Tag: Parcul Cismigiu

  • Dicţionar de locuri literare bucureştene

    Dicţionar de locuri literare bucureştene

    Dicţionarul de locuri literare bucureştene, volumul
    semnat de Andreea Răsuceanu şi Corina Ciocârlie, spune 167 de poveşti despre
    Bucureştiul literar. Iniţial, cele două autoare au inventariat două mii de
    locuri şi legende urbane relevante pentru personajele literaturii române,
    pentru geografia reală şi literară a oraşului. Reale ori fictive, străzile,
    aleile, bulevardele se bifurcă şi îşi răspund, dând naştere la o serie de
    povești interconectate: din Amzei în Romană, de la Ateneu până în Herăstrău,
    din Cotroceni până în Dudeşti, traiectoriile personajelor desenează o hartă
    virtuală a Bucureștiului, cu ajutorul căreia cititorul se poate orienta în
    preumblările sale urbane şi romaneşti, scriu cele două autoare ale Dicţionarul
    de locuri literare bucureştene, Andreea Răsuceanu şi Corina Ciocârlie. Calea Victoriei,
    Strada Mântuleasa, Parcul Ioanid, Parcul Cişmigiu, Hanul lui Manuc, Şoseaua
    Virtuţii, Calea Văcăreşti, Casa din Strada Sirenelor, Hotel Universal, Gara de
    Est sunt câteva dintre locurile inventariate în Dicţionar.

    Andreea Răsuceanu, scriitoare
    şi critic literar. A fost un moment de panică la început, a fost o perspectivă destul de
    înspăimântătoare că trebuie să trecem din nou prin mare parte din literatura
    română şi aşa s-a şi întâmplat, aşa am început, am recitit mulţi autori români.
    Ne-am hotărât să începem de la câteva nuclee, am trecut prin secolul al XIX-lea,
    ne-am oprit asupra scriitorilor interbelici pentru care am negociat destul de
    mult, am ajuns, evident, şi la autorii contemporani despre care eu am mai
    scris, dar am încercat să nu revin asupra scriitorilor despre care am scris
    deja în cărţile mele anterioare.

    Corina Ciocârlie a fost un partener
    extraordinar, cu un entuziasm care s-a întâlnit cu entuziasmul meu. Cred că
    aici este secretul acestei cărţi, amândouă avem o pasiune extraordinară pentru
    Bucureşti şi poveştile lui. În plus, ne-am completat natural, pentru că, de
    data asta, eu am dorit să explorez şi periferia bucureşteană, în timp ce Corina
    a rămas mai degrabă în zona selectă. Am vrut să scriu şi despre Bucureştiul
    pitoresc, despre Bucureştiul mahalalelor, de la marginea oraşului, despre Groapa
    Cuţarida (loc care şi-a luat numele după inginerul Nicolae Cuţarida, prezent în
    romanul Groapa, apărut în 1957, scris de Eugen Barbu) despre Buzeştii (zonă
    situată în jurul Pieţei/Căii Buzeşti) cu cârciumile extraordinare, care te fac
    să deschizi ochii asupra vieţii, aşa cum spune un personaj. Am scris şi
    despre mahalaua Filantropia, despre Calea Griviţei, despre zona aceea care este
    încă necartografiată, un teritoriu vid, în care poţi vedea de fapt evoluţia
    urbanistică, poţi vedeacum se ridică oraşul.

    Dicţionarul de locuri literare
    bucureştene şi-a propus să fie un fel de revanşă a Bucureştiului mutilat,
    agresat, dispărut, o lectură răzbunătoare şi răscumpărătoare a unui oraş
    îndrăgit spune Corina Ciocârlie, critic literar şi doctor în ştiinţe filologice. În
    paginile Dicţionarului, cartierul Uranus n-a fost încă demolat, Casa Scânteii
    n-a luat locul Hipodromului Băneasa, Sala Dalles şi-a păstrat faţada modernistă
    din anii 30, iar în spatele hotelului Lido se mai aude încă forfota
    ademenitoare a faimosului bazin cu valuri. Chiar şi din această librărie, unde
    suntem în seara aceasta, librăria Humanitas Cişmigiu, dacă am privi pe fereastra
    ficţiunii, am vedea un Bulevard Regina Elisabeta extraordinar. Un spectacol
    permanent cu afişe colorate, cu reclame luminoase, cu toalete şi coafuri
    excentrice, cu pasiuni amoroase, cu adulteruri şi trădări ca în filme.

