar.



    Pera diplomatica era cartierul european al Istanbulului. Pe La Grand Rue de Pera se aflau, începând din secolul al 17-lea, reședințele diplomatice ale Marilor Puteri. În secolul al 19-lea, noul stat român își trimitea reprezentanții diplomatici în preajma marilor decidenți ai timpului, însă posibilitățile de întreținere în acea zonă erau prea mici pentru statul român. Silvana Rachieru. Agenția diplomatică română ce a funcționat între 1859 și 1878 avea spațiu închiriat. De fapt, era apartamentul agentului diplomatic care funcționa și ca sediu al agenției diplomatice. Acest fapt este menționat în 1878 de Dimitrie Brătianu, primul reprezentant al României la Constantinopol de după independență. El transmite, la câteva săptămâni după ce ajunge în capitala otomană, că sediul legației se afla într-o casă de piatră în cartierul Çukurcuma (pronunță: Ciucurgiuma), tot în zona Pera, unde era și locuința lui. Brătianu scria că nu era cel mai potrivit sediu pentru a marca deschiderea unei legații și că ministerul ar trebui să facă un gest frumos și să acorde finanțare pentru închirierea unui spațiu mai generos și adaptat noilor cerințe.



    Abia în 1887 se închiriază primul sediu separat de locuința personală a reprezentantului diplomatic. Iar din 1903 România își manifestă intenția serioasă de a cumpăra o clădire pentru a fi reședință permanentă. Silvana Rachieru. Destinația finală a misiunii diplomatice române în capitala imperiului și în cel mai important oraș al Republicii turce va fi în strada Sıraselviler (pronunță: Sâraselviler), care în turcă înseamnă Șirul de chiparoși. Aici, în 1903, România închiriază un spațiu. În spatele acestei acțiuni este ministrul plenipotențiar de atunci Alexandru Lahovary. În contractul de închiriere se menționează că atunci când proprietarul se va decide să vândă, statul român să fie primul care să-i poată face o ofertă și să achiziționeze spațiul, ceea ce va începe să fie discutat mult mai serios din 1905 și se va finaliza în 1907. Din anul 1907 încoace avem un reper în apropierea Pieței Taksim care este asociat cu România în zilele noastre.



    Clădirea era cunoscută cu numele de conacul Musurus Pașa, după numele proprietarului ei, un diplomat otoman de origine greacă. Cartierul era unul grecesc care începe să se dezvolte după marele incendiu din 1870. Era o zonă comercială activă, energică, unde se construiau apartamente după model francez și funcționau birouri. În apropiere se ridică și cea mai importantă biserică ortodoxă greacă de după cucerirea Constantinopolului din 1453. Acolo va fi, până în 1927, sediul legației României.



    Urmările primului război mondial asupra Imperiului otoman vor fi tragice. Din 1923, după proclamarea Republicii Turcia, fondarea noii capitale la Ankara a însemnat mutarea centrului de greutate al noului stat. Iar reprezentanțele diplomatice au mers către acesta, deși cu întârziere. România a ezitat și ea să facă pasul mult timp, iar Silvana Rachieru a spus de ce. Ezită fiindcă Ankara, în 1923, era mai mult rurală decât urbană. Primele misini diplomatice primesc din partea lui Mustafa Kemal câte un vagon unde să lucreze. Era greu să pleci de pe Bosfor, mai ales când aveai o reședință impozantă. Drumul dura foarte mult până la Ankara. Nici celelalte puteri nu se grăbeau să se mute, dar treptat se mută. România pierde în acel moment un tren întrucât în primii ani se primea un teren într-o zonă pe care Mustafa Kemal dorea să o transforme în noul cartier diplomatic. Ezitările României fac ca la momentul mutării să nu mai fie terenuri disponibile în acel cartier.



    România revine la închirierea de spații pentru legație în cartierul rezidențial Çankaya (pronunță: Ciancaia). Iar în anii 1950, va cumpăra un teren și construi o clădire pentru ambasadă pe strada denumită București.






  • Reconfigurarea securității și relațiilor internaționale în secolul XXI

    Reconfigurarea securității și relațiilor internaționale în secolul XXI

    La mai bine de un
    an de la declanșarea de către Moscova a așa-numitei operațiuni speciale,
    liderul de la Kremlin susține că miza campaniei militare în Ucraina este însăşi
    existenţa Rusiei ca stat. Vorbind în faţa lucrătorilor unei uzine care fabrică
    elicoptere pentru armata rusă, Vladimir Putin şi-a reluat argumentele conform
    cărora obiectivul Occidentului este destrămarea Rusiei. Pentru noi aceasta nu
    este o misiune geopolitică, ci o misiune pentru supravieţuire, pentru crearea
    condiţiilor dezvoltării viitoare a ţării şi a copiilor noştri, a spus liderul
    de la Kremlin, acuzând Occidentul că foloseşte Ucraina drept instrument pentru
    purtarea unui război împotriva Rusiei. Cât despre Ucraina, Putin a insistat că
    Moscova a încercat decenii la rând să menţină relaţii bune cu această ţară, dar
    totul s-a schimbat în 2014, odată cu lovitura de stat instigată de
    Occident. Nu este nici prima și probabil nici ultima dată când retorica liderului
    rus pare desprinsă dintr-o realitate paralelă, Vladimir Putin plasându-se
    într-o poziție de acuzator după ce s-a aflat la originea unor acțiuni
    condamnate de lumea occidentală.


    Specificul secolului XXI este că a trecut de la o stabilitate bipolară, nu la o zonă
    stabilă, ci după o generație, iată suntem în ceea ce vom trăi din nou pentru o
    generație, instabilitatea aceasta, turbulențele aferente, reașezarea,
    reconfigurarea securității globale și a relațiilor internaționale,     a apreciat la
    Radio România, profesorul universitar Iulian Chifu, autor al tetralogiei
    Reconfigurarea securității și relațiilor internaționale în secolul XXI în
    care surprinde inclusiv situația creată în urma invadării Ucrainei de către
    Rusia. Foarte bun cunoscător al spațiului fostei Uniuni Sovietice, profesorul
    Chifu a făcut o analiză a evoluțiilor, tendințelor și a tranziției către zona
    de turbulență din prezent:

    Ceea
    ce nu a putut să prevadă Gorbaciov și n-a știut să reajusteze a fost faptul că odată
    ce a lăsat să respire diferitele națiuni care stăteau în celebra închisoare a popoarelor cum se numea Uniunea Sovietică, fiecare
    va încerca să-și reafirme identitatea și să-și găsească drumul independent. De
    aici, prăbușirea Uniunii Sovietice a fost naturală. A fost o tentativă a
    regimului comunist de a supraviețui și ea nu s-a încheiat decât cu prăbușirea
    statului sovietic așa cum îl știm noi, pentru că el era un stat artificial, un
    stat făcut din bucăți, un stat controlat doar de forța și represiunea și
    unitatea asta fantastică a unei ideologii totalitare. Același lucru se
    întâmplă, dacă vreți,     mutatis mutandis,astăzi sau se va întâmpla în viitorul
    apropiat.E o întrebare
    clasică: ce se va întâmpla cu Putin, cum arată epoca post-Putin, va supraviețui
    Putin, putinismul – regimul său, unei înfrângeri în Ucraina? Iar aici
    literatura este foarte bogată, cartea vine și subliniază acest lucru și prin
    prisma propriilor mele evaluări, care merg în aceeași direcție: sigur, Putin nu
    va putea supraviețui, dar aici e de discutat și există deja și date la nivelul
    diferitelor servicii de informații că se caută o variantă de succesiune pentru
    Putin. Evident, nu în urma unor revolte, nu în
    urma presiunii publice, ci din interiorul regimului, din jurul său. Putinismul
    încearcă să supraviețuiască înlocuindu-l pe Putin, așa cum s-a întâmplat, de
    exemplu, cu Hrușciov, cu un succesor din același cerc.

