Radio România Internațional

Tag: Oituz

  • La famille

    La famille

    Di aestu “14 di alunaru”, Paris, la parada di pe Champ Elysee, loară parti şi militari români, tru uniforma a batalionlui di gardă, ama şi tru camuflajlu di alumtă.


    Di altă parti, una di televiziunile franceze mutară cadrul di pi cunuscutlu bulevardu parizianu tru poligonlu militar di Cincu, iu militarllii francezi şi românii, nicukirlli a lor, făţea exerciţii di alumtă. Cându francezllii dimăndară că va s’yină tru România, ca trupe NATO, tra s’anvărtuşeadză aestu flancu ali Europă dinintea ali lăhtăroasă fuvirseari arusească, lomu hăbarea cu tută muşeata fortumă istorică. Să spuni că, tru 1919, anda vidzură militarllii români difilânda Paris, gheneralu Berthelot spusi: “Foch, saluez! Cest la famille”. Îlli spunea a legendarlui mareşal cât aproapea suntu ateali dauă armate, aţeali dauă populi. “Salută-lli, Foch, suntu familia a noastră”, spusi Berthelot şi el ştea nai ma ghini ţi spunea. Tut gheneralu Berthelot easti atelu cari ş-aduţi amiti că un auşu ălli spunea că atumţea cându trecu askirladzlli francezi pritu horli ali Românie, câñilli nu-lli alatră. Easti pricunuştearea unăllei suţată istorică, cu exemple concrete.



    Franţa vărnăoară nu fu un piriclliu tră România că, nica ş-ma multu, avu un rol esenţial tru momenti astrale tră istoria lumillei şi ali Românie. Ditu poziţia a llei di mari puteari, Franţa cilăstăsi tră emanciparea şi pricunuştearea a statlui popului di arăzgă latină di la gurli ali Dună, alargu di coasta atlantică ali Europă. Aflămu cilăstăsearea pănu di mardzină a francezilor tru Unirea ditu 1859, a prinţipatelor Munteniei şi Moldovei, şi la Marea Unire, ditu 1918.



    Dramatiţili dzăli a Primlui Polimu Mondial lipseaşti s’hibă cercetate şi akicăsiti ma ghini. Va s’videmu aclo prezenţa a francezilor, tra s’alumtă cu armata tru mănă şi curbanea pănu di mardzină, la acţiunea strategică esenţială, dimonstrată maxusu di gheneralu Henri Mahias Berthelot. El cumădndusi misiunea militară franceză cari agiută la znuearea ali armată română, cari dusi alumtili victorioase di la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, di aoa şi 105 añi, alunaru-agustu 1917. La giumitatea a anlui 1918 cumădndusea armata franceză ali Dună şi eara tru ligătură cu familia văsilikească şi politicieañilli români. Aşi s’exighiseaşti riintrarea ali Românie tru polimu, cu pţănu kiro ninti că armistiţiul să-lu bitisească. Şi ninti, ama şi după Primlu Polimu Mondial, Franţa, societatea franceză, instituţiili a llei, cultura şi limba eara urneki ti loari torlu şi di atracţie tra români.



    Şi tru secolu al XIX-lea, şi tru yinitorlu şi tru perioada a comunismului, Franţa fu inspiraţie şi arifugiu tră români. Ună pleiadă di artişti şi oamiñi di ştiinţă amintaţ tru România ş-aflară pricunuştearea ama şi ascăparea, născăntiori, tru Franţa. Tru kirolu a comunismului, ateali dauă autoturisme construite di români, Dacia şi Oltcit, era firmi mixte cu participarea Renault şi Citroen. Şi tut atumţea tru România prima limbă xeană studiată tru şcolllurii nu era rusa ică engleza, ama franceza! Vini Revoluţia anticomunistă ditu 1989 şi construcţia multu zorlea a societatillei dimocratiţi. Dialoglu şi colaborarea româno-franceză acăţă dimensiunea europeană şi euro-atlantică ti ndridzerli mutrinda adirarea ali Românie la NATO şi Uniunea Europeană, ateali dauă cunuscuti organizaţii internaţionale, tru cari Franţa easti membru-thimilliusitoru şi diterminantu. România easti membră a NATO ditu 2004 şi ali Uniuni Europeană ditu 2007, avu hăiri di agiutorlu frăţescu ali Franţă tru gaeretea ti turnari pe scena internaţională a dimocraţiilor iara tru aestu kiro colaborarea bilaterală bubukiseaşti tru cadrul aluştoru cunuscuti organizaţii.