    Între Parcul
    Cişmigiu şi berăria Gambrinus de-o parte, cinematograful Capitol şi Cercul
    Militar de cealaltă, ar defila în seara asta, dacă am privi prin feresastra
    ficţiunii, toată lumea bună a romanului interbelic, începând cu Nory Baldovin
    (protagonista romanului Rădăcini, publicat de Hortensia Papadat Bengescu în
    1938), continuând cu Emilia Răchitaru (personaj din romanul Patul lui Procust,
    publicat de Camil Petrescu în 1933) şi terminând cu inevitabila doamnă T. (personaj
    principal din acelaşi roman, Patul lui Procust, de Camil Petrescu). Oricum,
    nimic n-ar fi tern sau plicticos, faţadele clădirilor n-ar fi scorojite, sălile
    de cinematograf nu s-ar fi închis. Iar Letiţia Branea, eroina Gabrielei
    Adameşteanu, abia sosită la Bucureşti de la Paris în romanul Fontana di Trevi
    (care închide trilogia deschisă de Drumul egal al fiecărei zile și continuată
    de Provizorat) n-ar mai deplînge faptul că Bulevardul Elisabeta a devenit un
    peisaj dezolant, cu clădiri jupuite şi cornişe derăpănate, unde singurul punct
    luminos e librăria Humanitas Cişmigiu, la doi paşi de berăria Gambrinus micşorată,
    dar restaurată.

    Dincolo
    de nomenclatorul străzilor, în Dicţionarul de locuri literare bucureştene sunt
    repertoriate monumente, gări, intersecţii, parcuri, pieţe, cafenele, cârciumi,
    hoteluri, cinematografe, ba chiar tarabe de anticari ori chioşcuri de ziare -
    fiecare dintre ele reprezentând un reper, un nod în reţeaua simbolică a
    oraşului

  • Grădinari şi peisagişti străini în Ţările Române

    Grădinari şi peisagişti străini în Ţările Române

    La începutul reorientării de la Răsărit la Apus a civilizaţiei româneşti, multe domenii necesare modernizării şi apărute ca efect al ei erau insuficient dezvoltate sau lipseau cu desăvârşire. De aceea, domnitorii şi boierii din ţările române — Moldova şi Ţara Românească — au adus străinătate specialiştii care să suplinească aceste lipsuri. Pe lângă arhitecţi, medici, profesori sau ingineri, au venit şi grădinari peisagişti. Cea mai iubită grădină publică a Bucureştiului, Parcul Cişmigiu, este opera unor dintre aceşti peisagişti străini şi amenajarea sa a avut loc între a doua jumătate a anilor 1840, fiind inaugurat în 1954. Pe atunci, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu l-a chemat de la curtea imperială de la Viena pe grădinarul peisagist de origine germană Karl Friedrich Wilhem Meyer.