    În cazul lui Putin, spune Iulian Chifu,
    o eventuală scoatere la pensie și excludere
    din prim-plan nu va aduce decât pe cineva din cercul său, o persoană care va
    încerca să salveze putinismul ca regim. Profesorul Chifu a făcut referire și la
    situația militarilor ruși – oameni dotați cu
    arme de acum 80 de ani, trimiși în prim-plan să lupte și să moară, să fie carne
    de tun și care nu au fost niciodată convinși ce caută ei în Ucraina. S-a mai
    intâmplat în istorie, iar acum, spune Iulian Chifu, ucrainenii nu au suficient
    de multă muniție pentru cât de mulți ruși sunt aruncați val după val în luptă
    absolut gratuit.În același timp,
    dacă tragem cu ochiul la o altă realitate, mai spune profesorul universitar,
    Putin, la un an de la declanșarea așa-numitei operațiuni speciale, nu are de
    fapt o narațiune cu care să convingă în primul rând propriul public, darămite
    comunitatea internațională, ce caută el în Ucraina.În ecuația geopolitică nu trebuie, pe de
    altă parte, subestimate rolul și obiectivele Chinei.

    Din
    nou, Iulian Chifu: Problema lui Putin este că lumea s-a schimbat dramatic, că
    puterea în sensul absolut s-a disipat și că de unde aveam două superputeri am
    ajuns la două mari puteri și multe puteri regionale și că niciuna dintre cele
    două mari puteri nu e Rusia. (Sunt) Statele Unite
    și China, or ca să ajungi în această postură în momentul în care ai nivelul de
    ambiție al lui Putin și al poporului rus care a fost hrănit întotdeauna cu
    excepționalismul acesta și cu superioritatea absolută și cu sfera de influență
    pe care trebuia să o domine, sigur că e o problemă de la acel punct înainte. Xi
    Jinping are altă greutate – este o putere în creștere, are aspirații de natură
    globală, vrea să infuențeze lumea. Putin pentru el este un adjuvant, un junior
    partner și, mai mult, îi strică multe dintre afacerile sale. În momentul în
    care China a produs proiectul unei soluții – nu e chiar o soluție dar sunt
    niște principii ale unei soluții în Ucraina – avea de fapt două mesaje: unu -
    să nu cumva să folosești arma nucleară și cel de-al doilea mesaj – termină
    războiul cât mai repede.

    De ce? Pentru că,
    indirect, acest război costă China, spune Iulian Chifu. Și explică: de fapt,
    sunt două procese distincte – Putin trebuie să facă mult zgomot ca să fie invitat la
    masa unde se discută guvernanța globală, Xi Jinping își bazează forța, puterea
    pe economie. Or, el are nevoie de stabilitate, de liniște ca să funcționeze sub
    radar creșterea de putere, nu să fie vizibilă. Dacă Putin creează turbulențe
    are o problemă. Deci, sunt două personalități și două țări care au nevoie de
    lucruri opuse.


  • Vlogerii, muzica şi promovarea României în străinătate

    Vlogerii, muzica şi promovarea României în străinătate


    În luna noiembrie a anului trecut, unul dintre cei mai urmăriţi vloggeri francezi, Squeezie, înregistra un mare succes cu o piesă muzicală ce folosea câteva cuvinte în limba română. Este vorba despre melodia “Time Time”, o melodie care parodiază muzica anilor 2000, interpretată de formaţia “Trei degete”, din care fac parte Squeezie și doi prieteni. Videoclipul a fost vizionat pe YouTube de peste 9 milioane de oameni în cinci zile de la lansare, iar CD-ul single a fost vândut în primele 48 de ore în aproape 40.000 de exemplare.



    Squeezie, în vârstă de 25 de ani, pe numele său adevărat Lucas Hauchard, are peste 16 milioane de abonaţi la canalul său de YouTube. A devenit celebru propunând clipuri umoristice, filmulețe cu reacţii la diverse teme de actualitate, dar şi videoclipuri muzicale compuse cu diverşi prieteni.



    Am vorbit cu sociologul Bogdan Voicu, cercetător la Institul de cercetare a calității vieți al Academiei Române, despre influenţa pe care o poate avea o melodie asupra imaginii României. “Avem de-a face cu o limbă puțin cunoscută în afara României, care sună ciudat, cu niște cuvinte care au fost bine alese, în spiritul celor de la O-zone, că de fapt de acolo a plecat totul și un hit care a prins la public. În plus a beneficiat în momentul respectiv de o polaritate în discoteci în Spania și Italia, unde ce-i drept nu popularizau O-zone, ci Haiducii și unde aveam o generație întreagă de români plecați care dansau pe ritmul respectiv. Asta a permis să penetreze foarte bine și să facă propagandă foarte frumos limbii române.”



    Iar acum occidentul poate spune cu uşurinţă “sunt fericit că mănânc un pepene fără sâmburi”. Bogdan Voicu a completat: “Și toate celelalte cuvinte care aproape că nu au sens. E un text aproape Dadaist ce vedem acum la vlogger-ul francez, care de fapt imită ceea ce făcuse O-zone și păstrând același ritm care vinde și azi. Avem de fapt o validare perfectă a faptului că partea melodică din spatele cântecului celor de la O-zone era una puternică, trezind la viață încă o generație nouă de ascultători și făcându-i să danseze.”



    L-am întrebat pe Bogdan Voicu dacă e bine sau rău sau indiferent să fii astfel promovat: “Pentru O-zone, e foarte bine. Pentru România, este extraordinar de bine și în același timp e o palmă masivă guvernele României succesive, care nu au reuşit să folosească astfel de chestiuni mici pe care să le promoveze ca atare și care să ducă mai departe la un interes față de țara asta. Adică, puteam să avem pur și simplu o bucată muzicală de genul ăsta promovată. Sau 40 de bucăți pe genul ăsta promovate, mult mai ieftin, în care dacă una pătrundea în topuri cum a pătruns cea a celor de la O-zone, care acum e preluată și făcută cover de Trei Degete, ar fi fost fantastic. De altfel, interesul față de toată povestea declanșat în noiembrie anul trecut a culminat cu a ajunge în topuri melodia respectivă în câteva țări europene. Și nu mai cu asta. Și da, cu o popularitate a vlogger-ului care a lansat-o. Şi cu a fi comentată, răscomentată, disecată pe alte clipulețe care sunt disponibile pe youtube, TikTok și alte astfel de media. Ceea ce înseamnă că de fapt avem de-a face un fel de multiplicare, aducând limba română în prim-plan. Faptul că limba română e adusă în prim plan face implicit o propagandă și țării noastre.”



    Bogdan Voicu a trăit mai mulţi ani în occident, aşa că l-am întrebat dacă există momente în care să te simţi stânjenit atunci când spui că eşti din România: Păi, depinde unde ești. Mi-aduc aminte că prin anii 90, eram în State (SUA) și când eram întrebat de unde sunt spuneam România. Şi atunci americanii, de regulă, studenții cu care interacționam, ziceau România, asta e Europa. “Europa is different.” Şi cam asta era tot. Adică fie că erai din România, fie din Franța, era tot aia. Așa că din punctul ăsta de vedere, a nu știi interlocutorul tău să diferenţieze că erai din România sau din Franța cred că era un serviciu. Pe de altă parte, eram în Franța tot în anii respectivi, şi îmi aduc aminte, eram într-o stație de tramvai în Strasbourg și m-a întrebat o localnică încotro merge nu mai știu ce autobuz. I-am spus că eu nu știu, pentru că nu sunt de acolo și m-a întrebat de unde sunt. Am spus că din România şi a zis “asta e fosta Iugoslavie”. Aia nu mai era de bine!