    Tru aestu kiro, contextul internaţional ivuluă cabaia multu şi, maxus tru anlu ditu soni, nica şi dramatic. Tru aestă parte ali Europă, tru Est, s’duţi un polimu di fuvirseari, ţvilli ţi nu au căbati suntu bombardaţ tru casili a loru, iara fuvirserli nucleare, di aspărdzeari a lumillei, suntu arcati multu lişoru, viţină cu inconştienţa, di cătă Moscova. România şi Franţa colaboreadză tru contextul nău di mintireaşi şi polimu efectiv, tra s’aducă mocraţia şi libirtatea tru ligăturli anamisa di state şi populi.



    Tora, di aoa ditu scamnul ali Societati Română di Radiodifuziuni, ditu studiourli Radio România Internaţional, aflati pi geadiia ţi u poartă numa a generalui Berthelot, s’grimu ş-noi di 14 alunaru: Vive la famille franco-roumaine!


    Autoru: Marius Tiţa


    Armânipsearea: Taşcu Lala




  • La famille

    La famille

    De acest 14 iulie, la Paris, la parada de pe Champ Elysee, au participat
    şi militari români, în uniforma batalionului de gardă, dar şi în camuflajul de
    luptă. De altfel, una dintre televiziunile franceze a mutat cadrul de pe
    celebrul bulevard parizian în poligonul militar de la Cincu, unde militarii
    francezi şi românii, gazdele lor, efectuau exerciţii de luptă. Când francezii
    au anunţat că vor veni în România, ca trupe NATO, pentru a întări acest flanc
    al Europei în faţa teribilei ameninţări ruseşti, am primit vestea cu o întreagă
    şi frumoasă încărcătură istorică. Se spune că, în 1919, văzând militarii români
    defilând la Paris, generalul Berthelot a spus: Foch, saluez! C’est la famille.
    Îi arăta legendarului mareşal cât de aproape sunt cele două armate, cele două
    popoare. Salută-i, Foch,sunt familia noastră, a spus Berthelot şi el ştia cel mai
    bine ce spunea. Tot generalul Berthelot este cel care îşi aminteşte că un
    bătrân îi spunea că atunci când trec
    soldaţii francezi prin satele României, câinii nu îi latră. Este recunoaşterea
    unei prietenii istorice, cu exemple concrete.

    Franţa nu a fost niciodată un
    pericol pentru România ci, mai mult, a avut un rol esenţial în momente astrale
    pentru istoria lumii şi a României. Din poziţia sa de mare putere, Franţa a
    acţionat pentru emanciparea şi recunoaşterea statului poporului de origine
    latină de la gurile Dunării, departe de coasta atlantică a Europei. Regăsim
    acţiunea determinantă a francezilor în Unirea din 1859, a principatelor
    Munteniei şi Moldovei, şi la Marea Unire, din 1918.

    Dramaticele zile ale
    Primului Război Mondial trebuie cercetate şi înţelese mai bine. Vom descoperi
    acolo prezenţa francezilor, de la lupta cu arma în mână şi sacrificiul suprem,
    la acţiunea strategică esenţială, demonstrată mai ales de generalul Henri
    Mahias Berthelot. El a condus misiunea militară franceză care a ajutat la
    refacerea armatei române, care a dus luptele victorioase de la Mărăşti,
    Mărăşeşti şi Oituz, de acum 105 ani, iulie-august 1917. La mijlocul anului 1918
    conducea armata franceză a Dunării şi era în contact cu familia regală şi
    politicienii români. Aşa se explică reintrarea României în război, cu puţin
    timp înainte ca armistiţiul să îl încheie. Şi înainte, şi după Primul Război
    Mondial, Franţa, societatea franceză, instituţiile sale, cultura şi limba au
    reprezentat modele de urmat şi de atracţie pentru români.

