Prea mulți copii din România sunt victime ale abandonului! Că își petrec
copilăria în orfelinate, în sisteme de îngrijire de tip familial sau că se află
în grija familiei extinse – pentru toți cuvântul « acasă » fie nu există deloc,
fie este profund denaturat.
Potrivit statisticilor oficiale, la ora actuală, aproape 76 de mii de copii
au, de pildă, părinții plecați la muncă în străinătate. De curând, Avocatul
Poporului, Renate Weber, afirma că numărul lor ar fi mult mai mare – peste 100
de mii – lucru îngrozitor, spunea, dat fiind că, din varii motive, foarte mulți
nu ar fi, iată!, în evidența și în atenţia nimănui.
Dintre zecile de mii de copii abandonați, aproape 4.000 se află în circa
140 de centre de plasament. De ce au ajuns acolo? Ne spune Robert Ion, director
de dezvoltare al organizației neguvernamentale ʺHope and Homes for Childrenʺ:
ʺÎn România, unul din trei copii trăiește sub limita sărăciei și din
cauza sărăciei ajung cei mai mulți copii în centre de plasament la acest
moment. Sunt al 4-lea, al 5-lea, al 6-lea copil, de cele mai multe ori din
mediul rural, pentru care nu se mai găsește nimic acasă. Copiii mai ajung în
centre de plasament dintr-o multitudine de alte cauze! Poate să fie pentru că
amândoi părinții sunt plecați la muncă în străinătate. Poate să fie pentru că un
copil a fost părăsit în unități spitalicești. Poate să fie pentru că o entitate
judecătorească a decis înlăturarea copilului dintr-un mediu abuziv. Însă, dacă
ar fi să ne uităm la cea mai mare cauză a instituționalizării, aceasta rămâne,
totuși, sărăcia.ʺ
Timpul a dovedit că șansa copiilor din orfelinate de a deveni adulții pe
care îi așteaptă, dar mai ales, îi acceptă societatea este foarte mică. Ce ar
fi de făcut pentru ca lucrurile să se schimbe ?
Din nou, Robert Ion: ʺCel mai la îndemână lucru pe care îl putem face este să avem alocare
bugetară pentru prevenirea separării copilului de familie. În toate guvernele
de după Revoluție, nu a existat această alocare bugetară. Există pentru funcționarea
centrelor de plasament, adica odată ce copilul este scos din familie, ceea ce
este nefiresc. Ar trebui să avem alocare bugetară pentru prevenirea separării
copilului de familie, ca să ajutăm acei părinți săraci sau acei copii din medii
socio-economice vulnerabile să rămână alături de părinți. Odată ce se întâmplă
ruptura, vorbim despre o tragedie atât pentru copil, cât și pentru familie, pe
care alegem să o rezolvăm instituționalizând copilul, care nu are nicio vină în
această dinamică. Programele de prevenire a separării copilului de familie
sunt, în majoritatea lor, susținute de organizații non-profit cum este și a
noastră. Pe termen lung, ar trebui să ne uităm la ce înseamnă educația în general
– educația părinților din medii vulnerabile și educația societății per
ansamblu. Ar trebui, de asemenea, pe termen lung, să alegem, ca țară, să nu mai
permitem ca instituționalizarea să fie recunoscută ca o formă de protecție a
copilului. Noi nu am alege să ne lăsăm proprii copii într-un centru de
plasament, însă considerăm lucrul ăsta în regulă pentru alți copii și n-ar
trebui să fie așa. Ar trebui să avem mai multe servicii de prevenire, ar trebui
să avem cât mai multe case de tip familial, o rețea cât mai vastă de asistenți
maternali profesioniști și trebuie să ajutăm părinții să își țină copiii acasă.ʺ
În acest scop, ʺHope and Homes for Childrenʺ acționează, de exemplu, pe trei paliere, pe care le
detaliază tot directorul de dezvoltare al organizației:
ʺLucrăm personalizat pentru fiecare copil și familie
în parte să oferim ce are nevoie acel copil sau acea familie. În unele cazuri