    Acum nu cred că e important să se ştie despre România și ce a făcut Ștefan cel Mare, la urma urmei. Cred că mai important este ca țară să meargă bine, să atragă turiști, să aibă o imagine pozitivă. Şi îți dorești ca să fie o propagandă pozitivă. Cu astfel de melodii ajungem la o propagandă pozitivă. Mi s-a întâmplat să mi să spună că un comisar european, de naționalitate română, este foarte bun, de către un jurnalist german și mi s-a întâmplat să mi se spună că un altul este un dezastru, tot de către acelaşi jurnalist german. Dar astea sunt lucruri fireşti. Adică se întâmplă peste tot. Orice fel de politician, actor, personalitate de orice fel dintr-o țară oarecare poate să aibă o imagine bună sau proastă şi să afecteze imaginea țării mai mult sau mai puțin. La noi afectează un pic mai mult pentru că suntem mai necunoscuți, când o să fim și mai cunoscuți nu va mai conta ce face unul sau ce face altul, pentru că vom fi cunoscuți ca națiune.”



    În prezent, pare că dincolo de celebrii Ceaşescu, Nadia Comăneci au apărut în conştiinţa occidentalilor şi O-zone, cu “Vrei sa pleci, dar NU MA NU MA IEI…” , iar, acum Trei degete, care predau limba română fără profesor: Repetaţi: “Este grozav să te plimbi prin oraş!”; “Sunt fericit că mănânc un pepene fără sâmburi”; “dansăm în time, time”; “Plecăm , suntem gata să călătorim în Time, time”; “preistorie”; “antichitate”; “Egiptul antic”; “vestul sălbatic”; “aşa că Bye-bye…” Ne spune şi videoclipul: “Viitorul e grozav!”






  • Evolution au 19e siècle : une question de générations ?

    Evolution au 19e siècle : une question de générations ?

    Chez les Roumains, le concept de modernisation fait progressivement son apparition dès 1770, et lon peut le percevoir dans les mémoires que les boyards roumains adressaient aux empires dAutriche et de Russie. En 1821, à la suite de la révolution dirigée par Tudor Vladimirescu, lEmpire ottoman sétait vu contraint dabandonner sa pratique de racoler les futurs dirigeants des Principautés roumaines parmi les aristocrates grecs du quartier de Fanar de Constantinople, à la faveur de grandes familles autochtones. Ce fut là la première victoire de lidée nationale. Dautres, plus éclatantes encore, ne tarderont pas à suivre sous peu.



    Dans la première moitié du 19e siècle, avant lunion de la Moldavie et de la Valachie dans un même Etat – la Roumanie -, lon voit lidée nationale percer, petit à petit, pour gagner les consciences de deux générations successives de lélite roumaine de la première moitié du 19e siècle. La génération des boyards des années 1820 dabord, celle qui ouvre la porte des réformes nationales, et ensuite la génération de la révolution de 1848. Formée dans le respect de la culture orientale, inspirée par le mode de fonctionnement ottoman, la génération de 1820 prenait contact, la première, avec les réformes mises en place par lOccident de lépoque, grâce aux voyageurs et aux informations qui commençaient à pénétrer dans les pays roumains. La génération suivante, celle des années 1840, formée pour la plupart des fils de grandes familles de boyards, envoyés suivre leurs études surtout en France, en Allemagne et en Italie, était, elle, en contact direct avec les réalités et la modernité occidentales. Une fois rentrés, les jeunes « bonjouristes », comme ils se faisaient ironiser par les anciens, étaient décidés à transformer les Principautés roumaines de fond en comble.



    Les historiens qui se sont penchés sur le 19e siècle roumain croient voir les racines des transformations profondes subies par la société roumaine de lépoque dans la rupture consommée entre les générations délites roumaines des années 20 et 40 du 19e siècle. Lhistorien Alin Ciupală, de lUniversité de Bucarest, pense que la révolution de 1821, menée par Tudor Vladimirescu, et le changement du système daccession au trône des pays roumains qui sensuit marquent lavènement de la nouvelle Roumanie. Alin Ciupală :



    « En 1822, lorsque les trônes de Moldavie et de Valachie reviennent dans le giron de grandes familles locales, laristocratie roumaine est loin dêtre unie, tiraillée quelle était entre plusieurs factions. Lon voit, dune part, les grands boyards demeurés fidèles à la Russie et à sa politique dans les Balkans. Une autre faction de la grande aristocratie demeure fidèle à la Sublime Porte et à ses intérêts dans la région. Ensuite, surtout après 1840, lon constate lapparition dune nouvelle génération de boyards, très souvent jeunes, éduqués en Occident, et attachés à développer un nouveau projet politique, qui sera mis en œuvre lors de la révolution de 1848 dabord, puis lors de lUnion des Principautés roumaines et de la modernisation du nouvel Etat roumain, et de la société roumaine dans son ensemble ».



    La liberté dexpression et la suppression de la censure a été le combat commun de ces deux générations de lélite roumaine qui se sont succédées dans la première moitié du 19e siècle. Cela na cependant pas eu le don deffacer leurs différences. Des différences encore plus marquées quant à la position des femmes et des hommes face à la modernité. En effet, les premières savéreront encore plus emballées par le changement de cap vers lOuest que leurs collègues de génération masculins. Alin Ciupală :



    « Dans cette époque de 1848, lon remarque deux types de césures. Regardez les familles, pour constater combien lépoux demeure en général attaché au modèle culturel oriental, alors que la femme embrasse plus volontiers les mœurs, la mode et le mode de vie occidental. Une deuxième rupture, cest celle qui se fait jour entre les générations, et qui devient apparente en 1848, entre la génération des enfants et celle de leurs parents. En effet, les jeunes aristocrates des années 1840, éduqués dans les universités françaises et allemandes, rentrent au pays bien décidés de changer lordre établi. »



    Un domaine que daucuns hésitent à prendre au sérieux, le domaine du frivole par excellence – celui de la mode – rend compte au mieux de lamplitude de ces deux types de ruptures. Aux habits, chaussures et bijoux sajoutent les goûts en matières littéraire et musicale, les jeux à la mode. Tout cela contribue de manière essentielle au changement des mentalités des Roumains. Les sources iconographiques rendent compte le mieux de lévolution des mentalités. Dans les tableaux de lépoque, qui représentent certains boyards avec leurs épouses, lon voit deux mondes qui sopposent. Les hommes sont parés à la mode orientale, alors que leurs femmes brillent de mille feux, habillées suivant la dernière mode parisienne. Alin Ciupală prend pour exemple un monument public, le groupe statuaire de la famille de boyards Golescu, situé à Bucarest, près de la Gare du Nord :



    « Ce groupe statuaire de la famille Golescu reflète à merveille lévolution des mœurs. Lon voit le père, Dinicu Golescu, debout, au milieu, habillé à la mode orientale, mode qui a été introduite dans les Principautés roumaines par les premiers princes fanariotes, au début du 18e siècle. La statue du père est entourée par les bustes de ses fils, qui sont des membres marquants de la révolution de 1848. Et tous les quatre sont habillés à loccidentale, à l« allemande » pour reprendre lappellation utilisée à lépoque. Et ce monument offre à merveille limage de la rupture consommée entre ces deux générations de lélite roumaine, mais également de la transformation de mœurs que connaît la société roumaine de la première moitié du 19e siècle. »



    La Roumanie moderne voyait le jour voici 160 ans. Elle était en bonne partie le résultat de lévolution, en termes de mœurs et de valeurs, quavait opéré lélite roumaine, en lespace de deux générations. Pourtant, les deux générations de boyards furent gagnées dans la même mesure par le sentiment patriotique et le désir de bâtir une Roumanie moderne, forte et unifiée.


    (Trad. Ionut Jugureanu)


  • Jardiniers et paysagistes étrangers dans les Principautés Roumaines

    Jardiniers et paysagistes étrangers dans les Principautés Roumaines

    Au début du 19e siècle,
    lorsque la civilisation roumaine a commencé à se tourner vers l’Occident, de nombreux
    domaines nécessaires à la modernisation n’étaient pas encore développés. C’est
    pourquoi les princes régnants et les boyards des principautés roumaines de
    Moldavie et de Valachie ont fait venir de l’étranger les spécialistes qui
    manquaient : des architectes, des médecins, de professeurs, des ingénieurs
    mais aussi des jardiniers paysagistes. Le parc de Cişmigiu, le jardin public le
    plus ancien et peut-être le plus aimé de Bucarest, est l’œuvre de plusieurs de
    ces paysagistes étrangers. Son aménagement commença vers les années 1847 et il fut
    inauguré en 1854.