    Şi în secolul al
    XIX-lea, şi în următorul, şi în perioada comunismului, Franţa a fost inspiraţie
    şi refugiu pentru români. O pleiadă de artişti şi oameni de ştiinţă născuţi în
    România şi-au aflat recunoaşterea dar şi salvarea, uneori, în Franţa. În timpul
    comunismului, cele două autoturisme construite de români, Dacia şi Oltcit, erau
    firme mixte cu participarea Renault şi Citroen. Şi tot atunci, în România prima
    limbă străină studiată în şcoli nu era rusa sau engleza, ci franceza! A urmat
    Revoluţia anticomunistă din 1989 şi construcţia dificilă a societăţii
    democratice. Dialogul şi colaborarea româno-franceză a căpătat dimensiunea europeană
    şi euro-atlantică a pregătirii aderării României la NATO şi Uniunea Europeană, cele
    două prestigioase organizaţii internaţionale, în care Franţa este
    membru-fondator şi determinant. România este membră a NATO din 2004 şi a
    Uniunii Europene din 2007, a beneficiat de sprijinul fratern al Franţei în
    efortul de revenire pe scena internaţională a democraţiilor iar în prezent
    colaborarea bilaterală înfloreşte în cadrul acestor prestigioase organizaţii.

    În
    acest timp, contextul internaţional a evoluat semnificativ şi, mai ales în
    ultimul an, chiar dramatic. În această parte a Europei, în Est, se duce un
    război de agresiune, civili nevinovaţi sunt bombardaţi în casele lor, iar
    ameninţările nucleare, de distrugere a omenirii, sunt aruncate cu mare
    uşurinţă, vecină cu inconştienţa, dinspre Moscova. România şi Franţa
    colaborează în contextul nou de tensiune şi război efectiv, pentru a aduce
    democraţia şi libertatea în relaţiile dintre state şi popoare.

    Acum, de aici,
    din sediul Societăţii Române de Radiodifuziune, din studiourile Radio România
    Internaţional, aflate pe strada ce poartă numele generalului Berthelot, să
    rostim şi noi de 14 iulie: Vive la famille franco-roumaine!

  • Secolul României eroice

    Secolul României eroice

    Evenimentele
    de acum un secol sunt esenţiale pentru destinul României. Este vorba, desigur,
    de această fantastică şi sângeroasă bulversare universală numită război mondial.
    Nici Europa şi nici omenirea nu a pornit un război cu o astfel de extindere.
    S-a ajuns la lupta tuturor împotriva tuturor printr-o serie de practici şi
    atitudini de stat care veneau din alte vremuri. În acelaşi timp, omenirea
    avansase enorm, inclusiv în domeniul armelor. România era într-o evoluţie
    semnificativă şi permanentă, derulată pe timpul întregii domnii a regelui Carol
    l, care continua îndrăzneţul început din timpul domnitorului Alexandru Ioan
    Cuza.

    În 1914, România era o ţară puternică, într-o regiune instabilă. La
    începutul războiului, România a avut de ales tabăra la care să adere dar nu era
    deloc o sarcină simplă. Astfel, a fost aleasă neutralitatea care oferea răgazul
    necesar pentru limpezirea lucrurilor, în lume, dar şi pentru o mai bună pregătire,
    mai ales militară. În 1916, România intră în război, pentru eliberarea
    Transilvaniei, avansează pe frontul nou deschis dar, în scurt timp, este
    copleşită de alianţa germană, austro ungară, turcă şi bulgară, care o
    înconjoară din toate părţile. Până la urcarea sa pe tronul de la Viena, Carol
    al Austriei, urmaşul lui Franz Iosif şi beatificat de biserica catolică în
    2004, a fost comandatul armatei care lupta în Estul Europei, împotriva
    românilor şi a ruşilor. Într-adevăr, România avea la Est sprijinul Imperiului
    ţarist care, totuşi, în 1917, se află în mari convulsii revoluţionare. Mai bine
    de jumătate din Regatul Românieie era ocupată de inamic, în 1917, familia
    regală, guvernul şi parlamentul se refugiaseră la Iaşi iar armata, teribil de
    slăbită, se oprise pe o linie de mijloc ce tăia ţara în două.