poate să însemne tratamente medicale, în unele situații prevenirea abandonului școlar,
în unele cazuri, poate, încălțăminte, îmbrăcăminte, bunuri de strictă
necesitate care, din varii motive, nu există pentru acea familie. Lucrăm la închiderea
centrelor de plasament (n. red. prin memorandumuri
semnate cu Consiliile Județene și cu Direcția Generală de Protecție a Copilului) și înlocuirea lor cu ceea ce noi numim
‘metode de îngrijire alternativă’ – case de tip familial, asistență maternală
profesionistă… Și, în fine, ajutăm tinerii care ies din sistemul de protecție
la 18, respectiv 26 de ani, să facă primii pași către viața independentă. Pentru
aceștia plătim chirii, de exemplu, pentru că, deși sunt recunoscuți ca o populație
vulnerabilă și ar avea acces la locuințe sociale, în România nu sunt îndeajuns
de multe locuințe sociale la acest moment și tinerii care ies din centre de
plasament nu le pot accesa, alternativa după ce ies din centru fiind sub cerul
liber. Ulterior trebuie să găsim răspunsul, alături de ei, la întrebarea «au
nevoie de mai multă școală» sau «ce slujbă li se potrivește cel mai bine»? Pentru noi, protecția copilului
este absolut primordială și, atunci, asta e zona în care ne implicăm. Toți
ceilalți se pot implica, de asemenea, pot intra pe site-ul nostru
departedefrica.ro, pentru a afla toate felurile în care pot ajuta copiii pe
care noi îi susținem sau pot să trimită foarte simplu un sms cu textul «hope»
la 8864 pentru o donație lunară de 4 euro.ʺ
S-a implicat, dar altfel, și Oana Drăgulinescu, fondatoare a unui Muzeu
digital al Abandonului. Sediul, virtual, al acestui muzeu este fostul cămin-spital
pentru copii cu deficiențe grave din Sighetu Marmației – cel mai
puternic și dureros simbol al fenomenului abandonului și instituționalizării
din România comunistă dinainte de 1989. Închis acum 20 de ani, căminul-spital de la
Sighet încă dăinuie în memoria multora prin filmările ce făceau înconjurul
lumii imediat după Revoluție. Ne dorim ca Muzeul Abandonului să devină un
spațiu de exprimare vindecător pentru o comunitate a cărei traumă colectivă nu
a fost niciodată cu adevărat recunoscută și discutată public – cea a sutelor de
mii de copii abandonați în anii comunismului, dar și în istoria recentă a țării
– spune Oana Drăgulinescu:
ʺPentru cine ar trebui să fie vindecarea?
Probabil pentru noi ca națiune. Cred că ar trebui să ne vindecăm de indiferență,
pentru că aceste institutii – noi vorbim de una, de la Sighet, dar au fost câteva
sute în România, probabil câteva zeci în această formă extremă, cea a căminelor-spital
– aceste instituții erau în mijlocul unor orașe, oameni ca mine și ca dumneavoastră
lucrau acolo și, cu toate acestea, în interviurile noastre pare că nimeni nu știa,
nici măcar cei care lucrau în domeniul asistenței sociale, că ceva atât de
cumplit se întâmpla în Sighet. Cred că este o manieră de a ne proteja când
vedem ceva ingrozitor, ne este mai simplu să întoarcem privirea. Și poate fi
mai simplu pe termen scurt! Pe termen lung, iată ce s-a întâmplat prin întoarcerea
privirii. În România, rata de abandon nu a scăzut după 1989 și după abrogarea
decretului 770 care interzicea avortul și orice formă de contracepție. Și, atunci,
ni se pare că ar fi vindecător să vorbim despre acest aspect, să ne dăm seama că
plecatul în străinătate la muncă pentru copiii noștri, pentru ca ei să aibă o
viață mai bună, poate ajunge, sigur într-o forma mult mai soft, tot un abandon și,
din perspectiva asta, ne-am dori să fie vindecător.ʺ
Să nu uităm: abandonul reprezintă cea mai gravă formă de neglijare a unui
copil!