    Le prince régnant de Valachie, Gheorghe Bibescu, a fait venir
    de Vienne le paysagiste d’origine allemande Wilhelm Mayer, ancien directeur des Jardins impériaux de
    Vienne, un nom assez connu de nos jours. Mayer n’a pourtant pas été le
    seul spécialiste étranger à avoir conçu ce jardin public, d’autant plus qu’il
    est mort en 1852, à 38 ans. Notre interlocuteur, le paysagiste Alexandru Mexi
    explique que « à la différence d’autres jardins publics, le parc de Cişmigiu
    allait subir de nombreux changements. Les plus importants sont dus à Wilhelm
    Knechtel et ils datent de 1880, environ. Cependant, les changements qui
    allaient conférer à ce jardin son aspect d’aujourd’hui ont été réalisés dans
    les années ’20 par Friedrich Rebhun. Wilhelm Knechtel a travaillé en Valachie
    entre autres à l’aménagement des jardins du Château de Peleş de Sinaïa. C’est lui
    qui a réalisé les petits sentiers pavés à travers la forêt. Des paysagistes
    d’origines française allaient également travailler dans les principautés
    roumaines, au 19e siècle et au début du 20e, dont Edouard
    Redont et Emile Pinard. Ils ont réalisé ensemble plusieurs parcs publics de
    Valachie, entre autres le parc Romanescu de Craiova. Ils ont également
    travaillé à Caracal, et dans la zone de Muşcel – Argeş. Emile Pinard a
    travaillé aussi dans la Vallée de la Prahova, à Floreşti, Breaza et Buşteni.     »


    Au 19e siècle, partout dans
    le monde, les jardins publics et privés étaient aménagés surtout dans le style
    anglais. Plus tard, au 20e siècle, on commença à préférer les
    jardins à la française. Dans les principautés roumaines, les paysagistes y
    respectent souvent la spécificité locale. Alexandru Mexi affirme que « Wilhelm
    Meyer, Wilhelm Knechtel, Friedrich Rebhun et les autres paysagistes qui
    arrivaient de l’espace culturel d’expression allemande, ont gardé une partie
    des particularités locales et ont tâché de les adapter aux jardins qu’ils ont
    aménagés en Valachie et en Moldavie. Les jardins conçus par les paysagistes
    français sont beaucoup plus proches de ce que l’on réalisait en France et ne
    prenaient pas tellement en compte les spécificités locales. Edouard Redont a
    même publié un livre sur le parc Bibescu – actuel parc Romanescu – de Craiova,
    peu après son inauguration. Les esquisses et les dessins insérés dans ce livre
    ressemblent beaucoup à ceux que l’on retrouve dans les pages d’une des
    publications françaises spécialisées les plus connues en Europe. Ces
    paysagistes avaient donc des connaissances solides et ils tentaient d’appliquer
    presque sans hésitation les principes qu’ils avaient étudiés.     »


    Durant
    la seconde moitié du 19e siècle, alors que le marché européen de
    l’architecture et de l’aménagement paysager était saturé, les architectes et
    les jardiniers paysagistes établis dans les principautés roumaines avaient la
    possibilité de pratiquer leur métier et obtenir des revenus satisfaisants, tout
    en se sentant chez eux au sein d’une société qui les avait reçus
    chaleureusement. Friedrich Rebhun en est un exemple. Il s’est très bien adapté
    à la vie sur Bucarest qu’il avait considéré au début comme une halte sur la
    route vers le Japon. Alexandru Mexi raconte que« Friedrich Rebhun est
    arrivé à Bucarest en 1910. Les dernières références qui le concernent datent de
    1958. Durant ce demi-siècle – ou presque – d’ «adaptation », il a
    publié de nombreux articles, ainsi qu’un livre où il parle du spécifique
    roumain ou des particularités de certaines villes.

    Un premier projet
    d’aménagement de l’actuel parc de Herăstrău – qui devait s’appeler le Parc
    National – fut conçu au début des années ’30. Rebhun a fait une analyse des
    plantes acclimatées pour ce parc, estimant qu’un parc national devait comporter
    aussi une végétation autochtone, beaucoup plus riche que les espèces exotiques
    importées. En effet, bon nombre de plantes acclimatées à ce moment-là n’ont pas
    résisté, mais d’autres, si. Par exemple, dans le jardin de Cişmigiu, il y a
    encore plusieurs exemplaires de vieux platanes et sophoras du Japon. Quelques
    autres espèces se sont conservées dans le parc du palais de Peleş, à Sinaïa. A
    l’époque, c’était comme un jeu de hasard, on ne savait pas si ces plantes
    allaient s’adapter aux conditions des différentes villes roumaines, car, à
    l’époque il y avait peu de pépinières pour les tester. La plupart des plantes
    étaient apportées d’Autriche et d’Italie, les Archives Nationales conservant
    encore des factures et des reçus qui attestent leur achat. (Trad. :
    Dominique)

  • Ciumă şi tratament în spaţiul românesc de secol 19

    Ciumă şi tratament în spaţiul românesc de secol 19

    Ciuma a
    fost mult timp spaima Europei, cu zeci de milioane de victime. În secolele
    18-19, ea a purtat nume ca molima Levantului, molima valahică şi boala
    lipicioasă şi era considerată una dintre cele mai periculoase boli prin
    amploarea deceselor şi lipsa medicaţiei. Boala era transmisă de puricii de pe
    şobolani, forma bubonică fiind ce mai răspândită. Ciuma se caracteriza prin
    febră puternică, buboni, vomă, hemoragii, halucinaţii care duceau în final la
    deces.



    Însă ciuma nu a fost o prezenţă
    constantă în Principatele Române, acestea nefiind nici focar de producere a ei.
    Boala a fost mereu adusă în Principate de negustori, soldaţi, pelerini şi alţi
    călători din Orient care purtau purici în haine şi mărfuri sau de şobolanii din
    caravane şi de pe corăbii. Istoricul Sorin Grigoruţă de la Institutul de
    Istorie A. D. Xenopol din
    Iaşi a
    scris o carte despre ciumă şi tratamentele împotriva ei. El s-a referit la percepţiile
    asupra bolii care ilustrau mentalul epocii.

    Veacurile anterioare secolului 19 au fost marcate de concepţiile
    potrivit cărora epidemiile de ciumă erau văzute ca o consecinţă a unor
    dereglări ale condiţiilor naturale, determinate de o serie de factori
    astronomici precum conjuncţia planetelor, eclipse, comete, dar şi de cataclisme
    precum cutremure şi inundaţii. Ea era văzută ca o sancţiune din partea
    divinităţii pentru mulţimea păcatelor oamenilor. Depăşind în bună măsură dar
    mai păstrând concepţiile ce marcaseră secolele anterioare, la începutul
    secolului al 19-lea, locuitorii Ţărilor Române şi autorităţile au început să
    vadă şi rolul factorului uman în răspândirea ciumei. Odată cu trecerea anilor
    şi după confruntarea cu multiple valuri epidemice, o serie de constatări
    empirice vor contribui la conturarea unui ansamblu de acţiuni antiepidemice.
    Singurele metode erau fuga sau scoaterea celor bolnavi în afara localităţilor.