    Deşi destul de binecunoscut azi, Meyer nu a fost singurul străin care a lucrat la conceperea Cişmigiului, mai ales că el a şi murit la doar 38 de ani în 1852, aflăm de la peisagistul Alexandru Mexi. Acest parc, spre deosebire de grădina Kiseleff, va trece prin diferite etape de transformări, unele mai drastice, altele mai puţin drastice. Cele mai importante au fost făcute de Wilhelm Knechtel prin anii 1880, iar apoi cele mai cunoscute — care dau Cişmigiului înfăţişarea de astăzi — sunt cele realizate prin anii 1920 de către Friedrich Rebhun. Wilhelm Knechtel a mai lucrat în Ţara Românească şi la alte proiecte, printre altele la grădinile Castelului Peleş. El este autorul traseelor pietruite prin pădure. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, vor lucra şi peisagişti de origine franceză cei mai cunoscuţi fiind Edouard Redont şi Emile Pinard. Cei doi au lucrat împreună la mai multe parcuri publice dintre care cel mai cunoscut este parcul Romanescu din Craiova. Ei au mai lucrat şi la Caracal, la actualul parc Constantin Poroineanu precum şi la mai multe grădini private din zona Argeş Muşcel. Iar Pinard a lucrat şi pe Valea Prahovei, în localitatea Floreşti, la Breaza şi la Buşteni.




    În secolul al XIX-lea, peste tot în lume, amenajarea grădinilor publice şi private se făcea predominant în stil englezesc pentru ca mai târziu, în secolul XX, să fie preferat stilul francez. În ţările române, însă, peisagiştii străini au introdus şi specificul local. Alexandru Mexi. Wilhelm Meyer, Wilhelm Knechtel şi Friedrich Rebhun şi alţii care veneau din spaţiul cultural de limbă germană au preluat o parte din specificităţile locale şi au căutat să le adapteze în grădinile din Ţara Românească şi din Moldova. În ceea ce-i priveşte pe grădinarii peisagişti francezi, lucrările lor sunt mult mai apropiate de ceea ce se proiecta în Franţa decât de specificul local. Redont a şi publicat o carte despre Parcul Bibescu — actualul parc Romanescu din Craiova — la scurtă vreme după ce acesta a fost inaugurat şi toate schiţele şi desenele din carte seamănă foarte bine cu cele incluse într-una din publicaţiile franceze foarte cunoscute în domeniu, în Europa. (…) Aveau, deci, un bagaj de cunoştinţe destul de mare şi încercau să aplice aproape fără ezitare principiile pe care le-au studiat.




    În a doua jumătate a secolului al XIX-lea când piaţa europeană era suprasaturată de arhitecţi şi grădinari peisagişti, cei stabiliţi în ţările române aveau ocazia nu doar să-şi facă meseria, dar să şi obţină venituri onorabile şi să se simtă bine în sânul unei societăţi care i-a primit cu căldură. Un exemplu e Friedrich Rebhun, care s-a adaptat foarte bine în Bucureşti, deşi iniţial, el considerase capitala României doar o haltă în drumul său prin Japonia, ne povesteşte Alexandru Mexi:



    În secolul al XX-lea, Friedrich Rebhun, care a ajuns prin 1910 în Bucureşti, — ultimele referinţe despre el apărând prin 1958 după aproape 50 de ani de aclimatizare” — în răstimpul petrecut aici a şi publicat multe materiale, inclusiv o carte unde făcea apel la specificul românesc sau la specificul unor oraşe. Ba chiar atunci s-a realizat un prim plan pentru actualul parc Herăstrău — la începutul anilor 1930 –, care trebuia să se numească Parcul Naţional. El a făcut o critică a plantelor aclimatizate acolo, susţinând că un parc naţional trebuia să aibă şi vegetaţie autohtonă, care are oricum mai bogată decât speciile exotice importate.


    Foarte multe din plantele care au fost aclimatizate atunci nu au rezistat în timp, altele da. De exemplu, în Cişmigiu, încă se păstrează câteva exemplare vechi de platani, dar şi de salcâmi japonezi. Câteva se mai păstrează şi la Peleş. Dar pe atunci era un joc de noroc, nu se ştia dacă aceste plante se vor adapta la condiţiile din diferitele oraşe ale României. Pentru că, în epocă, existau puţine pepiniere în spaţiul românesc, cele mai multe plante erau aduse din Austria şi din Italia. Se mai păstrează şi azi la Arhivele Naţionale, suficiente facturi, chitanţe şi liste de plante care erau aduse din pepiniere din spaţiul austriac sau italian.