    Acum un secol,
    armata română apare consolidată, mai ales cu sprijinul unei misiuni militare
    franceze, conduse de îndrăgitul general Berthelot. Astfel, armata română
    lansează, în iulie 1917, o ofensivă victorioasă împotriva inamicului dar la
    scurt timp este nevoită să intre în defensivă. Rusia, ale cărei trupe se aflau
    în număr mare în România, îşi alungase ţarul cu o jumătate de an înainte şi era
    condusă de un guvern provizoriu care nu controla situaţia. În acelaşi timp,
    sprijinul esenţial al aliaţilor franco-britanici era încă blocat undeva în
    peninsula balcanică, la Salonic. Astfel, efectul ofensivei victorioase de la
    Mărăşti a fost anihilat de evoluţiile de pe frontul rus astfel că armata română
    trebuie să se apere în faţa intenţiei inaicului de a rupe frontul şi de a
    ajunge la Iaşi, capitala de război a unei Românii încă libere. În acel moment, România nu se putea baza
    decât pe eroismul soldaţilor săi şi acesta este elementul esenţial al epopeii
    de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz,
    petrecută exact acum o sută de ani. Sunt zile în care se scriu epopeile eroice
    ale românilor, fie că este vorba de imaginea unor lideri militari, fie că este
    vorba de jertfa unor soldaţi sau ofiţeri. Multe dintre acţiunile acestor lupte
    devin legende ale românilor iar cuvintele Pe aici nu se trece! rostite de
    generalul Eremia Grigorescu chiar în timpul luptelor, devin strigăt de luptă şi
    filosofie militară. Intr-un târziu, istovite, armatele s-au oprit. Alte lupte
    se dădeau pe alte fronturi, unele invizibile sau doar în cancelarii din mari
    palate europene. România a fost salvată de jertfa şi de faptele de eroism ale
    ostaşilor săi din lunile iulie şi august din anul 1917. Aceste bătălii istorice
    stau la baza întregii evoluţii a statului român în timpul anului 1918 şi a
    celor ce au urmat după reunirea provinciilor româneşti într-o singură ţară,
    pentru prima dată în istoria lor. Este, de fapt, referinţa eroică a românilor
    pentru întreaga lor istorie de stat european modern.

  • Secolul românesc al primului război mondial

    Secolul românesc al primului război mondial

    Intrarea
    României în război, primul război mondial, acum un secol, nu a fost o decizie
    uşoară sau rapidă. Mai complicat fusese cu doi ani înainte, în 1914, când
    România a hotărât să nu se implice în valul de intrări în război. Bătrânul rege
    Carol l, primul rege al României, s-a supus sistemului pe care l-a creat, cel
    în care primează interesul ţării şi al naţiunii. Fiind german, dintr-o familie
    regală, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi-ar fi dorit ca ţara pe care o
    conducea de mai bine de 4 decenii să lupte alături de ţara sa de origine.
    Politicienii ţării, însă, se gândeau la soarta românilor din Transilvania,
    aflată sub ocupaţia austro-ungară şi la alianţa tradiţională a României cu
    Franţa.

    În 1914 s-a optat pentru un compromis, România nu intra în război nici
    de partea Triplei Alianţe şi nici alături de Antantă, ci rămânea neutră, aşa
    cum hotărâse, prin vot, un dramatic Consiliu de coroană. Bătrânul rege Carol a
    murit la scurt timp, se spune că de mâhnire că nu lupta alături de Germania dar
    supunându-se dorinţei ţării. Noul rege, nepotul său de frate, Ferdinand, era de
    mult timp prinţ moştenitor iar primii săi ani de domnie au fost ani de
    pregătire pentru intrarea în război alături de anglo-francezi. Un nou Consiliu
    de coroană, în 1916, decide trecerea Carpaţilor, intrarea României în război,
    direct în luptă, fapt petrecut în noaptea de 27 spre 28 august. A fost un
    entuziasm uriaş, legendar. Armata regală română a intrat triumfătoare în
    primele localităţi transilvane dar în scurt timp frontul s-a stabilizat. În
    lipsa ofensivei franceze din sud şi pe fondul situaţiei din Rusia, armata
    română s-a văzut prinsă între trupele germane şi austro-ungare din Transilvania
    şi cele bulgare şi turce din sudul Dunării.