    Ciuma a
    fost mai ales o boală a oraşelor. Iar măsurile luate de autorităţi pot fi
    considerate azi represive. Sorin Grigoruţă. Conştientizând că
    aglomerările umane nu fac decât să sporească riscul de răspândire a flagelului,
    autorităţile au luat măsuri severe pentru a limita contactul interuman. Se
    constată nefuncţionarea instanţelor de judecată, închiderea şcolilor, a
    bisericilor, a cafenelelor, diminuarea comerţului, precum şi restricţionarea
    circulaţiei pe străzi, mai ales pe timpul nopţii. Pe la 1785, domnul porunceşte
    marelui spătar închiderea cafenelelor însă cafeaua se putea vinde la fereastră.
    În ceea ce priveşte restricţionarea circulaţiei pe străzi, pe timpul nopţii ea
    era dată de faptul că atunci erau transportaţi bolnavii şi morţii în afara
    oraşului. Nu era o imagine plăcută şi se încerca şi diminuarea efectului
    emoţional pe care l-ar fi putut avea asupra restului oamenilor.



    O a doua
    măsură împotriva ciumei a fost izolarea. Cu detalii, Sorin Grigoruţă. Izolarea caselor molipsite era cea de-a doua măsură luată de autorităţi.
    Prima formă de izolare presupunea păstrarea celor bolnavi în casă, erau închişi
    efectiv în case. Aş menţiona că această metodă nu a fost aplicată numai în
    Ţările Române, ci este întâlnită în toată Europa. În cazul în care cineva
    supravieţuia, bine, dacă nu, toţi ocupanţii casei se îmbolnăveau şi mureau. A
    doua formă de izolare presupunea scoaterea, atât a celor bolnavi, cât şi a
    celor sănătoşi din casele molipsite, acele locuinţe urmând a fi supuse unui
    proces de dezinfectare, să-i spun aşa. Aceasta se putea limita la aerisirea şi
    spălarea lor, dar se putea merge până la distrugerea parţială sau totală, focul
    fiind de cele mai multe ori agentul purificator. Ştefan Episcupescu, în a cărui
    opinie ciuma era un duh al morţii, amintea în 1824 care erau leacurile de
    ocrotire împotriva ciumei. Citez din scrierea sa: din tot cuprinsul leacurilor
    ştiinţei doftoriei sunt apa, oţetul şi focul cele mai tari şi puternice
    împotriva lipelii ciumei. Apa spală şi curăţeşte lipeala, aburul oţetului
    slăbeşte iuţeala lipelii şi taie otrava ei, iar focul trage duhul ciumei în
    sineşi dintr-o depărtare a dogoarei lui şi-o arde şi stinge de tot.


    Cea mai
    eficientă metodă de combatere a ciumei din Occident a fost carantina. Prima
    carantină europeană a fost adoptată de portul Ragusa, care ţinea în afara
    oraşului pentru 40 de zile orice navă care venea din Orient. Ideea a fost preluată
    şi de alte porturi şi oraşe europene. Pe uscat, cordonul sanitar austriac a
    fost extrem de eficient, organizat pe structura frontierelor militare.
    Carantina rusă însă era temporară, dura numai pe parcursul epidemiei şi era în
    mare parte ineficientă. Carantina în spaţiul românesc apare şi ea, însă tot cu
    rezultate modeste. Sorin Grigoruţă.

    Fără a viza în mod conştient
    factorul ce cauza răspândirrea ciumei, treptat, toate măsurile care ţineau de
    izolarea celor bolnavi sau doar suspecţi de molipsire dădeau unele rezultate.
    Drept urmare, pasul următor a vizat verificarea şi izolarea pentru câteva zile
    a celor ce veneau din zone afectate de ciumă, fie că aceste zone se aflau în
    ţară sau în afara ei. Concomitent s-a dezvoltat şi un sistem de răvaşe de drum
    sau bilete de sănătate menite a certifica faptul că drumeţul venea din zone
    neafectate de ciumă. Aşa au luat naştere carantinele interne şi cele externe. Întâlnite
    în documentele interne şi cu denumirea de lazarete, aceste locuri de izolare
    erau organizate ad hoc în principalele puncte de intrare în marile oraşe sau la
    sate. Erau rechiziţionate câteva case destinate găzduirii celor supuşi
    carantinei şi personalului însărcinat cu tratarea.

    Ciuma
    a dispărut din Principatele Române către mijlocul secolului al 19-lea, odată cu
    apariţia statului şi a frontierelor tari.




  • La ruée des Roumains vers l’Occident

    La ruée des Roumains vers l’Occident

    On parle donc de 4, voire de 5 millions de Roumains établis dernièrement dans des pays comme l’Italie et l’Espagne. Ces derniers comptent à eux seuls plus de deux millions de résidents d’origine roumaine. Plus bas dans la liste des pays choisis par les émigrés roumains, on trouve l’Allemagne, avec 600 mille résidents d’origine roumaine, puis la Grande-Bretagne. Le premier pays non-européen arrive en cinquième position, il s’agit des Etats-Unis. Ce phénomène de la migration prend de l’ampleur en 2007, l’année de l’adhésion de la Roumanie à l’UE.

    Mais quelles en sont les causes ? Corina Neagu, consultante en ressources humaines, tente de répondre à cette question : « Avant, ce qui motivait et poussait les gens à partir chercher leur bonheur ailleurs, c’était surtout la différence de niveau salarial. Maintenant, il s’agit plutôt de l’instabilité économique, politique ou sociale, à cause du mauvais fonctionnement des systèmes publics roumains. Il faudrait mieux étudier ce problème, ce qui pousse les gens à émigrer, et ce qu’on pourrait entreprendre pour changer cet état de choses. Car il ne s’agit pas d’une anecdote, mais d’un mouvement de fond qui s’accélère de plus en plus. Il y a de plus en plus de gens qui partent, et de plus en plus jeunes, parce qu’ils ne voient pas de perspectives d’avenir ici. Le marché roumain n’est absolument pas préparé à cette situation ».

    Corina Neagu explique que beaucoup de ces jeunes émigrés connaissent bien le contexte international. Ils se rendent compte qu’ils ne peuvent pas trouver un poste adapté à leurs exigences professionnelles sur le marché roumain. Cette situation est encore plus flagrante pendant les foires de l’emploi. Les professionnels qui postulent aux postes proposés ne sont souvent pas recontactés, parce que les employeurs les soupçonnent d’être trop exigeants concernant les conditions d’embauche, et qu’ils ne pourront pas satisfaire à leurs attentes. Le déficit de main d’œuvre avoisinerait actuellement le million de personnes. Et l’espoir d’un renversement de situation est plutôt mince.

    Même si la croissance est au rendez-vous, que les salaires augmente, ainsi que l’offre d’emplois, il n’en reste pas moins que la moitié des jeunes projettent de quitter le pays dans les années à venir. Plus précisément, ce sont 47% des jeunes Roumains qui envisagent de partir, explique Dumitru Sandu, sociologue et professeur d’universités : «L’émigration comme phénomène n’est pas nécessairement un problème en soi. Mais cela risque de s’aggraver. Que faut-il faire ? Tout d’abord, suivre de près et analyser le phénomène, par exemple à travers des sondages d’opinions auprès de ceux qui s’établissent à l’étranger. Les derniers sondages de ce type, réalisés en Italie et en Espagne, datent de 2007, 2008. Or, l’émigration change rapidement, aussi bien en intensité, du point de vue de l’aire géographique de distribution, de la structure d’âge ou encore en fonction des causes. Il s’agit donc d’un phénomène protéiforme. »

    L’émigration de la jeunesse fragilise et vulnérabilise le développement économique de la Roumanie, assure le sociologue Dumitru Sandu. Bien sûr, cette émigration a des retombées positives. Les Roumains établis à l’étranger ont ainsi envoyé au pays plus de 55 milliards d’euros depuis l’adhésion de la Roumanie à l’UE. Mais les conséquences négatives aussi sont importantes. Des effets générés sur le marché de l’emploi jusqu’aux enfants laissés au pays par leurs parents partis travailler à l’étranger.

