Radio România Internațional

Tag: partide istorice

  • Democraţia română renăscută

    Democraţia română renăscută

    În martie 1945, prin şantajul sovietic, se instaura guvernul condus de Petru Groza, controlat de partidul comunist. Acea dată a fost considerată de regimul comunist, până în 1989, ca un adevărat moment fondator. În realitate, guvernul Groza a fost cel care a lichidat democraţia în România timp de aproape o jumătate de secol. Modelul comunist a însemnat inocularea în minţile oamenilor a unui mod de a privi lumea din punctul de vedere al statului construit pe ideologia marxist-leninistă. Statul era cel care gestiona totul, de la economie la timpul liber al cetăţenilor, şi se amesteca peste tot. Statul comunist este responsabil de atrofierea gândirii libere, de hipertrofiere a urii şi intoleranţei, de nimicire a liberului arbitru.



    Începutul manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara din 16 decembrie 1989 a fost ceea ce aşteptau aproape toţi românii. Istoricii şi politologii au spus că anul 1989 a fost întoarcerea la democraţie, o întoarcere pe care oamenii obşnuiţi au privit-o mai ales ca pe o redare necesităţilor elementare care definesc fiinţa umană. Iar spiritul cel mai deplin în care un cetăţean îşi poate exprima tot ceea ce simte că are de împărtăşit în spaţiul public a redevenit politica. În 22 decembrie 1989, fuga lui Nicolae Ceauşescu de pe acoperişul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist Român a fost semnalul descătuşării, a fost semnalul renaşterii. Euforicelor ore şi zile care au urmat căderii clicii lui Nicolae Ceauşescu i-au urmat obişnuirea cu noua situaţie. Însă ea a însemnat foarte curând formarea unei atitudini de negare a victoriei obţinute cu sânge, de profundă frustrare şi de sentimentul de neputinţă în a schimba starea de lucruri cât mai repede. Triumfului i-au luat locul cinismul şi nostalgia.



    Politologul Ioan Stanomir crede că data de 22 decembrie 1989 are toate atributele unui moment fondator, în acest caz, refondator. ”22 decembrie reprezintă indiscutabil punctul final al intervalului comunist. Este bine să subliniem acest fapt fiindcă unii dintre oamenii politici care s-au afirmat după decembrie 1989 au încercat să minimalizeze dimensiunea anticomunist-democratică a manifestaţiilor populare care au dus la căderea regimului Ceauşescu. Insist asupra acestei dimensiuni. Nu a fost vorba doar despre înlăturarea unui dictator care a dezonorat această ţară, ci şi despre afirmarea unor valori care deşi nu erau foarte clar precizate, erau subsumate unei dorinţe de a elimina regimul comunist cu tot cortegiul său de privaţiuni materiale şi de restrângeri politice dramatice ale libertăţilor.”



    Democraţia română s-a refăcut cu mare greutate şi au existat câteva pietre de încercare pe care le-a trecut cu mare efort. Prima a fost moştenirea trecutului comunist şi folosul lui în noua societate. Moştenirea a însemnat reforma economică care a adus concedieri, închiderea de fabrici şi uzine şi nesiguranţa zilei de mâine. A doua a fost întoarcerea la România de dinainte de 1945 şi la privirea critică asupra moştenirii democratice din urmă cu 50 de ani. A treia, şi nu cea din urmă, a fost sentimentul inutilităţii sacrificiului tinerilor din timpul revoluţiei. În ciuda dorinţei de a se desprinde de trecutul recent, oamenii au ajuns să resimtă democraţia ca pe o povară. Debarasarea de tarele comunismului se dovedea un proces de durată pe care puţini l-au înţeles corect atunci: ca pe un efort dureros de separare a binelui public de răul public, de a avea o privire către trecut şi una aţintită către viitor.



