După 1945, decolonizarea lumii și apariția de noi state
independente din fostele imperii coloniale au modificat relațiile
internaționale. Din Africa, Asia și Oceania, care împreună cu America Latină erau
ceea ce astăzi denumim Sudul Global, au apărut entități statale reprezentând
voința noilor națiuni. Ele au urmat atât noi modele de dezvoltare, adesea opuse
fostelor metropole, cât și vechi practici pe care le moșteniseră. Noile state
au fost ajutate pe drumul dezvoltării lor și de statele occidentale, dar și de
statele europene socialiste, între care și România.
Aflată
în partea de Europă ocupată de armatele sovietice după 1945, în România
funcționa un regim politic dominat exclusiv de partidul comunist. Relațiile
externe ale României socialiste au copiat pentru mai mult de 10 ani direcțiile
politicii externe ale Uniunii Sovietice. De la începutul anilor 1960, România a
început să caute o politică externă proprie, iar una dintre direcții a fost
Sudul Global sau Lumea a Treia, așa cum era denumită atunci. Țările Sudului
Global aveau mare nevoie, în afară de investiții, de cunoștințe și de cadre de
specialitate, iar ele nu puteau fi dobândite decât prin școală. Astfel că
bursele de studii acordate de statul român s-au constituit atât ca formă de
ajutor umanitar, cât și ca una de ajutor de dezvoltare.
Într-un
raport întocmit de experții Ministerului de Externe de la București din 1961, primirea
de studenți străini era considerată un mijloc eficient de apropiere de țările
lor de origine. Astfel, PCR avea în vedere construirea unei diplomații
cultural-educaționale, o platformă pentru relații politice viitoare. Istoricul
Ștefan Bosomitu a cercetat arhivele și a descoperit că bursele au existat încă
de la finele anilor 1940. Programele
de burse au existat aproape pe întreaga perioadă a regimului comunist. Partidul
a acordat burse inclusiv în anii 1950, însă nu foarte multe. Bursele erau acordate
în special unor activiști de partid din mișcări de eliberare sau din cadrul
unor partide zise frățești. Mulți dintre acei beneficiari din anii 1950 erau și
refugiați. Existau fluxuri de refugiați: erau cei în urma războiului din
Grecia, apoi cei în urma conflagrației din Coreea, trend care a continuat.
După
1970, programele de burse ale României socialiste se îndreaptă și către Africa.
Erau disponibile aproximativ 250 de burse, pe baza unor cereri formulate în
prealabil de reprezentanțele diplomatice ale țărilor în curs de dezvoltare din
capitala României. Ștefan Bosomitu spune că nu numai bursele universitare erau
importante, deși lor le era alocat cel mai mare procent. Dincolo de programele de burse pentru mediul universitar și
postuniversitar de specialitate, România a acordat și burse pentru pregătire
profesională la liceu. Deși un procent important, în jur de 80-90%, mergea
către universitari și postuniversitari, a existat și acest tip de burse despre
care, din păcate, sunt foarte puține surse. Există mărturii orale despre modul
în care tineri din țări în curs de dezvoltare erau instruiți în cadrul unor
școli profesionale în cursuri de 3 ani. Spre exemplu, la Moinești, la liceul
industrial de acolo, pentru că era o zonă petroliferă, erau instruiți tineri
din țări africane ca tehnicieni pe platforme de petrol.
Bursele au avut succes, iar România a câștigat
un oarecare prestigiu. La începutul programului, bursele acopereau totul:
studii, cazare și bani de buzunar. Apoi, bursele nu mai acopereau studiile,
care trebuia plătite de student. Chiar și așa, mulți străini veneau în România
pentru studii, taxele fiind mai mici. În anul 1963 erau în jur de 1000 de
studenți străini în România, aproape toți bursieri, numărul lor crescând
începând cu anii 1970. Cel mai mare umăr a fost în 1981, când în România
învățau aproape 20.000 de străini. Ei își plăteau studiile în valută, 90%
dintre ei în dolari și Nicolae Ceaușescu a ținut mult la acest program în
contextul crizei anilor 1980 și a plății datoriei externe a României.
Însă istoricii au remarcat și apariția
unor probleme între studenții români și străini în cursul anilor 1980. Străinii
aveau cazare mai bună, aveau dreptul să dețină valută, aveau acces la shopuri
sau magazine cu circuit închis, puteau călători, aveau succes mai mare la
femei. Crizele au degenerat chiar în bătăi între români și străini. Ștefan
Bosomitu a cercetat și mărturiile studenților străini privitoare la experiența
lor românească și a descoperit că percepțiile erau altele decât credea regimul. Citind mai multe mărturii,
există o tendință de a idealiza cumva trecutul, totul e într-o notă serenă.
Sunt unele mărturii, inclusiv ale unor studenți africani, care spun că lumea se
amuza că erau negri, mai ales când mergeau în mediul rural unde oamenii își
făceau cruce și își scuipau în sân când îi vedeau. Dincolo de discursul oficial
și de deschiderea pe care regimul căuta s-o afișeze, aceea de solidaritate,
societatea românească era foarte puțin pregătită față de tot ce însemna
străin.
Însă experiențele studenților din țările
Sudului Global în România de dinainte de 1989 sunt pozitive. Fiecare străin
care a studiat câțiva ani în România are propria poveste a vieții sale și ea
trebuie privită așa cum e spusă