    Les solutions à ce problème relèvent pour certaines du mythe ou de l’illusion, estime Dumitru Sandu : « Il existe ce mythe, je ne sais pas de quelle manière est-il arrivé à s’imposer : Les gens partent, et alors ? Et on pense qu’on pourra combler le déficit de la main d’œuvre en faisant venir de la main d’œuvre de l’étranger. Qu’on pourra faire venir des médecins, des constructeurs en bâtiment. Parce que d’autres pays ont fait de même. C’est un mythe, un leurre. Et croire en ce genre de sottises nous porte préjudice. La Roumanie est en crise, et la crise ne fait qu’empirer. C’est évident qu’il va falloir importer de la main d’œuvre. Dans certains secteurs de l’économie, cela fonctionnera, de manière plutôt aisée et rapide. Mais importer de la main d’œuvre étrangère, cela revient plus cher que de faire le nécessaire pour retenir les Roumains qui partent, voire même d’essayer de faire revenir ceux qui sont déjà partis ».

    Il faudrait donc que la Roumanie s’organise, et réfléchisse, à long terme, pour devenir une société attrayante, qui offre des avantages à ses citoyens. Il n’existe évidemment pas de solution miracle. Il faut activer tous les leviers -économiques, sociaux, sociétaux- qui permettront de résoudre de façon positive ce phénomène de l’émigration. (Trad. Ionut Jugureanu)

  • A la Une de la presse roumaine – 09.08.2018

    A la Une de la presse roumaine – 09.08.2018

    Bucarest se prépare pour une nouvelle manif anti-gouvernementale prévue pour ce week-end. Cette fois-ci, ce sont les Roumains qui travaillent et habitent à l’étranger qui se rendront devant le gouvernement pour protester contre le pouvoir de la coalition PSD – ALDE.



  • Război sau pace

    Război sau pace

    Cu o săptămână în urmă credeam că a început războiul, unul de dimensiuni pe
    care ne temem să le pronunţăm. Bombardamentele americano-franco-britanice
    împotriva unor ţinte ale regimului sirian oficial au fost precedate de
    degradări fără precedent. Relaţiile Rusiei cu SUA şi ţările occidentale s-au
    degradat grav şi constant, Rusia se află sub un regim de sancţiuni din partea
    Uniunii Europene şi a Statelor Unite, Rusia se consideră persecutată de
    Occident. În acest contex, a neînţelegerii generalizate, confruntarea se poartă
    deasupra Siriei, a oamenilor şi pământurilor acestei ţări arabe şi levantine,
    cu o istorie fabuloasă şi o civilizaţie incredibilă.

    Siria a fost ultima ţară lovită
    de valul primăvăratic al schimbărilor în lumea arabă. În urmă cu 7 ani, în
    martie 2011, revolta împotriva puterii oficiale a izbucnit şi în Siria, ca o
    răbufnire împotriva abuzurilor la care populaţia a fost supusă în timpul
    regimului celor doi preşedinţi Al Assad. În acelaşi timp, însă, Siria a fost
    lovită, ca un val negru, de insurecţia islamică fundamentalistă. Incredibil de
    repede, o mare parte a teritoriului sirian a căzut sub ocupaţia malefică a
    organizaţiei ce se intitula singură Statul Islamic. A început un cumplit
    proces de atrocităţi comise împotriva sirienilor, omorâţi în cele mai teribile
    şi greu de imaginat feluri. Valorile culturale şi istorice ale Siriei au fost
    şi ele greu lovite în tot acest timp, fiind distruse sistematic şi programatic.

    Cu toată mobilizarea internațională, înfrângerea organizației teroriste, pe
    care nimeni nu declara că o susține și toată lumea lupta împotriva ei, s-a
    dovedit o sarcină complicată și de lungă durată. Mai mult, prin intermediul
    mijloacelor moderne de comunicare, terorismul fundamentalist a fost exportat și
    a ieșit la suprafață în capitalele vieții occidentale. A merge în Siria, țara
    unde turismul avea un viitor pe măsura istoriei acelor pământuri, a devenit
    sinonim cu aderarea la teroarea organizației care își spunea și se comporta ca
    Stat Islamic. În timp ce tinerii occidentali veneau în Siria, într-o aventură
    care i-a costa viața pe mulți dintre ei, sirienii erau obligați să-și
    părăsească țara și casa. Pentru a-și salva viața, sirienii au fost obligați să
    plece într-un exil pentru care, foarte mulți dintre ei, au plătit cu viața.
    Este deja mult timp de când sirienii fac aceste plăți supreme, deși nimeni nu
    are dreptul să le ceară așa ceva.

    Înfrângerea declarată a Statului Islamic, acestui
    pericol mortal pentru lumea civilizată, este una dintre puținele vești bune
    primite de comunitatea internațională în ultimul timp. Cu toate acestea, puțini
    sunt cei care se așteptau ca pacea să revină în Siria. Dimpotrivă, peisajul momentului
    este complicat acum cu o implicare internațională care face din Siria, țară a
    culturii și a civilizației de mii de ani, butoiul cu pulbere al omenirii. Rusia
    se implică masiv în Siria, cu o prezență militară ce amintește de alte momente
    de acest fel din istoria sovietică. Vecina de la nord, Turcia, a ezitat mult
    timp să participe semnificativ la efortul de luptă împotriva Statului Islamic,
    deși acesta era condus de aliatul strategic american. Ankara a realizat, însă,
    o masivă schimbare de orientare, fiind mult mai apropiată de Rusia decât de
    americani și ceilalți aliați din NATO. Iar implicarea militară în Siria vecină nu
    s-a mai împiedicat de nimic.

    După dispariția sau transformarea Statului
    Islamic, luptele continuă în Siria de parcă nimic nu s-a fi schimbat. În linii
    mari, regimul Al Assad se confruntă cu forțele opoziției, fiecare parte are o
    serie de mari puteri în spate și cu toții bombardează. Miza nu este prea clară,
    cum nesigur este și numărul victimelor acestor confruntări, civili în cea mai
    mare parte. În Siria nu se mai construiește ci se bombradează cu temeinicie, de
    parcă toată lumea vrea să își testeze armele pe acest colț de lume. Doar că,
    acolo, pe pământ sau sub pământ, în adăposturi disperate, sunt oameni ai căror
    copii aflați la vârsta primelor clase de școală nu au cunoscut pacea, ci doar războiul.

  • Începuturile medicinei moderne româneşti

    Începuturile medicinei moderne româneşti


    În a doua jumătate a secolului al
    19-lea, medicii români cu studii în Occident au fondat instituții medicale și
    învățământ medical pentru a lupta împotriva bolilor și a instrui medici. De
    numele unora ca Nicolae Kretzulescu și Carol Davila precum și al unor boieri și
    filantropi se leagă o generație care a modernizat medicina românească și au
    dus-o aproape de standardele cele mai exigente ale epocii.


    Medicina ca știință apare în Renaștere,
    iar primele informații cu caracter științific în spațiul românesc apar la
    sfârșitul secolului al 17-lea, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu
    (1688-1714). La curtea sa au sosit medici de origine greacă, dar și un alsacian
    și venețian care introduc medote care semănau cu vaccinarea de mai târziu. Din
    punct de vedere instituțional, academiile domnești erau așezăminte în care se practica
    așa-numita iatrosofie, o combinație între filosofie și medicina empirică. Dar
    academiile domnești au fost nucleele pe baza cărora s-a construit învățământul
    medical din secolul al 19-lea.


    Medicul Octavian Buda, profesor de
    istoria medicinei la Universitatea de Medicjnă și Farmacie Carol Davila din
    București, a făcut un excurs în începuturile medicinei moderne românești, care
    din secolul al 19-lea se raporta direct la Occident. Argumentul științei învățate în Occident reprezintă nu o
    sursă de coerciție, dar de schimbare chiar și a unor politici de stat. Interesantă
    este comparația pe care românii celei de-a doua jumătăți a secolului al 19-lea
    o fac cu Belgia, se flatează și autoflatează să fie numiți reprezentanți ai
    Belgiei Orientului pentru un motiv nu legat de latinitatea parțială a Belgiei,
    ci de faptul că Belgia era o țară asamblată în jurul anului 1830, Principatele
    Unite unindu-se și ele relativ mai târziu. Românii făceau comparații
    instituționale insistente având în vedere viteza cu care își puneau la punct
    instituții noi. De exemplu, crearea primului institut de fiziologie, în 1892,
    de către Alexandru Vițu, părintele cercetărilor biologico-fiziologico-medicale,
    el fiind inițiatorul cercetării științifice de tip biomedical. El a fost în
    Belgia să facă o prospectare de tip biomedical.