    În 1917, Bucureştiul este ocupat de
    inamic iar familia regală, guvernul şi armata s-au retras în Moldova. Cu greu
    şi cu sacrificii enorme, ofensiva inamică a fost oprită la
    Oituz-Mărăşti-Mărăşeşti şi salvată partea neocupată a României. Cei doi ani de
    război au fost pentru România momente tragice şi eroice, cu uriaşe sacrificii
    şi pierderi. Căderea regimului ţarist a permis românilor din Basarabia, care
    corespunde în linii mari cu Republica Moldova de astăzi, să-şi decidă propria soartă.
    Iar Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, a decis unirea cu Regatul României.

    La
    sfârşitul aceluiaşi an, 1918, populaţia din Bucovina şi cea din Transilvania
    decid, în cadrul unor mari adunări publice, să se unească cu Regatul României.
    Astfel, perioada neagră a primului război mondial se încheie pentru români cu
    şansa istorică a regăsirii în graniţele propriei ţări. Totuşi, pentru români nu
    era sortit să lase armele, atunci, în noiembrie 1918. La fragila frontieră
    vestică, unde Ungaria încerca să îşi găsească un viitor post-imperial, se
    auzeau din nou loviturile de tun. La Budapesta se instalase un guvern sovietic,
    de tipul celui de la Moscova. Cum intenţia comuniştilor era de a face fuziunea
    peste România şi Ucraina, regimul ungar al sovietelor a atacat pur şi simplu
    România, în aprilie 1919. Lupta a fost scurtă astfel că sfârşitul republicii
    sovietice ungare a venit odată cu ocuparea Budapestei de către armata regală
    română. În acest timp, luptele grele dar nu armate s-au mutat în saloanele
    Versailles-ului, unde se negocia pacea de după primul război mondial.

    Drumul
    început acum 100 de ani, prin intrarea directă a soldaţilor români în luptele
    primului război mondial, se încheia, astfel, cu edificarea celei mai frumoase
    perioade din istoria românilor, cu marile provincii reunite în aceleaşi
    graniţe, cu o puternică înflorire economică şi spirituală a societăţii.

  • Rumänien in den Kriegsjahren 1916-1918

    Rumänien in den Kriegsjahren 1916-1918

    Unter Besatzung der Armeen der Mittelmächte und mit einem schlechten Image in den Augen seiner Alliierten wegen des separat abgeschlossenen Friedens, versuchte Rumänien im Herbst 1918 eine verzweifelte Lage zu überwinden. Die Änderung der Machtverhältnisse zwischen den Mittelmächten und der Entente im Herbst 1918 brachte Rumänien ins Siegerlager. Die günstige Folge war die Vereinigung de alten Königreichs Rumänien mit Bessarabien, der Bukowina und Siebenbürgen. Das war aber keine leichte Unternehmung. Bis 1920 musste die politische Elite und die ganze Gesellschaft die Hürden im Wege der internationalen Anerkennung des neuen Staates überwinden.



    Der Historiker Ioan Scurtu erläutert die Geschehnisse im Rumänien der Kriegsjahre 1916-1918:



    Theoretisch hätte Rumänien vorbereitet sein müssen, weil es 1916 in den Krieg eingetreten war, also 2 Jahre nach Beginn des Weltkriegs. Das war eine Zeitspanne, die man normalerweise für die Aufrüstung und die Vorbereitung der Armee und der Reservisten hätte nutzen müssen. Leider war das nicht der Fall. Nach dem Enthusiasmus des Kriegseintrittes, als die Soldaten mit Gesang und Blumen in den Krieg einzogen und von der Menge applaudiert wurden, als ob sie zu einer Party gehen würden, kam nach etwa 10 Tagen das Desaster von Turtucaia. Ersta dann kam die Ernüchterung für die rumänische Regierung. Im November folgte der Rückzug aus Siebenbürgen und Anfang Dezember die Besetzung der Hauptstadt Bukarest. Es folgte der Rückzug nach Iași. Hier gab es schon Probleme wegen der vielen Flüchtlinge, dazu kam auch die Cholera, die tausende Menschen tötete. Als ob das nicht schon ausreichte, führte ein Bahnunfall zum Tod von über 1000 Menschen, als ein Zug in der Nähe von Iași entgleiste.“



    1917 folgten jedoch die glorreichen Momente. Die rumänische Armee stoppte in Mărăşeşti, Mărăşti und Oituz den Vormarsch der deutschen und österreich-ungarischen Truppen. Die russische Revolution führte aber zur Kapitulation Rumäniens und dessen Besatzung durch den Feind. Obwohl Rumäniens Goldschatz an Russland verloren ging, das Land einen separaten Frieden mit seinen Gegnern abschloss und mit den bolschewistischen Revolutionen in Russland und Ungarn konfrontiert wurde, war Rumänien dennoch im Stande, alle Hürden zu überwinden. All das sei einer visionären politischen Elite zu verdanken, glaubt der Historiker Ioan Scurtu.



    Alle diese Hürden wurden überwunden, weil Rumänien eine wertvolle politische Klasse hatte. Ich meine vor allem Ion I. C. Brătianu, den Vorsitzenden der Nationalliberalen Partei, der in den Ereignissen involviert war und eine wichtige Rolle bei der gro‎ßen Vereinigung spielte. Sowohl Bessarabier, als auch Bukowiner und Siebenbürger schickten vor der Vereinigungs-Erklärung Gesandte nach Iași. Sie diskutierten mit König Ferdinand und Ion I. C. Brătianu und anderen Politikern über die Vereinigung. Ion I. C. Brătianu hat die rumänische Delegation bei der Friedenskonferenz in Paris geleitet. Hier konfrontierte er sich mit gro‎ßen Politikern seiner Zeit, mit dem amerikanischen Präsidenten Wilson und dem britischen Premier. Das war letzen Endes ein Sieg, denn durch die Friedensverträge von 1919-1920 wurden die Vereinigungsakten von Kischinew, Czernowitz und Alba Iulia ratifiziert.“



    Das königliche Paar Ferdinand und Maria hat aber die Energie der Nation mobilisiert. Ioan Scurtu:



    König Ferdinand war ein Deutscher, er war früher Offizier im deutschen Heer gewesen. Als der Kronrat die Meinung für den Kriegseintritt Rumäniens gegen sein Herkunftsland und seine Familie äu‎ßerte, hat er seine persönlichen Überzeugungen aufgeopfert. Das war für Rumänien sehr wichtig. Gleich nach dem Kronrat gab es zwischen ihm und Petre P. Carp ein Wortgefecht. Carp warf ihm vor, er habe vergessen, dass er ein Deutscher sei. Der König antwortete, er wüsste sehr wohl, dass er ein Deutscher sei. »Wären die Interessen meines Landes im Einklang mit den Interessen Rumäniens gewesen, hätte ich gerne anders gehandelt«, sagte der König. Er war aber König der Rumänen und handelte im Interesse des Landes, das er führte.“



    Das Opfer des Volkes war auch das Opfer des königlichen Paares. Starke Persönlichkeiten kommen in schweren Momenten zum Zuge. Der Historiker Ioan Scurtu:



    Königin Maria war von Anfang an eine Anhängerin des Kriegseintrittes Rumäniens auf der Seite der Entente. Sie war Engländerin und spielte eine wichtige Rolle, als es um die Überzeugung Ferdinands ging, dieses persönliche Opfer im Interesse des rumänischen Volkes zu akzeptieren. Der König und die Königin waren ständig auf Seite der Rumänen, der Armee, der wichtigsten politischen Anführer. Als die Frage des Rückzugs von Iaşi nach Odessa, auf russisches Territorium, gestellt wurde, sagte König Ferdinand, er werde dieses Land nicht verlassen. Es gab die Gefahr der Besetzung der ganzen Moldau durch die deutschen Truppen. Genauso ging auch Ion I. C. Brătianu vor. Es war eine Geste, die das öffentliche Bewusstsein mobilisiert hat, auch einige Politiker, die es eilig hatten, in der Ukraine, in Städten fern von der Front Unterkunft zu bekommen.“



    Das als Gro‎ßrumänien“ bezeichnete Ziel der Generation Anfang des 20. Jahrhunderts war, alle mehrheitlich von Rumänen bewohnten Gebiete in einem Staat zu vereinigen. Ein Ziel, das von allen, die daran geglaubt haben, erreicht wurde. Möglich wurde dies durch die Befolgung einiger Vorbilder und Prinzipien, durch die Überwindung der Emotionen und des Zögerns und durch einen starken Willen.



    Audiobeitrag hören:



  • Poale-n brâu şi mai mult decât atât

    Poale-n brâu şi mai mult decât atât

    În aceste zile este programat în comuna Oituz din judeţul Bacău Festivalul plăcintelor. Scopul manifestării este, pe de o parte, de a pune în evidenţă priceperea concurenţilor de a face plăcinte după reţete originale, iar pe de alta de a promova atracţiile zonei. Nu este singurul festival al plăcintelor organizat în Moldova, de unde provin şi faimoasele plăcinte “poale-n brâu”. Pentru a le pregăti, avem nevoie de jumătate de kg de făină, de 50 de grame de drojdie sau de un plic de drojdie uscată, de 4 ouă, de lapte, zahăr şi sare. Pentru umplutură ne trebuie brânză de vaci sărată pe care o amestecăm cu puţin mărar sau brânză dulce în care adăugăm şi stafide. Dacă folosim drojdie uscată, atunci amestecăm direct ingredientele cu făina. Pentru a pregăti aluatul, drojdia trebuie dizolvată în lapte călduţ, iar apoi se amestecă cu 3 gălbenuşuri de ou şi cu 100 de grame de zahăr. Turnăm acest amestec într-un vas mai mare, deasupra făinii şi amestecăm circa 20 de minute până obţinem o cocă omogenă pe care o lăsăm la dospit circa o oră, într-o încăpere încălzită, fără curenţi de aer. Din acest aluat întindem foi de plăcintă nu foarte subţiri pe care le porţionăm în pătrate cu latura de circa 15 cm. Pe aceste pătrate de aluat, întindem umplutura, după are aducem colţurile spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi ridică poalele sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu atunci când intră în apă pentru a spăla rufe la râu. Punem aceste plăcinte într-o tavă unsă cu puţin unt. Ungem şi plăcintele cu un amestec făcut din gălbenuş de ou şi zahăr şi apoi introducem tava în cuptorul deja încălzit, la foc potrivit, 20 … 30 de minute, până se rumenesc.



    Dacă la Festivalul plăcintelor ar veni un locuitor al Transilvaniei, atunci va avea o altă metodă de preparare a plăcintelor. Va face aluatul în acelaşi mod, numai că va întinde foi rotunde, la mijlocul cărora va pune brânză de burduf amestecată cu mărar. Marginile foilor sunt aduse spre centru pentru a acoperi grămăjoara de brânză după care, tot cu ajutorul sucitorului, aluatul trebuie întins într-o formă rotundă care să încapă într-o tigaie, unde se prăjeşte în puţin ulei. Aceste plăcinte pot fi coapte şi pe o tablă. Ca formă, seamănă cu o clătită, numai că este umplută deja cu brânză.