    Ioan Stanomir. ”22 decembrie este asemenea lui Ianus, un eveniment cu două feţe. Pe de o parte este momentul de celebrare a libertăţii, pe de alta este momentul în care începe aventura teroriştilor. Dacă nu ar fi fost teroriştii şi dacă nu ar fi fost morţile survenite în circumstanţe extrem de dificil de elucidat până astăzi, probabil că 22 decembrie ar fi avut o altă posteritate. Nu trebuie să uităm că există un cimitir al Eroilor Revoluţiei şi că persoanele înmormântate acolo sunt în cea mai mare măsură rezultatul acţiunii misterioşilor terorişti de după 22 decembrie 1989.”



    Democraţia română renăştea iar pluralismul opiniilor era un semn de însănătoşire societală. Renăşteau partidele istorice desfiinţate de regimul comunist, oamenii erau liberi să propună idei şi să treacă la acţiune. Vocile lor erau din ce în ce mai mult ascultate şi comportamentul politicienilor se adecva pe cererea electoratului. Ioan Stanomir. “22 decembrie 1989 a fost într-adevăr un moment de fraternitate şi de fraternizare după care a urmat destul de repede o dezunire profundă a corpului politic. Cetăţenii din România au fost împărţiţi, iar factorii care i-au împărţit au fost Frontul Salvării Naţionale şi Ion Iliescu, odată cu asumarea partizană a moştenirii lui 22 decembrie şi prin confiscarea acestei moşteniri în beneficiul unui partid-stat. A fost începutul sfârşitului pentru acest vis, această iluzie a fraternităţii. 22 decembrie a rămas o simplă zi, ceea ce a urmat a fost în serie istorică tragedia teroriştilor, luna inauarie 1990 cu manifestaţiile partidelor democratice şi reprimarea lor violentă, luna februarie 1990, martie 1990 şi incindetele de la Târgu Mureş, Piaţa Universităţii şi, în cele din urmă, mineriada din iunie 1990.”



    Pe 22 decembrie 1989, România ştia ce avea de făcut după ce scăpase de cea mai detestabilă formă de tiranie din istoria sa: comunismul. Democraţia liberală se întorsese şi, cu toate neajunsurile ei, rămânea cel mai bun sistem politic pentru care muriseră aproximativ 1200 dintre cei mai buni români.

  • Mineriada din iunie 1990

    Mineriada din iunie 1990

    În iunie 1990, românii manifestau în stradă, nemulţumiţi de succesul pe care Frontul Salvării Naţionale îl înregistrase, în luna precedentă, la primele alegeri din tânărul stat democratic. Susţinute de mineri din Valea Jiului, forţele de ordine de la Bucureşti au intervenit brutal asupra protestatarilor din Piaţa Universităţii, dar şi asupra populaţiei civile. Evenimentul din 13-15 iunie, denumit mineriadă a rămas cunoscut ca un act impact negativ major asupra structurilor democratice ale statului de drept. Politologul Gabriel Andreescu vorbeşte despre cadrul politic care a permis o asemenea situaţie de criză:


    Nu sunt evenimente neplăcute, ci tragice, în toate sensurile. În sensul costurilor de vieţi umane, individuale, cât şi al costului colectiv. Au, cu siguranţă, o legătură cu momentul în care puterea era legitimată. FSN-ul a hotărât că era momentul să folosească toate mijloacele pentru a obţine controlul cu care era obişnuit. Să nu uităm că fosta Securitate fusese aproape în totalitate reciclată în serviciile SIE, apărute chiar după 1990, şi SRI, reapărute formal în martie 1990 şi care funcţionaseră, de fapt, şi anterior. Exista o vizibilă putere economică în creştere a foştilor nomenclaturişti. Era, aşadar, vorba de nişte grupări umane a căror experienţă era cea a controlului complet. De-acum, controlul complet nu mai era posibil. Aşa se face că demonstranţii au rămas pe stradă în ciuda votului popular şi în ciuda solicitării de a încheia protestele.