    Efervescența modernizatoare a cuprins
    întreaga sociateta românească, de la cel mai simplu țăran la cel mai mare
    boier. În medicină, învățământul a avut un loc privilegiat și primul mare nume
    al învățământului medical românesc a fost francezul Carol Davila. Octavian
    Buda. Modernitatea efectivă
    se pune instituțional în mișcare odată cu Regulamentele Organice, odată cu
    influența occidentalizantă la acea vreme a autorităților țariste. Se creează un
    Colegiu al medicilor și cele trei structuri mari spitalicești, Colțea,
    Pantelimon și Filantropia. Activitatea financiară privată a boierilor este
    strânsă într-o eforie, care este premergătoare unei direcții sanitare sau a
    unui sistem cât de cât coordonat de practici medicale. Ideea organizării unui
    învățământ universitar de medicină era încă foarte departe și printr-un concurs
    de împrejurări apare la București Carol Davila. Există o apocrifă făcută de
    unul dintre marii chirurgi ai epocii, Constantin Dumitrescu-Severeanu, care
    explică cum în 1852 la avizierul Facultății de Medicină din Paris apare un
    anunț în care două personalități își exprimau dorința de a aduce în țările lor
    un fel de medic de autoritate. Un anunț era legat de oștirea română dat de
    principele Barbu Știrbey, celălalt era dat de șahul Iranului. Severeanu
    plusează și spune că decanul Facultății de Medicină, al cărui fiu era șeful
    legației franceze de la București, îl convinge pe tânărul și înflăcăratul
    Davila să aleagă drumul către sora latină mai tânără, Principatele Unite.
    Gestul lui Severeanu este de a-l imortaliza pe Davila ca un fel de vector al
    modernizării românești. Severeanu va face parte dintr-un prim grup de medici
    români care va primi burse guvernamentale, începând cu 1860, el făcând parte
    din primele generații de absolvenți ai unei școli de medicină și farmacie care
    va deveni națională în 1858.


    Transformările moderne în medicină au
    fost atât de profunde încât au schimbat și limba. Octavian Buda. În umbră veghea o personalitate
    foarte puternică a României acelor vremuri, este vorba despre Nicolae
    Kretzulescu, școlit la Paris, apropiat de cercurile lui Cuza, un om foarte
    complex care a fost prim-ministru, ministru de externe, ministru de interne,
    ambasador al României în Rusia. El este prezentat în istoria medicinei ca un om
    care a creat un limbaj medical. Suntem într-o perioadă în care se trece de la
    un alfabet de tranziție la alfabetul latin, iar găsirea unor expresii medicale
    era acut cerută. În 1840-1850 se ajunge la primele încercări venite pe filiera
    unor traduceri din limba franceză. Nicolae Kretzulescu face mari eforturi în
    acest sens și în 1842 se ocupă de traducerea unui manual de anatomie
    descriptivă din Franța. Practic, limba română își schimbă dintr-odată un întreg
    limbaj de specialitate. Termenii medicali veniți pe filieră mai veche, greacă,
    precum nervurile optice, costași, rondul mare, găunoșitură pentru cavitate,
    lighean pentru bazin, trâmbiță pentru trompă sunt înlocuiți de termenii
    de origine latină, preluați din franceză: vertebră, cervicală, lombar, frontal,
    sfenoid. Era un lucru absolut remarcabil pentru un om din plin implicat în
    viața politică a acelor vremuri. Pentru mentalul colectiv al elitei sociale de
    atunci, a te ocupa de medicină era considerat un fel de muncă nu chiar
    inferioară dar nu pe măsura statului de boier.


    Medicina
    modernă românească a însemnat un curs al dezvoltării care a format o tradiție
    și care a dat roade. Unul dintre premiile Nobel pe care România le deține este
    în medicină, prin George Emil Palade.

  • La semaine du 27 février au 04 mars 2017

    La semaine du 27 février au 04 mars 2017

    Réactions au scénario concernant une Europe à deux vitesses

    Le président de la Commission européenne, Jean-Claude Juncker, a présenté, ce mercredi, 5 possibles scénarios au sujet de l’avenir de l’Union après le Brexit. Le document – un Livre blanc – fait une analyse des éventuelles évolutions de l’UE sur les dix prochaines années, depuis l’impact des nouvelles technologies sur la vie de la société et sur les emplois aux interrogations liées à la mondialisation, à la situation sécuritaire et à la montée des populismes. Les cinq scénarios vont de limiter le marché unique européen jusqu’à une Europe fédéralisée. Parmi ces scénarios figure aussi l’option d’une Europe à plusieurs vitesses, dans laquelle certains Etats membres se développeraient de manière plus rapide, sans que le reste du bloc communautaire soit tenu de suivre le même rythme.

    L’option a déjà provoqué de l’inquiétude dans l’Est, y compris en Roumanie. Bucarest rejette une Union européenne à plusieurs vitesses – c’est le message des autorités, selon lesquelles une intégration différenciée peut approfondir les décalages économiques et sociaux entre les Etats membres. L’eurodéputé social-démocrate roumain Victor Boştinaru a demandé un débat politique au niveau national en marge du concept d’une UE à plusieurs vitesses. Le sujet a été abordé aussi par le président roumain Klaus Iohannis à la rencontre avec le premier ministre maltais, Joseph Muscat, dont le pays détient la présidence tournante de l’UE. Le chef de l’Etat roumain s’est prononcé fermement contre l’idée d’une Europe à plusieurs vitesses, affirmant que de telles formules de reconfiguration de l’Union pourraient mener au démantèlement du projet européen. Tant le président que le premier ministre roumain, Sorin Grindeanu, ont souligné dans leurs discussions avec le chef du gouvernement maltais la nécessité d’avoir une position unitaire au niveau communautaire en ce qui concerne le maintien du marché intérieur et des droits des citoyens européens en Grande Bretagne, après le Brexit. Les premiers ministres roumain et maltais se sont également penchés sur les préparatifs de la reprise par la Roumanie de la présidence tournante de l’UE, au premier semestre 2019.

    Attirer des fonds européens, priorité majeure du gouvernement Grindeanu

    La priorité majeure du gouvernement roumain, c’est d’attirer 5,2 milliards d’euros de fonds européens d’ici la fin de l’année, a fait savoir Sevil Shhaideh, ministre du Développement régional et vice-premier ministre. Bucarest a perdu 3,5 milliards d’euros, somme qu’il aurait pu utiliser entre 2007 et 2013. Par ailleurs, la Roumanie n’a absorbé jusqu’ici que 1% des près de 30 milliards d’euros qui lui sont alloués pour la période 2014-2020, alors qu’à l’échelle européenne le taux d’absorption pour le même calendrier financier est de 3%. A Varsovie, où elle a participé à la réunion des ministres responsables de la politique de cohésion des pays du Groupe de Visegrád (Pologne, République tchèque, Hongrie, Slovaquie) plus Bulgarie, Croatie, Roumanie et Slovénie, la ministre roumaine pour les Fonds européens, Rovana Plumb, a affirmé, que la politique de cohésion devait demeurer le principal pilier d’investissements au niveau de l’UE après 2020. L’officiel a ajouté qu’une politique de cohésion forte et efficace engendrerait une croissance intelligente, durable et favorable à l’inclusion dans toutes les régions d’Europe.