    Şi dobrogenii au cu ce se lăuda. Plăcinta dobrogeană este coaptă întotdeauna într-o tavă rotundă, iar modelarea este diferită faţă de reţetele prezentate. Pentru umplutură, amestecăm jumătate de kilogram de brânză dulce sau sărată cu trei ouă. Umplutura se pune pe foaia de aluat, unsă cu puţin ulei, apoi se rulează asemenea ştrudelului, însă sulurile de plăcintă sunt puse apoi cap la cap în tavă, plecând de la margine în spirală până când se ajunge în centru. Se pune tava la cuptor pentru circa 10 minute, cât să înceapă să se rumenească, după care turnăm deasupra jumătate de kg de iaurt amestecat cu 3 ouă. Lăsăm la cuptor încă 20 de minute şi gata, plăcinta poate fi servită imediat. Oricare reţetă veţi încerca, poftă bună!


  • Poale-n brâu şi mai mult decât atât

    Poale-n brâu şi mai mult decât atât

    În aceste zile este programat în comuna Oituz din judeţul Bacău Festivalul plăcintelor. Scopul manifestării este, pe de o parte, de a pune în evidenţă priceperea concurenţilor de a face plăcinte după reţete originale, iar pe de alta de a promova atracţiile zonei. Nu este singurul festival al plăcintelor organizat în Moldova, de unde provin şi faimoasele plăcinte “poale-n brâu”. Pentru a le pregăti, avem nevoie de jumătate de kg de făină, de 50 de grame de drojdie sau de un plic de drojdie uscată, de 4 ouă, de lapte, zahăr şi sare. Pentru umplutură ne trebuie brânză de vaci sărată pe care o amestecăm cu puţin mărar sau brânză dulce în care adăugăm şi stafide. Dacă folosim drojdie uscată, atunci amestecăm direct ingredientele cu făina. Pentru a pregăti aluatul, drojdia trebuie dizolvată în lapte călduţ, iar apoi se amestecă cu 3 gălbenuşuri de ou şi cu 100 de grame de zahăr. Turnăm acest amestec într-un vas mai mare, deasupra făinii şi amestecăm circa 20 de minute până obţinem o cocă omogenă pe care o lăsăm la dospit circa o oră, într-o încăpere încălzită, fără curenţi de aer. Din acest aluat întindem foi de plăcintă nu foarte subţiri pe care le porţionăm în pătrate cu latura de circa 15 cm. Pe aceste pătrate de aluat, întindem umplutura, după are aducem colţurile spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi ridică poalele sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu atunci când intră în apă pentru a spăla rufe la râu. Punem aceste plăcinte într-o tavă unsă cu puţin unt. Ungem şi plăcintele cu un amestec făcut din gălbenuş de ou şi zahăr şi apoi introducem tava în cuptorul deja încălzit, la foc potrivit, 20 … 30 de minute, până se rumenesc.



    Dacă la Festivalul plăcintelor ar veni un locuitor al Transilvaniei, atunci va avea o altă metodă de preparare a plăcintelor. Va face aluatul în acelaşi mod, numai că va întinde foi rotunde, la mijlocul cărora va pune brânză de burduf amestecată cu mărar. Marginile foilor sunt aduse spre centru pentru a acoperi grămăjoara de brânză după care, tot cu ajutorul sucitorului, aluatul trebuie întins într-o formă rotundă care să încapă într-o tigaie, unde se prăjeşte în puţin ulei. Aceste plăcinte pot fi coapte şi pe o tablă. Ca formă, seamănă cu o clătită, numai că este umplută deja cu brânză.



    Şi dobrogenii au cu ce se lăuda. Plăcinta dobrogeană este coaptă întotdeauna într-o tavă rotundă, iar modelarea este diferită faţă de reţetele prezentate. Pentru umplutură, amestecăm jumătate de kilogram de brânză dulce sau sărată cu trei ouă. Umplutura se pune pe foaia de aluat, unsă cu puţin ulei, apoi se rulează asemenea ştrudelului, însă sulurile de plăcintă sunt puse apoi cap la cap în tavă, plecând de la margine în spirală până când se ajunge în centru. Se pune tava la cuptor pentru circa 10 minute, cât să înceapă să se rumenească, după care turnăm deasupra jumătate de kg de iaurt amestecat cu 3 ouă. Lăsăm la cuptor încă 20 de minute şi gata, plăcinta poate fi servită imediat. Oricare reţetă veţi încerca, poftă bună!