În spațiul românesc, orașele moderne încep o dezvoltare după model european după anii 1830. Atunci, unele prevederi din Regulamentele organice se refereau la măsuri de urbanism care trebuia luate pentru creșterea standardului de viață al locuitorilor lor. Orașul care a dat tonul schimbărilor a fost capitala București, cel care a experimentat idei vehiculate în perioade diferite și care au reverberat în orașele din provincie. Microistoria urbană a Bucureștiului este în mare măsură macroistoria urbană a României, cu viziuni adesea contradictorii despre cum ar trebui să arate viața oamenilor, îmbinând inerții și mentalități conservatoare cu ambiții și transformări novatoare.
Din scrierile celor care vizitează Bucureștiul în diferite perioade ale existenței sale moderne aflăm că era un oraș în curs de schimbare în care se întâlneau Orientul cu Occidentul. Era un oraș care privea la marile metropole europene și își propunea să țină pasul cu ele și cu noutățile timpurilor. Pe lista celor care au ocupat demnitatea de primar al capitalei României se află nume sonore: revoluționarul pașoptist Dimitrie C. Brătianu, jurnalistul și politicianul C. A. Rosetti, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, politicianul Vintilă Brătianu. Două nume ies însă în evidență, două nume care au gestionat dezvoltarea cea mai consistentă a capitalei: juristul și politicianul liberal Pake Protopopescu, primar între 1888 și 1891, și juristul și politicianul țărănist Dem I. Dobrescu, primar între 1929 și 1934. Cei doi, primari în timpul regilor Carol I și Carol al II-lea, suveranii de numele cărora se leagă liniile principale de dezvoltare a Bucureștiului, au reușit să mobilizeze resurse pentru marile proiecte urbanistice. Ele au fost rețelele de străzi, de apă curentă și canalizare și cea de transport public, precum și sistematizarea râurilor Dâmbovița și Colentina.
După 1945, regimul comunist a venit și el cu proiecte de dezvoltare urbană. În timpul acestuia au loc transformări ample, dar și proiecte care pot fi considerate chiar antiurbanistice. Orașul se extinde și câștigă înălțime, se construiește mai mult pe verticală decât se construise anterior, și crește afluxul de populație rurală atrasă de dezvoltarea industriei, mai ales începând cu anii 1970. Cei doi lideri ai României socialiste, Gheorghe Gheorghiu-Dej, din 1945 până în 1965, și Nicolae Ceaușescu, din 1965 până în 1989, își pun și ei decisiv amprenta asupra capitalei României.
Niciun oraș nu este terminat niciodată, el urmează cursul vieților celor care îl locuiesc și nici Bucureștiul nu face excepție. Cezar Buiumaci este istoric al orașului București, muzeograf la Muzeul Municipiului București, preocupat de urbanism și de istoria monumentelor de for public. Lui i se datorează ultima apariție editorială, ”Orașul neterminat”, despre profundele transformări ale capitalei României în anii regimului socialist între 1945 și 1989. ”<Orașul neterminat> este o lucrare neterminată, neterminată în sensul că sunt atât de multe aspecte ale componentelor orașului, ale transformărilor, încât un autor trebuie să pună capăt cercetărilor la un moment dat. Am pornit cercetarea pentru că am vrut eu personal să înțeleg ce s-a întâmplat cu acest oraș. Era un melanj între informații disparate în diferite cărți și articole, niciuna care să trateze cu adevărat și obiectiv perioada comunistă, și amintirile oamenilor care sunt corupte de anumite influențe, în special de trecerea timpului.”
De la o aglomerare aflată la periferia spațiului otoman, capitala principatului Munteniei, așa cum era în jurul anilor 1800, la ce este astăzi, în decurs de 225 de ani, Bucureștiului i s-au întâmplat multe. A trecut prin catastrofe naturale precum cutremure de pământ, incendii, epidemii, dar și prin cele provocate de mâna omului ca revoluții, războaie, ocupații militare și sistematizarea din anii 1980. Cezar Buiumaci a dorit să știe cum au ajuns românii să aibă capitala pe care o au de azi și a scris o carte.
”Ce s-a întâmplat cu acest oraș? Ce-i cu toate cartierele acestea, cu orașul acesta care înconjoară orașul? Cum de avem cartierele Militari, Drumul Taberei, Crângași și altele, toate acestea care înconjoară orașul vechi? Așa am încercat să aflu eu ce s-a întâmplat și am pus toată informația aici pentru ca fiecare să înțeleagă de ce orașul este neterminat și ce s-a întâmplat de-a lungul timpului în București. Istoricul Răzvan Theodorescu spunea că Bucureștiul a avut trei mari ctitori: Carol I, Carol al II-lea și Ceaușescu. Eu nu sunt de acord și spun că al treilea ctitor nu e Ceaușescu ci Dej. Orașul acesta a devenit cât o țară, este înconjurat de alte câteva orașe, toate aceste cartiere sunt cât un oraș, orașul din oraș, a fost construit în vremea lui Dej. Ceaușescu nu este ctitorul acestui oraș, este cel care l-a distrus și l-a destructurat într-o manieră în care el nu mai poate fi reasamblat. Mai mult decât atât, nu a existat nicio consecvență și niciun proiect n-a fost dus până la capăt, niciun proiect de sistematizare, nici măcar cel de distrugere n-a fost dus până la capăt. Orașul este neterminat din foarte multe puncte de vedere.”
Bucureștiul de azi este un oraș în care transformările au avut loc atât în nucleul locuirii sale vechi, cât și în hinterland. Nume de cartiere vechi precum Cotroceni, Vatra luminoasă, Dudești, Ferentari, Bucureștii Noi sunt în vocabularul curent al bucureștenilor împreună cu nume de cartiere din anii socialismului precum Titan, Berceni, Drumul Taberei și cu cele de după 1989 ca Brâncuși, Latin, Francez, Cosmopolis.