    Enquête sur le principe deux poids, deux mesures concernant la qualité des denrées alimentaires vendues en Europe de l’Est et en Europe Occidentale

    Les autorités roumaines vérifieront la possibilité que les produits alimentaires commercialisés en Europe de l’Est soient inférieurs du point de vue de la qualité à ceux vendus en Occident, a fait savoir le ministre roumain de l’Agriculture Petre Daea. Cette décision intervient alors que les gouvernements de plusieurs pays d’Europe de l’Est accusent les producteurs alimentaires d’utiliser dans les produits commercialisés en Europe centrale et Orientale des ingrédients moins chers, même si le prix que paie le consommateur est le même. La législation européenne n’interdit pas cette pratique, l’UE demande aux fabricants d’indiquer clairement sur l’emballage tous les ingrédients utilisés. Pour leur part, les producteurs affirment que les différences de composition sont données par les goûts locaux. Les leaders des pays du groupe de Visegrad – République Tchèque, Hongrie, Pologne et Slovaquie souhaitent que l’UE prenne des mesures contre les producteurs qui utilisent des ingrédients de qualité inférieure dans les produits vendus dans des pays plus pauvres.

    Viste du ministre roumain des Affaires étrangères, Teodor Meleşcanu, à Budapest

    Le ministre roumain des affaires étrangères, Teodor Melescanu, s’est entretenu, lundi, à Budapest, avec son homologue hongrois, Péter Szijjártó. Dans une conférence de presse commune, le chef de la diplomatie roumaine a déclaré que la relation entre la Roumanie et la Hongrie voisine devait devenir un modèle à suivre par d’autres Etats de la région. Teodor Melescanu a fait savoir que Bucarest et Budapest envisageaient une réunion commune de leurs deux gouvernements, qui devrait être précédée par une session de la Commission mixte de coopération. A son tour, Péter Szijjártó a précisé que la relation entre la Roumanie et la Hongrie avait besoin de dialogue et il a exprimé son espoir que des thèmes bilatéraux sensibles, tels la situation des minorités ethniques, trouvent une solution. La visite du ministre roumain des Affaires étrangères, Teodor Melescanu, à Budapest, a également inclus un entretien avec le premier ministre, Viktor Orban, la participation à la réunion annuelle de la diplomatie hongroise où il s’est adressé aux participants, une première pour un chef de la diplomatie roumaine et une rencontre avec des représentants de la communauté roumaine.

  • Ukraine entre l’Est et l’Ouest

    Ukraine entre l’Est et l’Ouest

    Manifestations monstres, bâtiments administratifs pris d’assaut, responsables molestés, statues détruites et, en réponse, une répression dure, soldée par des morts et des blessés, s’accompagnant d’arrestations, d’enlèvements et de torture — voilà le tableau de l’Ukraine actuelle. Depuis l’automne dernier, lorsque le président Viktor Ianoukovytch a refusé, à la dernière minute, de signer les accords d’association et de libre-échange avec l’Union Européenne, privilégiant les relations avec la Russie, Kiev et, peu à peu, tout le pays sont devenus pratiquement un vaste champ de bataille entre les manifestants pro-occidentaux et la police du régime philo-russe.



    Comme on pouvait s’y attendre, ces événements dramatiques ont suscité de vives réactions de la part de l’UE et des Etats-Unis, qui ont accusé la pouvoir en place à Kiev d’avoir provoqué l’escalade de la violence dans cette ex-république soviétique. Le président de la Commission Européenne, José Manuel Barroso, a averti, lui, que la répression du mouvement contestataire mettait en danger les relations entre Bruxelles et Kiev. L’ambassade américaine à Kiev annonçait la révocation des visas de plusieurs officiels ukrainiens, suite au recours à la force contre les manifestants.



    En échange, à Moscou, l’élite gouvernementale russe est persuadée que les affrontements violents déroulés en Ukraine étaient organisés et financés par l’Occident. Le ministre russe des Affaires étrangères, Sergueï Lavrov, a accusé l’UE de soutenir ce qu’il a appelé « les pogromes » commis par l’opposition de Kiev. L’attaché de presse du Kremlin, Dimitri Peskov, estime même qu’en alimentant cette révolte, l’Occident tente de saboter les Jeux Olympiques d’hiver de Sotchi, étant jaloux de la Russie, qui est, à son avis, un Etat « puissant, riche, sain et voué au succès ».



    En Ukraine l’enjeu n’est pas seulement la politique intérieure du pays, mais aussi et surtout le choix d’un certain modèle de civilisation — estime le professeur roumain Dan Dungaciu, spécialiste de la géopolitique de l’espace ex-soviétique: « A mon avis, les événements de Kiev montrent clairement que la faille orientale est encore floue. L’affrontement dans cette zone est, si vous voulez, essentiellement géopolitique et la somme des gains et des pertes est nulle, une partie perdant ce que l’autre gagne. C’est en ce moment que se définit, sous nos yeux, la frontière de l’espace euro-atlantique ou, en regardant de l’Est, la frontière de l’espace oriental ou de proche voisinage — comme l’appelle Moscou. C’est ce qui se passe, en fait, à Kiev, on le constate en examinant la situation dans une perspective plus générale.»



    La démission du gouvernement de Mykola Azarov, qui a orchestré la répression, le changement des lois antidémocratiques et la création d’une commission de révision de la Constitution sont autant de concessions auxquelles le pouvoir a consenti pour aboutir à un armistice avec les manifestants. Le président du Centre pour la promotion des traditions roumaines de Cernăuţi, Iurie Levcic, compte parmi les 500 mille Roumains qui vivent dans l’ouest de l’Ukraine. Il ne pense pas que l’accalmie puisse durer longtemps: «Rien n’est encore résolu, malgré les petites victoires remportées, telles la démission d’Azarov et la supression des lois, le 16 janvier. Le pouvoir a menti trop souvent. Il a changé trop souvent de position et à présent les gens sont décidés d’aller jusqu’ au bout, surtout que l’opposition essquisse, enfin, un plan plus concret de lutte contre ce régime.»



    Les analystes du Centre pour la prévention des conflits de Bucarest avertissent pourtant que l’incapacité du pouvoir de calmer les tensions au sein de la société ukrainienne risque de déclencher une guerre civile dans le pays. Celle-ci opposerait les régions de l’ouest du pays, depuis toujours tournées vers l’Occident, aux régions à population russophone et russophile de l’est. Certains scénarios prennent en compte une possible division de la république, suivant cette faille géopolitique. Le professeur Dan Dungaciu ne privilégie pas cette hypothèse catastrophique : «Finalement, il est impossible que les deux camps qui se sont constitués en Ukraine aillent jusqu’au bout, car il n’y a pratiquement pas de bout. Théoriquement, le bout serait la division de l’Ukraine, pourtant, à mon avis, en ce moment, un tel scénario n’est pas du tout plausible, car personne, ni l’est ni l’ouest, ne peuvent assumer un tel « désastre », si vous voulez, qui comporterait des coûts sociaux, politiques, économiques que personne n’est prêt à assumer en ce moment. La question qui se pose actuellement est de savoir comment seront équilibrées les deux parties de l’Ukraine, tournées, comme je disais, l’une vers l’ouest, l’autre vers l’est. Et comment on trouvera cet équilibre, sans que la tension de Kiev monte jusqu’à des niveaux dont tout le monde se méfie, car à ce moment-là ce sera la guerre civile et ses victimes seraient, à coup sûr, nombreuses. »



    L’analyste américain George Friedman, de l’agence Stratfor, rappelle, lui, que, par sa position stratégique, par ses ressources agricoles et les richesses de son soussol, l’Ukraine est d’une importance vitale pour le système défensif de la Russie. C’est pourquoi Friedman pense que jamais Moscou ne consentira à l’abandonner à l’Occident. Il est peu probable que les évolutions en Ukraine déterminent un changement géopolitique décisif — affirme l’expert américain. Pourtant, c’est un excellent exemple de la manière dont des troubles politiques dans un pays d’une importance stratégique cruciale peuvent affecter le système international dans son ensemble. (trad.: Dominique)