    La 13 iunie 1990, corturile manifestanţilor împotriva puterii, amplasate în Piaţa Universităţii din Capitală, au fost distruse de forţele de ordine. S-au făcut şi primele arestări, iar lucrătorii de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti s-au alăturat celor care încercau să restabilească ordinea, scandând lozinci împotriva intelectualităţii. După confruntări violente, televiziunea publică transmite comunicatul preşedintelui Ion Iliescu, care câştiga alegerile democratice cu o lună în urmă: Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului şi Televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită.



    În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren transportau mineri din Valea Jiului spre Bucureşti. Despre evenimentele care au urmat ne vorbeşte politologul Gabriel Andreescu: (Ziarul) România Liberă, precum şi Grupul pentru Dialog Social şi altele, contestau permanent puterea, care totuşi fusese confirmată de către populaţie. Şi atunci, ceea ce s-a întâmplat ulterior, a distrus practic democraţia. Urma ca minerii care au venit în Bucureşti să lichideze principalele surse ale opoziţiei. E vorba de România Liberă, care a fost atacată, iar sediul publicaţiei a fost distrus, e vorba şi de Grupul pentru Dialog Social. Am fost prezent acolo, în acest ultim caz. Minerii au venit la poartă să ne dea afară, şi doar o întreagă strategie de negociere a permis oprirea lor.



    În ziua următoare, pe 14 iunie, minerii conduşi de Miron Cozma erau preluaţi de angajaţi ai Serviciului Român de Informaţii şi conduşi către toate punctele importante ale Bucureştiului. Clădirea Universităţii a fost asediată, profesori iluştri, printre care Petru Creţia, au fost agresaţi, la fel şi liderii studenţilor. Aceeaşi soartă au avut şi sediile Partidului Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Revine cu detalii Gabriel Andreescu:


    Sediile din clădiri istorice au fost distruse, deci, în mod normal, după aceste acţiuni de forţă, opoziţia ar fi fost redusă la forme absolut ineficiente, marginale. Dar nu s-a întâmplat asta. Reacţia bucureştenilor şi a întregii ţări a fost extraordinară. Evenimentele nu au făcut decât să mobilizeze aceşti oameni, să strângă împreună comunităţi atât de diferite precum sindicatele, precum partide în opoziţie şi intelectualitatea independentă. În urma acestor evenimente, s-a format Alianţa Civică, cea mai mare structură civică din ţară. A urmat Frontul Democratic Antitotalitar de la Cluj, care în timp a devenit Convenţia Democratică din România şi care, în 1996, a asigurat schimbarea puterii. A permis stabilirea primelor instituţii cu adevărat democratice din România.



    Pe 15 iunie 1990, minerii care devastaseră centrul Bucureştiului şi bătuseră cu bestialitate manifestanţi, intelectuali şi studenţi, erau transportaţi la complexul expoziţional Romexpo, unde Ion Iliescu le mulţumea pentru contribuţia adusă restabilirii ordinii în Capitală. Despre impactul acestei tragedii, politologul Gabriel Andreescu: Au existat influenţe covârşitoare în multe feluri, prin mobilizarea opoziţiei interne. Impactul internaţional a fost însă teribil şi purtăm şi astăzi consecinţele acelor imagini groaznice, oribile, pe care ţările occidentale le-au putut vedea în direct. Felul în care, sub egida autorităţilor publice, bande de mineri atacau tineri şi tinere, distrugeau lăcaşe de învăţământ. Este o ruşine imensă, o pată a istoriei de care România cu greu se va putea debarasa.



    La 25 de ani de la evenimentele care au zguduit Bucureştiul, încă nu a fost făcut bilanţul real al acestui fenomen care a introdus un termen nou în limba română, acela de mineriadă. Andrei Cornea, clasicist, publicist şi filosof român, consideră că această categorie socio-profesională ce aparţine mai degrabă secolului al XIX-lea decât secolului al XXI-lea a adâncit schismele sociale, sporind frustrările şi ranchiunile din România postdecembristă.